marți, 13 decembrie 2016

NOMINALIZĂRI Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" – Opera Omnia, pe 2016

Site-ul USR anunță rezultatele în urma sondajului efectuat de Fundaţia Culturală "Hyperion-cb" Botoşani la 20 de Filiale ale Uniunii Scriitorilor din România, 16 reviste de cultură şi alte entităţi sociale şi culturale:

1. Mircea Cărtărescu
2. Ovidiu Genaru
3. Ioan Moldovan
4. Aurel Pantea
5. Marta Petreu
6. Cassian Maria Spiridon
7. Liviu Ioan Stoiciu
8. Lucian Vasiliu

Așteptam să văd pe listă un nume - Vasile Vlad. Vorba unui distins scriitor: avem 7 optzeciști și un octoGenar! Deocamdată avem o listă în jurul unui înaintecunoscutcâștigător. Dacă nu vom auzi din nou de o recuzare a juriului, de o retragere sau, mai știi, vreun refuz al măreței distincții.

Despre Vasile Vlad am scris aici: VASILE VLAD. Un nume fără supranumele ce i se cuvine, acela de Poet al vieţii sale şi al marii literaturi! 


sâmbătă, 12 noiembrie 2016

LUCIA şi OLEG SACALIUC - Două viori, dublă cetăţenie, o singură muzică!

Solemnitate hieratică, o alungire imnică a miracolului creator. Lucia şi Oleg Sacaliuc îngrămădesc în vioară toată suferinţa, dar şi speranţa întru mântuire a neamului românesc, chiar dacă sunt "dublu-cetăţeni" ai aceluiaşi pământ tăiat de Prutul ghimpat. Prin vioară se smeresc, prin cântec îşi cuminţesc zbuciumul, dar prin corzile viorii îşi consumă timpul sonor, cel din afara legilor şi a firii lumeşti.

Distinşi, purtându-şi privirile aproape, într-o cumpătare artistică făuritoare de cald sufletesc, Lucia şi Oleg Sacaliuc sunt uneori doi oameni cu o singură vioară, alteori două viori strânse într-un singur mânunchi, într-o aceeaşi ramură. Doar astfel unduirea capătă sens, muzica se răsfrânge în oricare ascultător, fie el bun cunoscător sau doar iubitor în ale cântecului.

S-au născut români basarabeni, Oleg la Răşcani, Lucia în centrul Basarabiei, la Nisporeni. Amândoi au studiat muzica de mici, Oleg la Şcoala de specialitate din oraşul Răşcani, apoi la Colegiul de muzică din Bălţi. Din Nisporeni pleca, tot la şcoala de muzică, dar la Chişinău, copila Lucia. Prima vioară, pe care a atins-o cu timiditate la început, a primit-o din depozitul şcolii, ca şi pe celelalte, de fiecare dată când trupul viorii rămânea prea mic în mâinile fetiţei. Lucia şi Oleg s-au întâlnit la Conservatorul "Gavril Muzicescu" din Chisinau, unde amândoi studiau vioara, la acelaşi profesor.
După ce Lucia a terminat Conservatorul, iar Oleg urma anul patru, s-au căsătorit. De atunci sunt împreună. "După ce m-am măritat, soţul meu mi-a cumpărat o vioară", îşi aminteşte Lucia Sacaliuc, astfel că pasiunea comună devine pecete de viaţă pentru doi artişti. În timpul Conservatorului au evoluat în orchestrele de muzică populară "Martisor", "Moldoveneasca", "Barbu Lăutaru". După finalizarea studiilor, în 1995, trec Prutul, se stabilesc în Botoşani şi încep colaborarea cu Ioan Cobâlă, la Orchestra Rapsozii Botoşanilor.
"Am venit cu două viori şi cu două sacoşe de haine. Nici geamantan nu aveam. Mulţumim lui Dumnezeu, ce am realizat până acum pentru noi este suficient", mărturisea Lucia Sacaliuc într-un interviu acordat unei televiziuni din Suceava. Peste doi ani, cu îndelungi aşteptări, drumuri repetate la Bucureşti, Oleg şi Lucia Sacaliuc obţin cetăţenie română, păstrând-o şi pe cealaltă, "moldovenească". Dublă cetăţenie, de român şi de… român!
Îşi amintesc cu tristeţe cum, în primii ani, treceau des graniţa cu buletinul, sperând ca sârma ghimpată să se rupă. Însă Prutul se face stavilă, sârma se îndeseşte, a apărut paşaportul de român-român. "Tata a murit, nu a apucat să vină la noi, la Botoşani. Mamei am reuşit să îi facem buletin provizoriu…", povesteşte Oleg Sacaliuc.  
Din 2006 devin liber profesionişti, dedicându-se carierei solistice, nedespărţiţi în muzică. Tot în 2006 editează şi primul album. Colaborează cu orchestra din ţară, participă la concerte, festivaluri, emisiuni de televiziune. Efectuează turnee internationale (China, SUA, Vietnam, Rusia, Emiratele Arabe, Norvegia, Germania, Maroc,Ucraina, Italia, Austria). În semn de recunoştinţă, au creat trei cărţi muzicale: "Rugă pentru neamul meu", "Pe-ntrecute" şi "Zi-i, scripcare", ce  reunesc videoclipuri excepţionale. O muzică elegantă dar pătrunzătoare, abordând teme şi genuri diverse, cu o ţinută uneori barocă, alteori tradiţională, arta realizată de Lucia şi Oleg Sacaliuc se defineşte prin simplitate şi calitate.
"Nu contează cât dăruiești, ci cât de multă dragoste pui în ceea ce dăruiești. Vioara - acesta este Darul nostru! Un cântec durează puţin, dar poate rămâne în amintire pentru totdeauna! Acesta este crezul nostru artistic! Să rămânem în inimile dumneavoastră", spun artiştii Oleg şi Lucia Sacaliuc.



joi, 10 noiembrie 2016

CONSTANTIN PRUT sau ochiul interior!

O operă de artă este, înainte de toate, o aventură a minţii, spunea Eugen Ionescu. Iar criticul devine parte a aventurii, de multe ori revenindu-i rolul de a salva arta din submediocritatea vremurilor, de a legitima şi echilibra piaţa artistică şi de a elimina, pe cât posibil, dimensiunile derizorii ale manifestărilor plastice, şi nu doar din galerii de artă sau muzee.

Critica profesionistă a fost întotdeauna o alternativă la populismul ieftin, denigrator, oferind publicului interesat un nou tip de discurs în artă, cel al susţinerii ideilor, un discurs al percepţiei corecte, chiar dacă voit "elitiste" asupra operei prezentate. Poate mai mult decât astăzi, critica de artă din perioada comunistă şi-a împlinit menirea, aceea de a asigura spaţiul de dezbatere şi de manifestare, de a identifica metode - uneori la limita subversivităţii - pentru ca opera şi artistul să supravieţuiască viforului ideologic.  

Chiar dacă pare pretenţios spus, criticul este responsabil de educaţia artistică a publicului. El trebuie să creeze şi să formuleze, pe înţelesul privitorilor, noi demersuri vizuale pentru ca publicul neavizat să fie capabil să depăşească graniţa recognoscibilului şi să simtă nevăzutul, să pătrundă în dimensiunea simbolică, estetică a imaginii. De-a lungul timpului, dezbaterile şi scrierile criticilor au avut rolul de a asigura garanţia valorii artistice, într-o vreme în care România nu era doar izolată, ci şi dramatic terorizată şi bulversată în toate aspectele ei culturale.

Constantin Prut, bastionul artistic din spaţiul românesc!


Unul dintre criticii cei mai avizaţi înainte de 1989 şi până în zilele noastre este istoricul de artă Constantin Prut. Numele cel mai cunoscut printre aspiranţii şi cursanţii academiilor de artă, fără de care nicio admitere în învăţământul superior nu părea posibilă. Este omul care, vreme de 30 de ani, a scris, rescris, cu adăugiri, completări, cel mai cunoscut dictionar de artă modernă şi contemporană, care a beneficiat de trei ediţii (1982, 2002 şi 2016) foarte bine primite în lumea artistică românească şi nu numai.

Constantin Ionescu Prut s-a născut în Ştefăneştii Botoşanilor, la 8 mai 1940. În 1970 a absolvit Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" Bucureşti, secţia Istoria şi Teoria Artei. În 1988 obţinea titlul de Doctor în Istoria Artei, la aceeaşi universitate, cu tema "Calea rătăcită. O privire asupra artei populare românești". A activat ca redactor la revista Contemporanul, apoi la Revue Roumaine. A predat Istoria artei la Bacău, apoi la Universitatea de Arte "George Enescu" din Iaşi şi la Universitatea de Vest din Timişoara. Este căsătorit cu Alexandra Ionescu (publică sub numele Alexandra Titu), la rândul său un foarte apreciat critic de artă, cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, în prezent profesor la Facultatea de Arte a Universităţii de Vest Timişoara şi la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti.  

Constantin Prut este autorul "Dicționarului de artă modernă" (Editura Albatros, București, 1982), unul dintre cele mai importante studii de istoria artei din România. Volumul a fost reeditat după 20 de ani, sub titlul "Dicționar de artă modernă și contemporană" (Editura Univers Enciclopedic, București, 2002) şi reluat în 2016 la Editura Polirom. A mai publicat volumele: "Fantasticul în artă populară românească" (1972); "Augusto Murer" (1974); "Calea rătăcită. O privire asupra artei populare românești" (ediția I, 1991; ediția a II-a, 2007); "Constantin Piliuță", 1983, "Ion Murariu. Lirism, narație, expresie" (1999); "Regele Bronz. Monografie Pețer Jecza" (2007). Face parte din colectivul de critici care a participat la redactarea primei ediții a dicționarului "Un secol de sculptură românească XX (A - D)", apărut în Colecția "Sinteze" a Editurii META, București 2001.

Dicționarul de artă, "izvor de satisfacţii şi o firească datorie profesională"!


Ediţia a treia a "Dicționarului de artă modernă și contemporană", revăzută și adăugită, apare în 2016 la Editura Polirom în "Colecția de Artă". Prin această ultimă ediţie a Dicţionarului, Constantin Prut mărturiseşte că "face noi paşi pe drumul cunoaşterii artei universale, care, de la începutul modernismului până la propunerile prezentului, se află într-o continuă restructurare şi redimensionare a limbajului şi a finalităţii sale". Autorul insistă, pe parcursul lucrării, "asupra celor mai importante tendinţe, asociaţii, publicaţii, grupări şi personalităţi care au asigurat caracaterul neîntrerupt explorator al artei moderne".

Lucrarea prezintă arta modernă din vestul european, ţările nordice, zona balcanică şi estul continentului, până la lumea nord-americană şi cultura extraeuropeană, fiind tratate prioritar manifestările cu un pronunţat program avangardist, alături de forme de artă ce evocă fondul tradiţional. Dicţionarul cuprinde cele mai importante nume din arta universală de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până în prezent, pictori, sculptori. Dar şi concepte artistice recunoscute, curente, şcoli, grupări, reviste şi alte publicaţii care s-au impus şi au scris istoria artei moderne. Aproximativ 200 de artişti români sunt, de asemenea, prezentaţi în dicţionarul lui Constantin Prut, o lucrare considerată, pe bună dreptate, un instrument util pentru artişti, critici, studenţi şi pentru toate instituţiile de cultură care promovează şi gestionează obiecte de artă plastică. Pentru a avea o imagine de perspectivă asupra volumului, e de ajuns să enumerăm câteva dintre subiectele abordare: Arta abstractă, Paul Cezanne, Dada, Futurism, Nicolae Grigorescu, Happening, Impresionism, Junk-art, Wassily Kandinsky, Yoko Ono, Pablo Picasso, Simbolism,  Francisc Sirato, Nicolae Tonitza, Ion Ţuculescu, Vincent Van Gogh, Jiro Yoshihara.

"Arta modernă este un fenomen viu, extrem de dinamic, şi urmărirea evoluţiei sale este un izvor de satisfacţii şi în acelaşi timp o firească datorie profesională", spune criticul de artă Constantin Prut, cel care crede cu tărie în menirea sa şi care, călătorind discret prin propria-i viaţă, cu o excepţională generozitate, ne îmbogăţeşte privirile şi simţurile transmiţându-ne percepţii noi şi surprinzătoare dimensiuni ale creaţiei artistice.

Criticul de artă devine, prin Constantin Prut, ochiul nostru interior, cel care ne oferă bucuria de a privi, capacitatea de a înţelege şi, de ce nu, de a respinge inesteticul care, prin metode şi manifestări străine artei, subjugă şi subminează valoarea autentică.

sâmbătă, 5 noiembrie 2016

"Afacerea Est" sau cum să faci din film un pod de flori peste Prut!

Noul film al regizorului Igor Cobileanski aduce în cinematografe o undă de umor pur românesc, "Afacerea Est" fiind o fericită întâlnire între actorii de o parte şi de alta a Prutului, cei mai mulţi dintre ei debutanţi ai marelui ecran. "Un pod de flori" peste Prut, după cum s-ar fi exprimat actorul Ion Sapdaru.

Condiţia primă în alegerea distribuţiei a fost "dulcele grai" basarabean, dar şi capacitatea fiecărui actor de a se adapta unui stil cât mai natural, dar care să accentueze şi să scoată la suprafaţă absurdul situaţiilor, comicul dialogurilor, pe alocuri chiar puritatea sau duplicitatea unor personaje.
Şi s-ar părea că, pentru Igor Cobileanski, lozul câştigător în acest proiect a fost Constantin Puşcaşu (interpretul rolului Marian, un profesor din provincie hotărât să facă orice pentru a-şi împlini visul de a se căsători cu Veronica). Actor al Teatrului Naţional din Iaşi, Constantin Puşcaşu conduce în "Afacerea Est" un fir uman, previzibil, parcurgând cu un firesc aproape înduioşător drumul de la inocenţă la asumarea hoţiei, de la dragoste la orgoliu, de la moralitate la corupţie. Însă marele rol al lui Constantin Puşcaşu a fost, pe de altă parte, acela de a-l face să strălucească pe Ion Sapdaru. Personaje aparent antagonice, Marian şi Petro (interpretat de Ion Sapdaru) se completează fericit, regizorul reuşind în acest fel un cuplu fără de care filmul nu ar fi fost la fel de închegat, la fel de bine aşezat în pagina de umor.
Ion Sapdaru şi Constantin Puşcaşu creează la un moment dat un singur personaj, cel al eroului lui Creangă pornit în lume decis să nu se întoarcă până nu va găsi proşti mai mari decât ce vedea în fiecare zi. Dacă în povestea lui Creangă eroul se minunează de ţăranul care voia să urce nucile cu furca în pod, de cel care căra lumina în casă cu oborocul, actorii lui Cobileanski sunt în căutarea acestor personaje ca să îşi poată duce la îndeplinire un vis. Călătoria din "Afacerea Est" nu este nici pe departe una iniţiatică, eroii nu sunt supuşi la încercări, nu parcurg etapele descoperirii de sine, nici nu se aburcă pe marea scară a înţelepciunii. Însă absurdul situaţiilor, credibilitatea şi comicul acestui absurd se situează evident în nota atât de specifică poveştilor lui Creangă. Un intelectual timid, dar care va călca apăsat pe drumul corupţiilor şi al "găinăriilor" mult-şi-degrabă-aducătoare-de-bani (Marian), şi un "descurcăreţ" fără scrupule (Petro) sunt cele două personaje cu care Igor Cobileanski construieşte o poveste în care recunoaştem din plin întâmplări ale societăţii actuale, de o parte şi de alta a Prutului.    
În "Afacerea Est", Ion Sapdaru dispune nu doar de un tonus actoricesc de excepţie, el adaugă talentului discursiv şi acea prezenţă de spirit care face dintr-un actor un personaj. Pentru că, pe întreaga desfăşurare a acţiunii, Ion Sapdaru reuşeşte şi o interpretare corporală, un limbaj gestual bine integrat în secvenţele cinematografice pe care scenariul le impune. Cuplului Puşcaşu-Sapdaru i se adaugă pe traseu un alt actor, Daniel Busuioc, interpretul lui Vasile, şoferul de camion care devine complice la marea "găinărie". Daniel Busuioc, actor, director artistic al Teatrului Naţional ieşean, devine în film personajul care adaugă nu doar umor, dar aduce propria contribuţie la "prostia omenească". Scena dormitului în maşină, lângă izvor, în care le cere drumeţilor să împingă maşina până la benzinărie (pentru că astfel poliţia nu ar avea motiv să îi verifice alcoolemia) este fără îndoială printre cele mai reuşite din întregul film.
O altă notă aparte a filmului o conferă numeroasele ziceri "din popor", care trimit din nou către lumea lui Creangă. Spontaneitatea replicilor, modul în care regizorul alege să transmită spectatorului absurdul situaţiilor, păstrând însă nealterat umorul şi chiar accentuând comicul poveştii, fac din pelicula lui Cobileanski una cu atât mai preţioasă.  Însăşi povestea cu vagonul plin de potcoave pare să îşi aibă rădăcinile în substratul poveştilor româneşti, în care întâlnim "goana după potcoave de cai morţi", dar şi "puricele cu 99 de potcoave" ce saltă până în înaltul cerului.
"Afacerea Est" ne aşază în faţă, cu umor şi cu generoasa contribuţie a actorilor, o întâmplare cu personaje a căror "asemănare cu realitatea" nu este deloc întâmplătoare. Oportunistul care prin înşelare, trădare şi lipsă de scrupule ajunge politician, femeia care îşi joacă propria carte şi, din Barcelona-cea-iubitoare-de-fotbalişti, devine Veronica-inocenta care îl seduce pe intelectualul timid, profesorul îndrăgostit şi cu principii morale dar care, pentru a-şi urma visul, calcă asumat pe drumul corupţiei, directorul de fermă care face matrapazlâcuri sub protecţia poliţiei, şoferul care, sătul să tot urmeze iţele încurcate ale statului, admite să fie parte din marea "găinărie" ce se va numi gripa aviară...
Filmul lui Igor Cobileanski a mizat pe actorii din teatre de pe ambele maluri ale Prutului. Astfel, îi regăsim în film pe Marius Rusu, Bogdan Muncaciu, Mihai Donțu, Gheorghe Frunză și Ioan Crețescu din Botoșani, pe Cătălin Cucu, Doru Aftanasiu, Ada Lupu, Radu Ghilaș și Adrian Marele, din Iași, Ion Mocanu și Igor Mitreanu, din Chișinău, Nicolae Poghirc, din Craiova, Ruslan Bîrlea, din Cluj, Florin Mircea, din Piatra Neamț, George Sobolevschi, Lucian Arhire și Alexandru Savu, din Bârlad și alții. De la București au urcat spre Moldova Valeriu Andriuță, Sergiu Costache şi Marius Damian.

duminică, 23 octombrie 2016

Fiica lui I.C.Brătianu în Miorcanii Botoşanilor

"Miorcanii, pe care Dinu şi cu mine i-am cunoscut şi care ne-au posedat (sau cel puţin pe mine m-au posedat), ţineau loc într-un fel universului tolstoian şi cred că toate acele moşii sau conacuri nord-moldoveneşti se situau într-un timp, într-o eră, într-un spaţiu scos din orice dimensiune contemporană. (...) Casa pe care am cunoscut-o prima oară, când aveam şapte-opt ani, când am mers acolo singure, Maica şi cu mine, pentru întâia dată după Primul Război Mondial, casa era vrăjită şi adormită în somnul – pe jumătate coşmar, pe jumătate uitare – care încremenise anumite locuri peste care se rostogolise istoria cu tot tragismul ei.
Maica lucra cot la cot, scărmănând lâna şi toate saltelele, spălând pe jos, frecând, vopsind, tencuind cu ţărăncile, iar eu, la fel, cu copiii din sat care-şi petreceau cu mine veacul în parcul Miorcanilor. Maica vorbea exact în acelaşi fel cu ţăranii, ţărăncile, ţiganii ca şi cu mine sau cu ceilalţi moşieri şi, sunt sigură, la fel vorbea şi cu Regina. În fiecare seară, după lucru, oricât de istovită era fiziceşte, îşi piepăna acel păr lung, des, negru, cu pieptene des, cu vată şi petrol, ca să culeagă păduchii şi ouăle lor, prinşi de la ceilalţi oameni din curte, atât de aproape de ei – cap la cap – lucrase.
Maica îngrijea pe toţi bolnavii din sat. Spitalul era inexistent atunci la Rădăuţi, era spital doar la Cernăuţi şi cine putea merge până acolo? Veneau, în schimb, la noi în curte, din zori, un şir lung de oameni care aşteptau miracolul vindecării de la Măicuţa mea. Maica avea o farmacie întreagă, multă neştiinţă medicală, dar enorm bun simţ şi intuiţie, şi, mai ales, avea darul de a inspira încredere, optimism, aducea cu ea un aer pozitiv, constructiv, vital, pe care fără să vrea, fără să ştie, îl transmitea, printr-un fel de inexplicabilă osmoză, ţăranilor bolnavi pe care, surprinzător, adesea îi vindeca. De unde faima ei de doctor! Acolo, în faţa bucătăriei şi a căsuţei administraţiei, era ca într-un tablou de Bruegel cu "La cour des miracles", toţi schilozi, gravidele, ţâncii şi copiii cu diaree şi vărsături etc., etc. Şi Maica niciodată nu a spus "vino altădată" şi niciodată nu şi-a întors privirea sau nu şi-a retras mâna de la niciun contact direct cu un nenorocit, cu un bolnav. Erau şi cu lepră printre ei. Şi cu scarlatină. Ca să nu mai vorbim de toate celelalte boli de copii sau conjunctivitele purulente sau abcesele care trebubia înjunghiate şi drenate ca să nu dea în septicemii. Niciodată nu am prins nicio boală de la ei, deşi Maica mă luase lângă ea ca s-o ajut - n-avea alt ajutor decât această fetiţă care eram eu. Nu se precupeţea pe ea, iar pe mine m-a crescut aşa, la fel, şi dacă a fost vreodată ceva de capul meu, uneori, îi datorez totul Maichii".


Din scrisoarea Piei Pillat (sora lui Dinu Pillat) către Cornelia Pillat (soţia lui Dinu), despre Maria Pillat (mama poetului Ion Pillat, bunica lui Dinu). Maria (Măriuţa, Maica) Pillat era fiica lui I.C.Brătianu.  

(Cf. Cornelia Pillat, „Ofrande. Memorii”, ed. Humanitas)


sâmbătă, 22 octombrie 2016

De ce "Sieranevada"? De ce nu?!

De ce Sieranevada?, a fost prima întrebare cu care publicul l-a provocat pe Cristi Puiu, imediat după proiecţia filmului. "Pentru că absolut orice se poate numi absolut oricum. De ce nu?! Adică... ce contează?", a răspuns regizorul, în stilu-i caracteristic.
Sala plină, public de toate vârstele, cu aer de tinerime-studenţime, avantajul proiecţiilor la vreme de vacanţă. Premiera filmului "Sieranevada" a adunat lume multă la Cinema Unirea, provocarea unei pelicule de trei ore nefiind un simplu moft, ci o asumare a unui act cultural care a reuşit pe plan naţional şi internaţional să învârtă şi niscaiva cheiţe de marketing (participare la Cannes, o posibilă nominalizare la Oscar).  
Apoi, Cristi Puiu aduce o poveste, cu o copilărie care atinge punctul sensibil al botoşănenilor. Bucureştean prin naştere (3 aprilie 1967), Puiu se consideră a fi, totuşi, un botoşănean. Cu tatăl născut la Roma şi mama originară din Nicşeni, cei trei copii ai familiei Puiu au copilărit în Botoşani, pe strada Luceafărul 78, actuală Iuliu Maniu. Origini de care, de altfel, regizorul nu s-a dezis niciodată, după cum reiese dintr-un dialog cu Eugenia Vodă, în emisiunea "Profesioniştii":
"-La Botoşani era Bunelul, bunicul după mamă. Bunicii după tată, tot din Botoşani, au venit în 1946 în Bucureşti, cu foametea din Moldova...  
-Deci sunteţi botoşănean get-beget... 
-Moldovean get-beget! M-a mai întrebat pe mine cineva: "Domnule Puiu, de unde sunteţi?" Din Bucureşti. "Dar părinţii?" Din Moldova. "De unde din Moldova?" Din Botoşani. "Aaa, păi sunteţi bucovinean". Nu, sunt moldovean, nu bucovinean. Vedeţi, ca să-şi explice cumva că... sigur influenţa austriacă sau nu ştiu ce prostii... Ştiţi cum e, toată lumea se reclamă cumva, caută prin trecut, prin memorie, prin arborele genealogic, rude de prin Ardeal şi de prin Bucovina.  
-Deci dumneavoastră vă reclamaţi, vă trageţi... 
-De la Botoşani..., erau ţărani cu animale, cu pământ... Erau ţărani! Marea foamete din Moldova, pe Bunelul şi Bunica nu i-a adus la Bucureşti. Pe părinţii tatei, da. Tataia a fost pompier la Rapsodia Română, Mamaia a fost garderobieră la Academia Română. Noi, eu şi fratele meu, am crescut în Bucureşti şi la Botoşani".   
A debutat în lungmetraj cu "Marfa şi banii", în 2011, după care a urmat "Moartea domnului Lăzărescu", un film din 2004 distins cu trofeul sectiunii Un Certain Regard, la Festivalul de Film de la Cannes - 2005 şi, în 2010, "Aurora". Asta după ce, în scurtmetraj, câştiga în 2004 Ursul de Aur la Berlinală, cu "Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea".
Cu "Sieranevada", deşi a participat în 2016 la Festivalul de la Cannes, nu a obţinut niciun premiu, beneficiind însă de cronici elogioase, dar şi de critici pe măsură. S-a scris în presa internatională de specialitate despre "imaginile în planuri-secvenţă foarte lungi", despre "conversaţiile homerice virând spre absurd", despre filmul care vorbeşte despre "tot ceea ce traversează familiile în lumea noastră după 11 septembrie: complotism, rebeliune, traditionalism, bigotism, renunţare, xenofobie, prejudecăţi, patriotism" (Le Monde). A fost văzut ca un "film satiric, absurd şi singular" (Allocine.fr) sau drept o "drama familială amplă şi ambiţioasă" (Mathilde Degorce).
 Însă, parcă nicio observaţie nu pare mai aproape de "Sieranevada" decât cea consemnată de Le Monde, care vede în filmul lui Puiu "o virtuoasă simfonie a mişcării". Cu atât mai mult cu cât acţiunea se petrece aproape exclusiv într-un apartament de bloc tipic cartierelor comuniste, în care sunt înghesuite toate personajele, o încrengătură de familie care se lasă desluşită pe parcursul celor trei ore, odată cu desfăşurarea evenimentelor.
Contextul este oferit de organizarea parastasului de 40 de zile pentru defunctul Emil Mirică. Ceea ce reuşeşte Cristi Puiu poate fi cu adevărat o excelenţă cinematografică, şi anume ca, prin aparatul de filmat, să introducă în acţiune acest personaj nevăzut, dar de a cărui prezenţă spectatorul devine conştient într-un final, când caută parcă să îi ghicească umbrele prin întunecimile încăperilor. Actorii cărora Cristi Puiu şi-a încredinţat personajele reprezintă, poate, jumătate din succesul filmului, cealaltă jumătate fiind împărţită între scenariul viu, antrenant, şi regia care reuşeşte să creeze acea "simfonie a mişcării".
Pentru că, dincolo de acţiunea filmului, de motivaţiile personajelor sau de construcţia psihologică a conflictelor, spectatorul are deseori senzaţia ameţitoare de carusel, de derulare rapidă a imaginilor cinematografice. Regizorul nu ţine ca spectatorul să fie martor la tot ce se petrece, la tot ce se discută, ci mai mult să provoace. De aceea, o uşă care se deschide "aruncă" în exterior o frântură din discuţie, pentru ca imediat spectatorul să fie nevoit să continue singur povestea, să improvizeze, pentru că în secunda următoare personajul nevăzut rămâne din nou în faţa unei uşi închise. Dar caruselul nu lasă loc frustrărilor, nu oferă timpul, răgazul prielnic confuziilor mentale. În cadru apare o nouă uşă care se deschide pentru a se închide la fel de brusc, personaje circulă dintr-o parte în alta, un du-te-vino care accentuează nu doar sentimentul de avalanşă a sentimentelor, cât mai ales încrengătura rudeniilor dincolo de care se ascund ranchiuna, formalismul, trădările, urile.
Filmul beneficiază de o distribuţie deosebită, de la Dana Dogaru şi Mimi Brănescu la Tatiana Iekel, Ana Ciontea, Andi Vasluianu sau Bogdan Dumitrache. O apariţie care parcă rupe peisajul cinematografic şi care declanşează o cu totul altă desfăşurare a dialogului este cea a lui Sorin Medeleni. Actorul, care îl interpretează pe aventurosul "muieratic" Toni, nu a mai apucat să vadă filmul nici la Cannes, nici pe ecranele din România. Sorin Medeleni, cel care în anii 76-77 îşi începea cariera actoricească pe scena Teatrului Mihai Eminescu din Botoşani, se stingea din viaţă în luna decembrie a anului 2015.  
Fără îndoială, asistăm – după părerea criticilor – la cel mai bun rol al lui Mimi Brănescu, actorul nefiind la prima întâlnire cu regizorul Cristi Puiu. Personajul Lary pare să fie însoţitorul sufletului care rătăceşte încă la 40 de zile de la moarte, dar poate să fie la fel de bine acel "raisonneur" al filmului, cel care priveşte cu detaşase (uneori confundându-se chiar cu "ochiul" răposatului), cel care îşi desfăşoară replicile chiar şi prin tăceri lungi, deseori fiind chemat să dea verdicte în mijlocul discuţiilor despre politică, despre atentate şi conspiraţii de tot felul. Lary, fiul răposatului, este cel căruia regizorul îi încredinţează momentul de sinceră "pomenire" a tatălui Emil. Şi acest moment se consumă în afara casei, în parcare, după o scenă de o violenţă verbală ieşită din comun. De fapt, Cristi Puiu a reuşit astfel să deblocheze sentimentele, să le scoată la suprafaţă mai întâi printr-o umilinţă (agresivitatea şi limbajul vecinilor de bloc), pentru ca apoi plânsul să elibereze în Lary noianul de amintiri, de stări, de spuse-nespuse-vreodată gânduri despre tatăl mort în urmă cu 40 de zile.  
"Sieranevada" pare să fie un film despre haosul uman, haosul generalizat, dar el vorbeşte şi despre dragoste, despre compasiune, despre oameni. Discuţiile despre comunism, care scot la iveală o fostă activistă (Evelina şi excelenta interpretare a Tatianei Iekel), despre conflictele internationale şi atacuri teroriste (echilibrate şi susţinute până la un punct de Relu, interpretat de Bogdan Dumitrache), disputele pe marginea tradiţiei, a ritualurilor, sunt presărate de momente comice şi de situaţii tragice cărora personajele le devin victime, însă nu pentru a schimba traiectoria acţiunii, ci pentru a o întregi, pentru a-i amplifica perspectivele. Pentru că, chiar dacă discusul alunecă spre judecăţi mai mult sau mai puţin aspre pe marginea religiei, de exemplu, regizorul nu se foloseşte de personaje pentru a ridiculiza, nici pentru a duce în derizoriu ritualul religios. După venirea târzie a preotului, desfăşurarea slujbei de sfinţire a mesei se desfăşoară într-un firesc familial, fără artificii inutile sau interpretări gratuite.
"Sieranevada" reprezintă "un portret aspru al României contemporane", scrie publicatia Les Inrocks. Extravagant sau patetic, filmul lui Cristi Puiu este actual, este despre noi. Ne recunoaştem în fiecare personaj, în fiecare situaţie, din bucătăriile pline de fumul de ţigară până în parcările devenite ad-hoc scene de luptă.

De ce "Sieranevada"? De ce nu?!  

vineri, 30 septembrie 2016

Şi a fost vernisajul ARIPI...

...şi a fost o întâlnire cu prieteni. Cafeneaua Artelor de la Casa Nistorică a luminat, la propriu, chiar şi în amurgul de sfârşit de septembrie. Sticla pictată, îngerii lunecând graţios în privirile fiecărui oaspete, îmbrăţişările spontane, chiar şi tăcerile tihnite au dat strălucire unui spaţiu pregătit, de altfel, să primească şi să ofere bucurie, linişte, încredere şi optimism. Pentru că arta fără bucurie e precum un drum cu iarbă, dar care se pierde în necunoscutul umbros.

Joi, 29 septembrie 2016, la Cafeneaua Artelor au expus Aida Şuşter-Boţan şi Florentina Toniţă. Pictură decorativă pe sticlă, vitralii. Îngeri şi culoare. Rafinament şi eleganţă, acestea au fost cuvintele celor care au admirat expoziţia.

Mulţumim tuturor celor care ne-au onorat cu prezenţa şi cu dragostea lor, mulţumim şi elevilor de la Liceul de Artă Ştefan Luchian, secţia pictură....

Cum a fost, ce s-a rostit...

Actriţa Mihaela Nistorică: "Bun venit din nou la Cafeneaua Artelor, în Casa Nistorică. Sunt onorată de prezenţa dumneavoastră, dar şi mai onorată de prezenţa Florentinei Toniţă şi a Aidei Şuşter Boţan, artistele care în această seară expun aici, care mi-au înfrumuseţat Cafeneaua cu vitralii şi obiecte decorative pe sticlă, reunite în expoziţia „Aripi”. M-a fascinat acest titlu pentru că aripile ni le dorim cu toţii. Îmi place această poveste cu metamorfoza, cum din omida aceea apare dintr-odată fluturele frumos colorat, care îşi depăşeşte condiţia de vierme şi devine minunatul fluture pe care îl admirăm cu toţii. Fluturele îl putem admira pe lucrările Florentine Toniţă. Aripi avem şi la îngeri, în lucrările create de Aida Şuşter. Eu îngeri nu am văzut, de aceea vorbesc mai uşor despre fluturi. Dar, aşa cum ne imaginăm fiecare dintre noi, cu siguranţă au şi îngerii aripi. Un lucru vreau să mai adaug, este un vis al meu împlinit să fac această expoziţie în Cafeneaua Artelor, pentru că am adorat aceste lucrări de artă decorativă create de Florentina Toniţă, prima dată, am acasă, şi mi-am dorit să ornez şi Cafeneau Artelor..."

Aida Şuşter: "Ideea acestei expoziţii a venit atunci când am privit lucrările Florentina Toniţă. Trebuie să recunosc că mi-au plăcut enorm şi am simţit că ce face Florentina nu este treaba unui amator, sub nicio formă. Am fost impresionată, nu puteam să îmi iau ochii de la ele. Ai sentimentul că vrei să revii şi tot să le vezi şi să le revezi. Ştiind că Florentina nu va porni singură la acest drum, mă refer la această expoziţie, am hotărât să o susţin şi am adăugat şi eu câteva lucrări la ceea ce Florentina a adus. Dar, pentru că ea nu vorbeşte foarte mult despre ea, a avut nevoie de acel imbold şi am simţit că trebuie să o susţin. Referitor la îngeri. Am adus aceste lucrări ca făcând parte din expoziţie pentru că în existenţa mea de multe ori am simţit că sunt susţinută de îngeri, de îngerul păzitor. Şi am simţit nevoia de a reda acest lucru. Dar mai bine decât mine vorbeşte Andrei Pleşu în cartea sa, Despre îngeri, şi o să vă rog să îmi daţi voie să citesc câteva rânduri...".

Florentina Toniţă: "Gândul meu, care m-a urmărit toată ziua, este unul de recunoştinţă. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt aici cu prieteni vechi, cu prieteni noi. Îi mulţumesc Aidei Şuşter pentru că a investit atâta încredere în mine, a avut curaj să facă o expoziţie cu mine, deşi eu sunt un amator în toate cele. Aş vrea, însă, să amintesc aici un lucru important: Aida are o expoziţie extraordinară, se numeşte Chipuri, a pictat chipuri de sfinţi mărturisitori. Pentru mine este o expoziţie unicat la ora aceasta, nu numai în Moldova, şi ştiu ce spun, am proprietatea cuvântului. Dacă expoziţia va fi reluată în Botoşani, să nu o rataţi. Mulţumesc Mihaelei Nistorică, care probabil că nu este conştientă de importanţa gândurilor, a cuvintelor, a faptelor de-a lungul anilor. Spun asta pentru că eu la Casa Nistorică am avut un curs cu copiii – am aici un reprezentant al copiilor, Sofia. Spun asta pentru că eu sunt recunoscătoare fiecărui copil în parte. Pentru că atât timp cât am susţinut acest curs de artă decorativă, vreme de patru ani, am evoluat foarte mult prin ei. Copiii sunt atât de proaspeţi, au o imaginaţie atât de frumoasă, sunt atât de curajoşi. Şi mi-au dat acel curaj pe care altfel nu l-aş fi avut. Îi mulţumesc Sofiei, ca reprezentantă a tuturor copiilor de la acel curs".

Expoziţia este cu vânzare. Lucrările vor fi expuse întreaga lună octombrie şi pot fi admirate la Cafeneaua Artelor – Casa Nistorică. (sursa: Cafeneaua Artelor - Casa Nistorică)


















joi, 8 septembrie 2016

Corupere pentru a corupe!

Suntem invadaţi de o lume nouă, pentru care credem că suntem pregătiţi. Dar ne-am întrebat vreodată care este preţul ce ni se va cere? Şti-vom ce să facem cu aceste noi "cuceriri", ne vor împlini ele sufletele, vom rămâne întregi şi împăcaţi în propriul gând?

Ce a rămas din România de la 1918? Anul trecut a fost marcat de câteva evenimente ce vor rămâne consemnate în paginile viitoarelor istorii. Disputa privind ora de religie în şcoală, cu dezbateri ample în toate mediile sociale, adoptarea şi promulgarea, de către preşedintele României, a Legii 217 din 2015, supranumită şi Legea antilegionară, cea care ni-i interzice pe Ţuţea, pe Nae Ionescu, pe Eliade sau Radu Gyr. Tragedia din Clubul Colectiv, în urma căreia au murit 60 de tineri şi care a răscolit cenuşa revoltaţilor împotriva Bisericii. O tragedie care a condus la schimbarea Guvernului, un guvern a cărui preocupare, la doar câteva zile de la instalare, este... educaţia sexuală a copiilor în şcoli. Nu ne-am fi oprit asupra acestor aspecte dacă nu am fi regăsit cele de mai sus într-o serie de reglementări ce par desprinse din cele ce trăim şi auzim în fiecare zi.
Iată:

1. Crearea infracţiunii de "rasism". 2. Continua schimbare pentru a crea confuzie generală. 3. Informarea copiilor, în sistemul educaţional, asupra aspectelor ce ţin de sex şi homosexualitate. 4. Subminarea autorităţii şcolilor şi a profesorilor. 5. Imigraţia intensă cu scopul de a distruge identitatea naţională. 6. Promovarea consumului excesiv de alcool. 7. Golirea bisericilor. 8. Un sistem juridic nesigur, duplicitar fatţă de victimele infracţiunilor. 9. Dependenţa de stat şi de alocaţiile de stat. 10. Controlul şi tăcerea mass-media. 11. Încurajarea distrugerii familiei. 

Să recitim cu luciditate, cu proprie măsură şi judecată. Pentru că aceste recomandări, parcă decupate din realitatea prezentului nostru, au fost trasate în anii 20 ai secolului trecut şi aparţin Şcolii de la Frankfurt, în fond o grupare formată din câţiva intelectuali ai vremii al căror unic scop era instaurarea marxismului cultural. Toate aceste recomandări sunt, în fapt, componente ale viitoarei "corectitudini politice", o formă de ideologie perversă, dar prezentă în discursurile anumitor categorii sociale, cele cu tendinţe hegemonice clare. 

În spaţiul românesc, însă, punctele enumerate mai sus nu creează niciun fel de panică, nu determină reacţii opozante, iar acolo unde criticile sunt prezente ele sunt imediat anihilate prin atacuri la credinţă, la tradiţie, la valori considerate distructive şi perimate. 

Corupere pentru a corupe! 

Am început, aşadar, acest material cu ceea ce este esenţial în teoria Şcolii de la Frankfurt, sintetizată de Timothy Matthews, în studiul său "The Frankfurt School: Conspiracy to corrupt" (Şcoala de la Frankfurt: Corupere pentru a corupe), realizat în 2009 şi publicat de Catholic Insight. 

Să recitim cele 11 "recomandări". Fac parte din realitatea românească. Enunţate în urmă cu un secol, ele sunt astăzi mai aproape ca niciodată. Sunt, în mare parte, prezente în societatea în care trăim, în familia noastră, în şcolile noastre, în bisericile, în instituţiile noastre, la locul de muncă, pe reţelele de socializare. România devine, pe zi ce trece, un stat "politic corect". 

De ce atât de uşor îşi face loc această ideologie în spaţiul românesc? De ce atât de puţine voci reuşesc să acopere corul susţinătorilor noului marxism cultural? Să fie oare o continuare a liniei obediente trasate timp de 45 de ani de comunism? Să fim oare atât de incapabili de a ne rupe de vechile tare comunistoid-schizofrenice încât să primim astăzi fără revoltă o atât de perversă nouă şi revoluţionară "realitate"? 

Ideologiile, în vremurile de demult sau de aproape, s-au bazat în primul rând pe manipularea maselor, în special a celor de jos. Am trăit un tip de ideologie, cea a marxismului economic, tradus decenii la rând prin noţiunea de comunism răsăritean, "varianta hard a revoluţionalismului marxism", după cum îl numeşte Răzvan Codrescu. Un sistem care a făcut 100 de milioane de victime în întreg spaţiul comunist, "faţă de cele şase milioane din Holocaust", mai adaugă scriitorul Răzvan Codrescu. 

De ce este important să vorbim astăzi despre corectitudinea politică? De ce este grabnic necesar să identificăm sursele şi resursele acestor noi ideologii care îşi fac loc şi ocupă tot mai spaţiu în realitatea românească?

Pentru că ele nu sunt întâmplătoare, pentru că nu sunt emanaţii fireşti ale tradiţiei şi valorilor româneşti.

Pentru că provin dintr-o ideologie menită să distrugă, să anihileze, să producă anarhie şi o nouă formă de stăpânire, mult mai perfidă şi mult mai periculoasă decât comunismul.  Lipsa unei legi a lustraţiei, sărăcirea continuă a populaţiei, bulversarea sistemului educaţional şi degradarea stării de sănătate a populaţiei au făcut ca românii să poarte în spate, la un sfert de secol de la căderea lui Nicolae Ceauşescu, sechele ale comunismului, forme absconse ale ideologiilor de până în 1989. Aici îşi fac loc noile teorii bazate, în special, pe ateism şi toate consecinţele sale agresive.  

Ce urmăreau corifeii şcolii de la Frankfurt, ce vor continuarii lor astăzi?

Răsturnarea lumii vechi, distrugerea tradiţiei, instaurarea unei forme de manipulare lipsită de violenţă, chiar blândă, dar cu repercusiuni mult mai vizibile şi mai rapide decât cele reuşite de comunism. Şi asta pentru că, de cele mai multe ori, lipseşte opoziţia la schimbarea care ni se impune, o schimbare care implică, de fapt, modificarea întregii mentalităţi. "E o formă de manipulare cu alte mijloace, mai blânde, dar la fel de dizolvante, poate mai primejdioase. Prin formele dure, ştiai să te fereşti de comunism. În această nouă formă ajungi să gândeşti în virtutea lor aproape fără să îţi dai seama. Uniformizare la nivelul de jos. Egal de săraci, egal de proşti", spune cât se poate de categoric Răzvan Codrescu.



Să nu uităm că Georg Lukacs, fiul unui bancher evreu ungur (şi cel care a pregătit Şcoala de la Frankfurt şi termenii corectitudinii politice), a promovat în Ungaria, în anii 20, un program radical de educaţie sexuală în şcoli, componentele acestuia fiind iubirea liberă, natura arhaică a codului familiei, caracterul demodat al monogamiei, irelevanţa religiei. Ceea ce s-a numit, şi termenul a ajuns până astăzi, drept "terorism cultural". Din nou: sună cunoscut?

Aceste principii au stat la baza formării, în anii ce au urmat, Şcolii de la Frankfurt, o grupare fără personallitate juridică, instituţională, dar care a marcat puternic întreg secolul trecut şi pare să îşi atingă pe deplin apogeul în acest secol, prin ceea ce se numeşte "corectitudine politică", cu tot ceea ce acest termen a târât după el: libertinajul sexual, explozia mişcărilor feministe, a minorităţilor sexuale etc., cu cea mai gravă consecinţă, cea a distrugerii credinţei şi a familiei creştine, care devine astfel incorectă politic şi sursa tuturor impedimentelor care stau în calea dezvoltării omului nou, a adevăratei modernizări socio-culturale, cu adversarul ei direct şi declarat: biserica.

De aici până la suprimarea libertăţii de opinie nu mai este decât un pas, de aici până la controlul gândului mai este foarte puţin. De fapt, se şi întâmplă...

Care este soluţia? Una ar fi cea a reacţiilor, a rezistenţelor personale, cum se dovedeşte a fi cea de mai sus. Dar mai ales trezirea opiniei publice, păstrarea valorilor tari, a educaţiei sănătoase. "Trezirea opiniei publice de jos în sus, dacă nu se va petrece, omenirea nu mai are nicio şansă. Şcoala are un rol important. Germenii ideologiei se aruncă în spaţiul şcolii, se promovează ideea de educaţie sexuală la copii foarte mici, se vorbeşte doar despre respectul de sine, despre venerarea sinelui, nu şi despre rafinarea sinelui. Vedem şi acţiunea antireligie în şcoli, iar agresiunile vor continua, există riscul ca schimbările să se impună cu forţa într-un final", atrage atenţia scriitorul Răzvan Codrescu într-un interviu.

Să nu pierdem din vedere că, rămânând în amorţire, peste un timp nu vom mai avea nici istorie, nici mândrie, nu vom mai fi un popor, ci o populaţie de indivizi. Tot mai multe voci atrag atenţia asupra a ceea ce se petrece astăzi în lume. Una este cea a lui Raymond V. Raehn, dar să privim şi spre William S. Lind sau, la noi, Andrei Dîrlău, Irina Bazon, Răzvan Codrescu. "Cel puţin, marxismul economic nu promova perversiunea sexuală şi nu a încercat să impună modelul matriarhal, aşa cum s-au străduit să facă membrii Şcolii de la Frankfurt şi descendenţii lor. Cu certitudine, acţiunea Şcolii de la Frankfurt nu se încheie în anii ’60, ea continuă şi în prezent, cu precădere în domeniul educaţional", rosteşte foarte edificator Raymond V. Raehn.

Este de ajuns să privim în jur, să urmărim programele TV şi ziarele de tot felul. Astăzi vedem spectacole gay, mâine o nuntă între doi taţi având alături un copil care va avea dreptul să aleagă singur dacă este băieţel sau fetiţă. Nu avem voie să ne cinstim sfinţii, nu mai ştim să ne alegem oameni destoinici pentru a ne conduce. Să scoatem icoanele din şcoli, bătrânii din biserici, mamele de lângă prunci. Să umplem crâşmele, să mâncăm chimicale, să otrăvim câmpurile, să pustiim grădinile. Şi nu, nu este alegerea noastră, sunt planurile lor. Vechi şi iarăşi noi.

joi, 30 iunie 2016

NICOLAE CORLAT, "Îngerii vin când nu-i chemi"

Poetul Nicolae Corlat a publicat, în Colecţia Cantos a Editurii Junimea din Iaşi, volumul de versuri "Îngerii vin când nu-i chemi". În cei aproape 20 de ani de la debut (1997, "Grădina cu zaruri", Editura Axa), poezia lui Nicolae Corlat a cunoscut "Bucuria" (Editura Dacia, 2002) şi a experimentat tulburătoarea incertitudine a fiinţei ("Veţi crede că nici nu exist", Editura Timpul, 2004). După o îndelungă tăcere, în 2011 ne surprinde cu "Vindecătorul de umbre" (Editura Tipo Moldova).

"Îngerii vin când nu-i chemi" este o carte "care se reţine pe primul raft al poeziei noastre de azi", spune Ion Holban în prefaţa cărţii.

Nicolae Corlat trăieşte la limita senzaţiilor spectaculare, nu de puţine ori asistăm în poezia sa la un ritual al exteriorizării profunde, solemne. Un poet al fantasmelor fiinţiale, un creator al imaginilor suprarealiste, care se consumă, însă, pe un tărâm purificator, într-o poezie "marcat simbolică", după cum o caracterizează Ion Holban.

O poezie care se confruntă cu moartea, dar nu spre a o învinge, ci mai degrabă într-o complicitate şi o reciprocitate  a sentimentelor: "mă plec morţii/ ca în faţa zidului din care n-a ieşit încă soarele" (prima zi). Cuvântul devine vehicul în marea călătorie: "mormânt e gândul ce coboară mii de trepte" (grota zeului), o călătorie care nu înseamnă renunţare, ci reinstaurarea ceremonioasă a Vieţii: "dar tu ştii/ ce nu te poate ucide te dăruie sorţii" (voi scrie 100 de poeme), pentru ca în final să producă "o moarte/ mai lentă/ şi mai pe plăcerea celorlalţi" (voi scrie 100 de poeme)

Moartea devine, la Nicolae Corlat, o stare de graţie. Prin moarte poetul se dăruieşte, chiar dacă o face interiorizând paradisiac sinele, într-o solemnitate pe care însuşi o declamă: "în mine însumi mă strecor/ las lucrurile afară şi viaţa netrăită o las vouă" (cum nu vii). Nici tristeţea metafizică: "plângi, suflete, să se-aştearnă lumina" (pasărea Thoth), nici tăcerea care "se-ntoarce-n cuvinte" (tablou cu înger şi nimfe), nici "Dumnezeul meu care mă desfaci şi mă împarţi/ în mii de fărâme/ pentru hrana păsării" (voi scrie 100 de poeme), nu îl recompun în spaţiul concret al vieţii, nu îl determină să părăsească avatarurile lăuntrice ale conştiinţei poetice.
Chiar dacă nu scrie o "lirică a sentimentului religios" Ion Holban observă la Nicolae Corlat "un aer de religiozitate" care "învăluie poezia". Or, în doctrina creştină, aerul este un element fin, este cauza respiraţiei şi a vorbirii, este limpede şi transparent. Mai greu decât focul şi mai uşor decât pământul şi apa. …"se-ntorc/ vânturi de august după schimbarea la faţă" (memento), scrie poetul purtând în abis "cuvintele nespuse şi taina iertării" (memento).  Rugăciunea se rosteşte în aceeaşi trăire lăuntrică,  dar bine ancorată în lumescul fiinţial, cu al său întuneric sufletesc: "în timp ce caut nemurirea în lumea interioară/ prin întuneric bâjbâi să-l aflu pe Dumnezeu" (voi scrie 100 de poeme).   

Chiar şi întoarcerea în lumea reală se manifestă tot în imaginar, poetul fiind prin excelenţă ceea ce dr. Ruth Richards denumea, în lucrarea sa "Four Ps of Creativity", a fi o "personalitate creatoare". Astfel, întâlnim la autorul volumului "Îngerii vin când nu-i chemi” cei patru P ai lui Ruth, şi anume: persoana creatoare, presiunea mediului care favorizează creativitatea, procesul creator şi produsul creator, la care se adaugă o – exagerată uneori – sensibilitate estetică modelată prin metaforă, cea care se află, de altfel, la baza tuturor percepţiilor profund poetice.

De aceea lumea lăuntrică, lumea cuvântului, a metaforei, devine infinit mai fascinantă decât orice percepţie materială. Prin poezie, uzitând de un bogat intrumentar al imagisticii, Nicolae Corlat este capabil să sfărâme convenţionalul, să contorsioneze căile bătătorite ale gândirii, să înmiresmeze rutina, pentru ca în final să surprindă printr-o completă eliberare  de tot ce înseamnă carnal, material. Rezultă o dematerializare dimpreună cu poezia, poetul ne arată în final un corp "gol înfăşurat în propria-i pulbere" (tablou cu înger şi nimfe). Şi parcă nimic nu îi reuşeşte mai bine lui Nicolae Corlat în acest recent volum ca starea de imponderabilitate a cuvântului viat, a gândului rostit. O dematerializare care redefineşte carnalul, care recompune fiinţa primordială, liberă şi eliberatoare. "în tine sunt doi,/ se risipesc în aer/ cum ai cerne văzduhul în absenţa gravitaţiei" (tablou cu înger şi nimfei), scrie poetul, descriind mai apoi dimineaţa în care, pregătind trecerea dincolo, "îţi trezeşti oasele răsfirate/ cum ai desmierda o fată frumoasă" (o zi).
Evadarea din lumea reală se desfăşoară în acelaşi spaţiu imaterial, într-un "gol necuprins între două tăceri" (a morţii) care dezintegrează, anihilează fiinţa din carne pentru a renaşte apoi în lumină: "şi tu ştii doar atunci că-n una te naşti/ în cealaltă te dezintegrezi/ până devii un punct neînsemnat/ şi numai atunci te întorci/ în lumina despre care s-a scris" (a morţii). 

Nu găsim la Nicolae Corlat o poezie a erotismului, deşi mecanica imaginaţiei îl ispiteşte cu rotunjimile trupului mustind în plăcerile vieţii. Cu toate acestea, poetul nu alunecă în automatismele inhibitive ale stereotipiilor postmoderne. Cu riscul de a deveni prizonierul unei "melancolii imateriale" (zicere Radu Săplăcan), Nicolae Corlat celebrează iubirea pură, meditativă, ideatică. De aceea, trupul nu este un dat, unic depozitar al senzaţiilor, înveliş al tuturor trăirilor, ci o trecătoare formă a vieţii. În trup sau în afara trupului, poeziile sale se preumblă – funcţie de starea interioară a poetului – în acelaşi cadru imaginativ, în cosmicul sau umanul transcendental: "eu nu mai sunt carne/ nu mai am chip/ nici formă/ nici măcar abstractul din zicerea aceasta" (identitate).

Poezia lui Nicolae Corlat este intuitivă, spontană, pe alocuri ludică, într-un tablou deseori generator de sugestii scenografice:"întorc ceasul uitat pe perete/ ora pătrată arată o puzderie de adevăruri" (aerul din preajma ta ia chip de fecioară). Timpul devine spaţiu al contemplaţiei şi al desfăşurării relaţionale: "secunda/ în care ne-am întâlnit/ pentru a hrăni nemăsurata foame a timpului" (identitate). Cu toate acestea, în spatele solemnităţii poetice apasă viziuni terifiante, în care "infinitul îşi aşază tăişul pe beregată" (şi tăcerea cântă câteodată), iar imaginarul ecranează din nou în aer cinematografic: "treci peste timp cu o lumânare aprinsă în mâini" (voi scrie 100 de poeme). Veghea la căpătâiul fiinţei este tot un refugiu, o întoarcere înlăuntru, într-un suspans al memoriei cognitive: "te aşezi la umbra cuvântului/ rostit demult" (rămân doar amintiri), dar consumat în acelaşi spaţiu imaterial: "în gând strecori/ un mic parastas pentru ziua de ieri" (o zi).
"Îngerii vin când nu-i chemi"
 este cartea care îl însoţeşte pe Nicolae Corlat pe drumul iniţierii profunde, un drum la capătul căruia va şti că “moartea (…)/ nu e femeia despre care scriu poeţii”.  

(Textul a fost publicat în Mișcarea Literară, 4/2016 - http://miscarealiterara.ro/)

joi, 19 mai 2016

"20 de ani în Siberia", cartea Aniţei Nandriş-Cudla

Am citit cartea Aniţei Nandriş-Cudla, "20 de ani în Siberia", după o alta, tulburătoare, a scriitoarei Parinoush Saniee, "Cel care mă aşteaptă". Destinul a două femei, prima o ţărancă din Bucovina de Nord, a doua o femeie educată din Iran. Aniţa înşiră în 200 de pagini propria poveste, Parinoush Saniee creează personaje, construieşte situaţii, te poartă prin istorie alături de eroina romanului, urmează un parcurs psihologic al femeii sub toate aspectele ei: îndrăgostită, deznădăjduită, resemnată, mamă, soaţă a unui bărbat indiferent,  iresponsabil şi militant comunist, din nou îndrăgostită, iarăşi deznădăjduită şi resemnată.  Este lupta pentru supravieţuire, dar mai mult o luptă a câştigului social, o zbatere pentru existenţă, libertate, pentru recunoaştere socială.

Dacă "Cel care mă aşteaptă" este o carte copleşitoare sub aspect emoţional, psihologic, care sfâşie sufleteşte cu fiecare pagină parcursă, "20 de ani în Siberia" te cutremură. Scoasă în lume ca o mărturie a ororilor comise de sovietici, aşezată sub semnul cruntei autenticităţi, scrierea Aniţei Nandriş este o carte de istorie predată într-un alt sistem decât cel cu care suntem obişnuiţi. Pentru că ţăranca Aniţa, cu cele trei clase ale ei, dovedeşte o memorie excepţională şi o capacitate de sinteză cum rar întâlneşti în mediile educaţionale româneşti.

Paginile Aniţei par a fi scrierile unui soldat pe front. Ce uimeşte peste măsură este acurateţea informaţiilor, numele persoanelor cu care a interacţionat, numele locurilor, imaginile reconstruite cu o fineţe extraordinară, cu elemente de descriere care scot la iveală un simţ al cuvântului neobişnuit. Cu toate acestea, ţăranca din Mahala (de lângă Cernăuţi) dovedeşte o inocenţă a trăirii îmbinată cu o îndrăzneală a firii care fac, laolaltă şi fiecare în parte, să vezi în Aniţa nu doar femeia cu trei clase, ci un om care trage după sine întreaga înţelepciune şi aristocraţie înmagazinată în destinul a generaţii întregi până la ea.

Copilă, trăieşte ororile primului război mondial. Refuză să se refugieze din calea armatei pentru că părinţii aleg să lase în urmă vaca familiei, întrucât avea de târât după ea şi un viţeluş. Aniţa refuză şi rămâne acasă până când ai ei se întorc, după mai multe zile de pribegie. Refuză şi atunci plecarea, tatăl văzându-se nevoit să urce viţeluşul în căruţă. Spre sfârşitul războiului, urmăreşte pe geam cum soldaţii vin să le ia caii din bătătură. Copiii năpădesc în curte şi văd cum soldaţii le bat mama cu un bici care avea la capetele sforilor nuci ce lăsau pe piele urme adânci. În urma bătăii, mama Aniţei va rămâne ţintuită la pat până la sfârşitul zilelor. Ca soţie, se mărită cu un bărbat care acceptă să rămână în sat şi să îi îngăduie să îngrijească de nefericita-i mamă. Cu preţul neajunsurilor materiale, pentru că tatăl îi dă drept zestre doar strictul necesar, întrucât fata refuzase să se mărite după un altul mai bogat, dar din alt sat. Ca mamă a trei băieţi, este despărţită de mama bolnavă şi de soţ (nu avea să-i mai revadă niciodată!) şi deportată împreună cu copiii în Siberia, dincolo de Cercul Polar, unde vreme de 20 de ani va duce o viaţă de umilinţe, de foame, de restricţii de tot felul. O luptă în care izbânda era a fiecărei zile câştigate, a fiecărei bucături de pâine furişată în mâna copiilor săi.

Un manual de supravieţuire. Aniţa învaţă cum să mânănce fărâma de pâine "ca pe o bomboană" (suptă în gură cât mai mult timp, "udată" cu câte un fir de apă caldă căreia îi spuneau ceai), umblă kilometri întregi pentru a aduna fructele ce aveau să îi apere de bolile mistuitoare. Munceşte la minus 40 de grade în nopţile polare, adună bucăţi de sfoară de la pescari, le înnoadă şi le face copiilor haine groase. Croieşte rochii şi pantaloni din saci, vânează, se bate cu batalioanele de păduchi care le invadează culcuşul.

Cartea trebuie citită, simţită, trăită, transpusă în imaginile minţii şi continuată în vieţile noastre, ceas cu ceas. Pentru că Aniţa nu oferă numai modelul supravieţuirii fizice, ea ne lasă moştenire un adevărat îndrumător spiritual în sens christic. Ţăranca din Mahala nu poartă ură, nu judecă, nu se împovărează cu ţinerea de minte a răului. Răzbate nu cu îndârjire, ci prin înfrânarea gândului nefolositor. Îşi menajează forţele şi mintea pentru a lua deciziile cele mai bune, nu se răzvrăteşte acolo unde înţelege că revolta îi pune în pericol copiii. Munceşte cu sârg, ţărăneşte, îşi sfinţeşte truda cu nădejde şi rugăciune.

Mi-a plăcut să găsesc în scrierile lui Lazăr Puhalo termenul askesis (în slavonă podvig) folosit deseori cu sensul de luptă, făcând trimitere la a lupta după regulile jocului. Desigur, în înţeles deplin, duhovnicesc, finalitatea nu înseamnă să dobori duşmanul, ci să îl determini să respecte şi el regulile jocului. Pentru că scopul nu este să învingi, ci să supravieţuieşti în duh. Cei care au intrat în lupta trupească au sfârşit trupeşte. Cei care au lucrat cu mintea şi cu duhul au renăscut şi au izbândit.

"După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca români ar trebui să dispară", scria Monica Lovinescu. Aş adăuga că, după o asemenea carte, orice străduinţă a altor neamuri de a ne menţine într-un complex de inferioritate ar trebui să înceteze.

miercuri, 4 mai 2016

"Cel care mă aşteaptă", o carte despre cum iubesc femeile

"Cel care mă aşteaptă", de Parinoush Saniee
Editura Polirom, Colecția "Biblioteca Polirom. Proza XXI", Iasi, 2012

"Cel care mă aşteaptă" este o carte despre curaj şi supravieţuire. Dar aş spune că este şi o carte despre iubire, despre ce mai rămâne din iubire atunci când ea este smulsă cu violenţă, sfârtecată şi nimicită în numele tradiţiei, în numele onoarei. Fanatismul religios este acelaşi, indiferent că vorbim despre musulmani, creştini sau hinduşi. Tot ce este în afara iubirii devine aranjament, convenţie, mercantilism şi duce, negreşit, la sclavizare şi dominare, la ciuntire sufletească şi la nevoia de a stăpâni permanent, de a controla spiritual fiinţa pe care reuşeşti să o supui.

Simţul datoriei, conştiinţa sunt mecanisme care – chiar dacă dau iluzia unei funcţionări perfecte – mai devreme sau mai târziu îşi vor trăda răceala, mecanicitatea şi lipsa de afectivitate. Iubirea este "un suflet mort în propriul corp şi viu în corpul altuia", spune Platon, în "Banchetul". Ca o ruletă rusească, să te abandonezi cu totul unui alt corp, să trăieşti prin celălalt, să ştii că în fiecare clipă viezi doar prin inima care bate în afara ta.

 Da, "Cel care mă aşteaptă" poate fi cartea iubirii. A femeii care dă măsura tuturor lucrurilor, a femeii care străbate decenii de fanatism religios, de conflicte politice dure şi sociale încrâncenate, de război hulpav ce înghite cu miile tineri pentru care "martirajul" devine o datorie şi o onoare, o cale sigură spre Dumnezeu. Pentru că e mai uşor să devii erou îngropat de bombe decât să îţi asumi fiinţa divină, iubirea de oameni şi firescul trăirii prin celălalt.

Mesumeh, trăitoare în Iranul frământat şi atât de violent-uman, este femeia căreia îi este smulsă iubirea într-un mod atât de crunt încât simţi unghiile sfârtecându-i trupul firav, neîmplinit, scuturat de fiori ca un poem în prima ploaie de mai. Impresionant este că, pe parcursul a 30 de ani, Mesumeh este singura care înţelege că politica fără iubire este un mecanism de exterminare, religia fără iubire se transformă în mostruoasă dominaţie şi aparat de control, familia fără iubire şi fără compasiune naşte oameni incapabili să simtă nevoile şi suferinţele aproapelui.

"Fusesem sacrificata pentru onoarea tatalui meu si a fratilor mei, platisem pentru idealurile sotului meu si a alegerilor lui de erou si, de asemenea, pentru datoriile fata de tara ale copiilor mei. Dar eu cine eram? Sotia unui criminal, a unui tradator al tarii sale sau a unui activist care lupta pentru libertate? Mama unui mujahedin? Sau mama disperata a unui soldat, luat prizonier si apoi eliberat? De cate ori, in viata mea, reusisem sa ma ridic de jos si fusesem doborata din nou la pamant si zdrobita, stiind ca n-am meritat-o niciodata? Nu fusesem niciodata laudata si aclamata pentru insusirile mele  si forta mea, ci pentru cele ale barbatilor mei si, la fel, reprosurile si acuzatiile nu depinsesera de mine si de greselile mele, ci de cele presupuse ale sotului si fiilor mei. Era ca si cum eu n-as exista, ca si cum n-as avea nici un drept. Cand traisem si muncisem pentru mine insami? Cand avusesem dreptul sa decid? Cand fusesem intrebata ce îmi doream cu adevărat?", spune autoarea prin vocea eroinei sale.

Cea mai dureroasă parte a acestei cărţi? "Tot ceea ce îmi doream am obţinut în ziua în care nu mi-am mai dorit". 


duminică, 27 martie 2016

"Ilegitim". Un film despre legitimitatea vieţii

Filmul "Ilegitim", prezentat în premieră mondială în secţiunea Forum a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin, a castigat C.I.C.A.E Award, Premiul Confederatiei Internationale a Cinematografelor de Arta. Pelicula, în regia lui Adrian Sitaru, a fost produsă de botoşăneanca Anamaria Antoci, prin Domestic Film, în coproducție cu Film Produkcja Polonia și Damned Films Franța, cu sprijinul Altex și HBO România. Scenariul a fost scris de Alina Grigore și Adrian Sitaru. În distribuţie, Alina Grigore, Robi Urs, Bogdan Albulescu si Cristina Olteanu, cu Adrian Titieni în rolul tatălui.

Primul mesaj adresat publicului din România a fost cel al criticului de film Irina Margareta Nistor, care a spus, imediat după proiecţia de la Berlinală, că filmul este "cu totul altceva decât ne-am putea imagina de la distanţă", spectatorul fiind sfătuit să lase acasă "ideile preconcepute". Mai mult, ar lăsa să se înţeleagă Irina Margareta Nistor, controversa stârnită pe marginea proaspătului film vine mai degrabă din titlul "foarte bine ales" şi de la afişul "înşelător". "Aş schimba afişul, pentru că e înşelător şi o mare parte din public n-o să meargă să-l vadă. O să li se pară un incest mersul la cinema", a mai spus Irina Margareta Nistor.

"Ilegitim", cel de-al patrulea lungmetraj al regizorului Adrian Sitaru, spune povestea unei familii formată din patru fraţi şi un tată, mama fiind decedată cu doi ani în urmă. Filmul debutează într-o încăpere aproape modestă, cu vizibile reminiscenţe dintr-un apartament al anilor 90, amenajat pentru a satisface nevoile unei familii cu patru copii, dintre care doi gemeni. Atmosfera pare una relaxată, de familie unită în jurul tatălui. Conflictul se declanşează în momentul în care este adusă în prim-plan tema avortului. Discuţia aparent calmă se transformă în doar câteva minute într-o cascadă de acuzaţii, un tribunal al familiei în care tatăl, ginecolog ataşat principiilor mai mult sau mai puţin legale, dar morale şi aproape ostentativ moralizatoare, este pus la zid de chiar copiii săi.

Modalitatea de realizare a filmului, într-un soi de autentic grosier, la limita unui reality-show, chiar dacă solicită, nedumereşte şi pe alocuri irită spectatorul, face din "Ilegitim" un film-dezbatere, deschis la interpretări. Pentru că fiecare cadru are breşe, scăpări bine direcţionate şi deloc întâmplătoare, prin care spectatorul pătrunde fără voie în intimitatea unei familii pe cale să se destrame definitiv.

Dialogurile, chiar dacă stau puternic sub semnul improvizaţiei, contribuie la creşterea tensiunii, lucrurile scapă de sub control, până la agresivitatea verbală şi, inevitabil, fizică şi psihică. Cei patru copii află că medicul Victor Anghelescu, tatăl lor, împiedica femeile să facă avort pe vremea lui Ceauşescu. Fapt care astăzi face din el un monstru, un trădător, un turnător la Securitate, chiar dacă faptele nu sunt probate şi nici argumentate întocmai. Saşa, fiica lui Anghelescu şi sora geamănă a lui Romeo, îşi acuză tatăl că a dispus ca un "Victor Dumnezeu" de trupurile şi de viaţa atâtor femei pe care le-a obligat să nască. Fapt care ar fi dus la moartea multora dintre ele.

"Eram Victor Dumnezeu dacă făceam avorturile, dacă acceptam ca ele să se producă", este replica tatălui, lăsând să se înţeleagă că au murit doar acele femei care nu au vrut să nască şi au apelat la metode riscante.  "Da, mă, tata, dar pentru că unul ca tine nu le dădea voie să facă un avort normal", nu renunţă Saşa. "...unul ca mine însemna că respecta legea. Legea împiedica avorturile. Cu lege şi fără lege, nu aş fi fost de acord cu această poveste, a avorturilor. Apoi, nu s-a întâmplat nimic cu femeile alea... Au avut copii, asta s-a întâmplat. Pe care să îi crească responsabil. Un copil se face într-o condiţie şi într-un context normal", se justifică tatăl în faţa propriilor copii, inclusiv a lui Cosma, cel mai mare, devenit la rândul său medic.

Discuţia continuă pe marginea "îngrădirii libertăţii", care pentru copiii lui Anghelescu este acelaşi lucru cu interzicerea de "a face ce vrei cu trupul tău". Tatăl se simte pus la zid. Tonul urcă, replicile se amestecă. Acuzaţiile curg şi devin din ce în ce mai grave. Cuvântul "turnător" este de departe cel mai apăsător.

"Nu meriţi respect în momentul acesta. Ai făcut nişte lucruri...!", decide Cosma cu duritatea fiului mai mare. Replica tatălui se detaşează din nou: "Ce am făcut?! Am adus pe lume copii!". În lipsa oricărei argumentaţii logice, limbajul coboară neaşteptat. "Dă-o-n p... mea!", strigă Saşa, iar tatăl lasă deoparte prudenţa şi adoptă brusc tonul autoritar. "Ce aveţi, mă, vă drogaţi, aţi înnebunit?", iar de aici pare că el însuşi scapă de sub control situaţia. Îi mărturiseşte Saşei faptul că, imediat după Revoluţie, soţia lui a vrut să avorteze gemenii (Saşa şi Romică), o mărturisire care are efect de trăsnet asupra celor de faţă ("Uite, nu s-a făcut avortul ca să poţi tu să strigi acum la mine"...).

Pus în situaţia de a se lupta cu ai săi ("Doamne, Dumnezeule, ce familie am crescut eu?"), Anghelescu se mută de acasă, lăsând copiilor un spaţiu suficient de desfăşurare.

Din acest moment, conflictul se concentrează pe relaţiile dintre fraţi (incestul dintre cei doi gemeni, relaţiile încordate dintre gemeni şi Cosma, fratele mai mare, atitudinea faţă de Gilda, singura care îşi apără tatăl), scoţând la suprafaţă precaritatea sentimentelor, iubirea şubredă, instabilitatea afectivă. Saşa vrea să afle dacă mama sa a dorit cu adevărat să avorteze, astfel că Gilda este trimisă să îşi întrebe tatăl. Anghelescu regretă spusele, dar dă de înţeles că lucrurile s-au petrecut întocmai. Scena este însă una cu adevărat importantă, pentru că medicul a conştientizat, la momentul respectiv, situaţia în care se afla: primii ani de după 1989, libertate, democraţie, nu mai existau interdicţii, nici consecinţe. "Eu am fost cel pus la încercare! În cele din urmă am decis să nu facă avort".

Filmul nu pune accent pe incest decât ca formă a manifestării iresponsabile, imature dintre cei doi fraţi. Fără o preocupare clară (Saşa a renunţat la studiile de filosofie, se complace într-o relaţie cu un alt bărbat, colindă cluburile, bea, se droghează), Romeo stăpâneşte cu voluptate patul din camera în care a crescut alături de sora geamănă, cu ispita trupească şi dependenţa tot mai crescută faţă de fata devenită femeie, afişând la rândul său o relaţie cu o tânără al cărei statut nu este pe deplin clarificat (crescută de mică în casa lor, adusă de părinţi de nu se ştie unde). Discuţia despre sarcina Saşei se derulează în continuarea celei de la începutul filmului, despre "dreptul de a decide asupra propriului trup". Argumentele Saşei în favoarea avortului sunt aceleaşi cu care îşi acuza tatăl: "Este trupul meu. Sunt foarte tânără, e decizia mea, nu sunt pregătită, e viaţa mea. Nu ai nici un drept în decizia asta". mai mult, Saşa –deşi implicată conştient într-o relaţie incestuoasă - nu pare indiferentă la oprobriul la care copilul ar urma să fie supus din partea societăţii. "Nu e un copil normal, care poate să apară într-o societate normală. Nu îmi asum această responsabilitate. Ce am făcut noi este total ilegal". Replica lui Romeo este una cu adevărat neaşteptată: "Şi o să luăm amendă pentru asta?".

Curios, disputa dintre cei doi fraţi reia, cum spuneam, conflictul iniţial, cel pe tema avorturilor. Romeo aduce argumente pe care, în cearta cu tatăl său, nu le-ar fi considerat valide. "Pentru că am omorât o fiinţă care s-a născut din noi doi. Ce regret poţi să ai mai mare de atât?".

De altfel, Victor Anghelescu însuşi îşi va schimba discursul şi perspectiva atunci când află că fiica sa este însărcinată cu propriul frate geamăn. Dacă atunci când a trebuit să aleagă pentru venirea pe lume a gemenilor a considerat că a fost pus la încercare, acum, aflat în situaţia de a accepta copilul copiilor săi, tonul devine categoric: "Spune- mi că nu e al lui Romeo, şi asta e o mare bucurie. Şi dacă nu-l ştii pe tat-su tot e o mare bucurie, e un copil care vine pe lume... Dar aşa, cum să ţi-l asumi?".

Aici regizorul Adrian Sitaru dovedeşte o discreţie ce poate fi şi privită şi ca o voită stare de incertitudine. "Cum să ţi-l asumi" devine interpretabil, lăsând loc spectatorului să îşi formuleze propriile scenarii pornind de la justificări de natură morală, legală, medicală sau religioasă. Reproşurile venite din partea criticilor de film accentuează tocmai această "discreţie" a regizorului, reproşându-i-se chiar că nu a adus în discuţie, nici un moment, implicaţiile medicale ale unei naşteri care are la bază o relaţie incestuoasă. Însă şi această "scăpare" se înscrie în autenticitatea acţiunii, în atmosfera de reality-show care lasă spectatorul să gândească, să caute soluţii, să înţeleagă în perspectivă proprie, şi abia apoi prin ochii regizorului.

Alegerea finală aparţine, aşa cum era de aşteptat, Saşei. Care, deşi este filmată la uşa ginecologului alături de Cosma, ea nu va face avort. Regizorul derulează faptele fără să le precipite, dimpotrivă, lasă spectatorul să pună cap la cap situaţiile, să le interpreteze şi să înţeleagă. Gilda are un accident de maşină şi îi schimbă Saşei toată perspectiva. Asta, desigur, se înţelege. Adrian Sitaru nu arată, nu explică, nu justifică nimic.

Dar finalul filmului te duce cu gândul din nou la afişul "înşelător", la titlul care vinde şi care aduce oamenii în sala de cinema. În special pe cei tineri, pentru că adulţii nu vor să fie părtaşi la "nelegiuire". Însă temerea reală este tocmai lipsa dezbaterilor atât de necesare acestui film. Pentru că, orice s-ar spune, nu este un film care promovează incestul, este un film despre situaţiile de viaţă care conduc la un incest. Sunt fapte ale societăţii româneşti, care se întâmplă şi care oripilează, însă ele ilustrează dezastrul în care se află familia. De aceea cauza devine mai gravă decât consecinţa.

Filmul lui Sitaru arată că, chiar şi acolo unde iubirea este ilegală, ilegitimă, interzisă, viaţa îşi păstrează legitimitatea. Iar subiectul pus în dezbatere reprezintă o modalitate, dură, e adevărat, de a atrage atenţia asupra societăţii în care trăim. Pentru că filmul lui Sitaru nu este despre incest, ci despre factorii care favorizează o astfel de relaţie şi despre consecinţele care implică viaţa însăşi.  

duminică, 20 martie 2016

Maica Heruvima, drumul muceniciei de la Botoşani la Petru Vodă!

30 de ani Svetlana. 33 de ani Camelia. Două destine tulburătoare, două vieţi care s-au sprijinit una pe cealaltă înduhovnicindu-se în iubire. O poveste prea puţin cunoscută, poate şi pentru că poartă în sine un incredibil omenesc, o fascinaţie care zdruncină, un inedit al mărturisirilor şi o îndrăzneală a trăirii pe care noi, cei ai cotidianului prezent, nu o mai credem posibilă.

Svetlana Tănasă a trecut la Domnul în straie de muceniţă, cu numele Heruvima. Odihneşte în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă, iar povestea ei a devenit o adevărată pildă pentru ortodoxie după ce, în urma unei burse Soroş la Universitatea Central Europeană de la Budapesta (Ungaria), a contactat un cancer de piele (medicii confirmându-i că este vorba despre o iradiere). În urma acestei cumplite boli, Svetlana Tănasă se retrage la Mănăstirea Petru Vodă, unde sub binecuvântarea Părintelui Justin Pârvu va deveni mireasă a lui Hristos. Un parcurs impresionant, de o puternică semnificaţie ortodoxă, asupra căreia vom reveni într-o scriere viitoare, când ne vom opri şi asupra anilor de studii pe care Svetlana i-a petrecut la Budapesta. 

Elevă la Liceul Pedagogic din Botoşani

Puţină lume ştie că Muceniţa Heruvima, aşa cum este ea astăzi cunoscută, s-a născut în Botoşani. Că a fost elevă a Liceului Pedagogic într-o perioadă de crunte încercări, când comuniştii manifestau o presiune imensă asupra tinerilor, pentru a-i controla şi a-i menţine cu forţa în doctrina partidului, ca masă de manevră şi de desfăşurare în spirit socialist.
Colegii din vremea liceului îşi amintesc de fata aprigă, curajoasă, care purta în ea o veselie primejdioasă la adresa regimului, dar o dragoste necondiţionată pentru semeni. Vorbesc cei care au cunoscut-o (chiar dacă şoptit: “da, am auzit ce a păţit acolo, la Budapesta, nu ştim, noi nu am cunoscut-o aşa, nu ştiam că e o fată religioasă sau, mă rog...”) despre fata îndrăgostită de frumuseţea lumii, despre energia uriaşă pe care o împrăştia în jur. Citea enorm, vorbea cu uşurinţă despre aproape orice şi, mai ales, fascina prin luciditatea minţii, prin felul unic în care rostea adevărul în care credea. 

Camelia şi Svetlana: mântuirea prin suferinţă!

Una dintre colegele de clasă avea să îi devină, în timp, soră a inimii, tovarăşă de suferinţă. O comuniune greu de înţeles în afara duhului iubirii, o taină care se desluşeşte târziu, când amândouă mărturisesc dragostea cea mare pentru Hristos. Svetlana Tănasă a trăit 30 de ani. Camelia Răileanu 33. Amândouă trecute prin sfâşietoare suferinţe pe care le-au purtat cu o demnitate a umanului greu de descris. 

În anul 1997, în luna august, Svetlana Tănasă venea de la Budapesta şi se oprea la Petru Vodă, mărturisindu-i Părintelui Justin Pârvu situaţia în care se afla: diagnosticată cu cancer de piele. Bunul părinte o opreşte la mănăstire. Boala evoluează galopant, ca o fiară hulpavă şi grăbită să înghită trupul din ce în ce mai neputincios. Curând va ajunge la metastază. Svetlana acceptă să fie rasoforită, iar cu câteva săptămâni înainte de a pleca la Domnul este călugărită chiar de către Părintele Justin. “A refuzat să ia morfină, pentru a-şi şterge prin suferinţă toate păcatele săvîrşite în această lume”, dă mărturie Monahul Filoteu, de la Mănăstirea Petru Vodă.
În acelaşi an 1997, în ultima lună din vacanţa de vară, Camelia Răileanu  (foto stanga) pleacă singură într-o drumeţie în munţi. La întoarcere se simte din ce în ce mai rău, astfel că este nevoită să meargă la analize: tumoare cerebrală. O veste ce se năpusteşte cu nemilă, greu de înţeles pentru un suflet tânăr care iubea viaţa, oamenii, copiii, copacii, seminţele viului şi poezia lumii întregi. Urmează o operaţie riscantă, cu consecinţa unei hemipareze pe partea stângă care cedează foarte greu. 

La Botoşani şi la Petru Vodă, două suflete pe Drumul Crucii!
De aici, parcursul celor două tinere se mută parcă într-o altă dimensiune. Un drum al Crucii, al mântuirii prin iubire, rugăciune şi suferinţă. Prin cumplită, sfâşietoare suferinţă. Camelia şi Svetlana (Ţuca, aşa cum îi spuneau colegii şi apropiaţii) ating înălţimi duhovniceşti care poartă puternice amprente de mucenicie creştină.
“Mă gândesc mult la Țuca. Ea e vârful de lance al generației mele”, scria Camelia în iulie 98, în caietul său ce avea să o însoţească până aproape de clipa ultimă. Peste o lună, în august 98, gândul se întoarce la prietena ei cu care, chiar dacă nu se vedea, menţinea o vie legătură: “Zilele trecute i-am scris Țucăi. N-am văzut-o de… nu știu câți ani! Astăzi Țuca e într-o mănăstire din Munții Neamțului și e grav bolnavă. Cineva mi-a spus, la adresa ei: „Uite unde ajunge omul după ce face două facultăți și-și dă doctoratul la Budapesta!” Nu-i pot spune că Țuca a ajuns unde noi nu vom avea tăria să ajungem vreodată. Ea cunoaște o dimensiune a lui Dumnezeu care nouă, păcătoșilor de rând, ne este refuzată. Dimensiunea mântuirii”. 

Revolta din 87 şi revoluţia din 89!

“În Țuca”, scria Camelia în 18 august 1998, “e multă suferință și o înțelepciune ancestrală!”. În aceeaşi zi consemnează amănunte importante din biografia Svetlanei Tănasă, cuvinte care confirmă nu doar caracterul puternic al celei ce avea să devină maica Heruvima, ci mai ales forţa cu adevărat impunătoare a acestui spirit capabil să recunoască adevărul şi implicaţiile profunde pe care el, Adevărul, le implică.
Scrie Camelia despre momentul noiembrie1987, cel al revoltei muncitorilor de la Braşov. Fetele erau în clasa a XI-a, la Liceul Pedagogic din Botoşani. “Cândva ea (Svetlana Tănasă, nota red.) ne vestea revoluții și ea însăși avea să trăiască din plin una. În 87, când au fost primele mișcări la Brașov, a intrat în clasă strigând: „Copii (așa se adresa mereu celor din jur)! Se pune de-o revoluție. Ascultați-mă pe mine. Peștele de la cap se împute. Ceaușescu e pe ducă”. Asculta posturi străine de radio și-l acuza pe maiorul de la Securitate care stătea la etajul superior că are în casă un arsenal de aparate de bruiat posturile străine”. 

Peste doi ani, în decembrie, revolta populară ajunsese la Bucureşti. Svetlana era studentă la Iaşi, dar imediat ce simte aerul de libertate pe care atât de mult îl visa pleacă la Bucureşti, “să fie pe baricade la Universitate”, povesteşte Camelia. “Iar mai târziu, fenomenul Piața Universității (varianta Iași) avea s-o aibă în mijlocul său”. 

Consemnările Cameliei sunt nu doar de o reală valoare sentimentală, ele capătă notă documentară atunci când ilustrează momente importante ale revoluţiei la Iaşi, dar nu doar din decembrie, ci şi cele ale tulburatului an 1990. “(Ţuca, nota red.) râdea arătându-mi fotografii de atunci din fața universității ieșene. Spunea că s-au cheltuit atâtea și atâtea kilograme de vopsea neagră sau albă. Neagră, să scrie pe pereții Universității: „Jos feseniștii!”. Albă, să scrie pe trotuar:”Zonă liberă de neocomuniști”.  

Venise vremea “golanilor” anticomunişti! “Țuca a fost un fericit „golan” al acelor ani”, scrie Camelia.

“Într-o zi a venit mama ei și mi-a spus: O pierd”

Camelia îşi aminteşte de iarna dintre 1997 şi 1998. Trecuse de operaţie, se lupta cu hemipareza şi exersa întoarcerea la mers, de care îi era atât de dor. “Pe atunci am aflat că Țuca se simte mai bine. Dar într-o zi a venit mama ei și mi-a spus: „O pierd.” Mă uitam la ea ca la Iov în pustie: fără soț, fără avere, crezându-și unicul copil pierdut. Eu nu credeam. Eu eram stânca pe care ea plângea”.
La Petru Vodă, deşi chinuită crunt de cancerul galopant, maica Heruvima găseşte putere să îi scrie prietenei sale de suferinţă şi de viaţă.

“Azi primesc din nou un mesaj de la Țuca. Pe Țuca am contactat-o telepatic de la ieșirea mea din spital. Am aflat că se luptă cu cancerul și m-am gândit la ea. Gândul meu bun a zidit. Mesajele de la ea vin foarte rar, dar sigur. Acum îmi scrie că nu-ncetează să lupte, așa cum nici eu. În scrisul ei e un anume răspăr, care mi-o amintește așa cum era. Răspărul acesta îmi miroase a viață, deși știu că stă în morfină și scrie. Țuca e cel mai firav soldat pe care l-am întâlnit până acum. Mi-amintesc că în anul I de facultate a fost singura care n-a făcut armata pentru că greutatea cazarmamentului depășea greutatea ei cu mult. Acum greutatea bolii n-o doboară. Mă roagă să lupt și pentru ea, așa cum cândva mă îndemna să scriu și pentru ea. Am scris. Acum lupt și scriu”. 

Şi, chiar dacă pare incredibil şi imposibil în economia vieţii şi a umanului terestru, în acei ani Camelia Răileanu a scris neîntrerupt, a publicat două cărţi şi a citit nesfârşit şi cu o forţă greu de conceput cu mintea omenească. 

“Astăzi îmi scrie că ne vom întâlni cândva în ceruri”

Îşi aminteşte cum, în anii de liceu, profesoara de engleză le cere elevilor să spună ceva deosebit. “Eu cu Nela și cu Țuca spunem c-am fi vrut să ne naștem în alte secole”, scrie Camelia în însemnările sale. “Eu – în secolul XIX, ca să mă întâlnesc cu Eminescu, ca să-l iubească și pe el cineva. (…) Țuca vrea să se nască în secolul XXI, care va fi unul religios sau nu va fi deloc. Suntem în anul de grație 1985”.
În acel sfârşit de august 98, cu mai puţin de trei luni înainte de a pleca în veşnicie, Svetlana, care se pregătea să primească haina muceniciei cu nume de Heruvima, îi scrie Cameliei o scrisoare în care o pregăteşte de rămas bun. Camelia, din mijlocul propriei suferinţe, păstrează, însă, gândul revederii. “Astăzi îmi scrie că ne vom întâlni cândva în ceruri. Astăzi eu joc în actul a II-lea al unei tumori cerebrale și mai sper s-o întâlnesc pe pământ”.

Urletele din mănăstire şi strigătul-rugăciune!

La Mănăstirea Petru Vodă, maica Heruvima se mântuia prin suferinţă. Refuza morfina, dau mărturie călugării, chiar dacă durerile erau sfâşietoare. “Urletele ei de durere vestesc şi astăzi, în urechile celor care le-au auzit, chinurile iadului prin care a trecut”, scria mai târziu Monahul Filoteu. 

La Botoşani, în cămăruţa ei, Camelia Răileanu striga în rugăciune. “În nopțile de durere învăț că rugăciunile nu se șoptesc, nu se rostesc în gând, ci se strigă. Durerea care nu suportă nici gândul suportă strigătul-rugăciune, că altfel de strigăte mi-ar fi imposibil să scot. Durerea am suportat-o de copil cu stoicism. Dar când suportabilul trece în insuportabil, strig: Du-mă, Doamne, în sus sau în jos, că aici pe pământ numai durerea e sihastră și nimeni nu mă poate ajuta”. 

Sfârşitul maicii Heruvima.  “Țuca nu mai este, îmi spune mama ei”
Maica Heruvima se stinge din viaţă în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998. “Dumnezeu i-a ascultat ultima dorinţă, aceea de a prinde sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli. După privegherea hramului mănăstirii noastre, în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998, pe la ora 3 dimineaţa, Sfînta Muceniţă Heruvima a plecat dintre noi cu sufletul împăcat, luminoasă la chip, să mărturisească înaintea Sfintei Treimi lupta ortodocşilor împotriva stăpînitorilor acestui veac şi să mijlocească pentru iubitorii de adevăr”, avea să scrie peste câţiva ani Monahul Filoteu, de la Mănăstirea Petru Vodă. 

La Botoşani, Camelia nu mai primeşte nicio veste. Nu ştie nimic despre prietena ei, însă sufletele lor sunt alături. Camelia scrie la mai bine de 10 zile de la plecarea la Domnul a maicii Heruvima: “Nu mai am nicio veste de la Țuca. Poate de aceea o visez. E o întâlnire de nu știu câți ani de la terminarea liceului. Eu valsez, într-o rochie de ametist. Toți se miră: Uite, băi, ziceați că moare și a înviat! Eu nu mă mir. Țuca zice să cântăm ceva pentru profi. Are un caiet cu solfegii. Mă uit la ea. A schimbat pantalonii cu rasa monahală, dar e aceeași”.
Neliniştea continuă. Revine cu o altă însemnare, pe 20 noiembrie 1998: “Astă-noapte am visat-o din nou pe Țuca. În veșnicii ei pantaloni cu genunchi, cu mâinile în buzunare, spunându-mi c-a trecut puțin pe la mine. Plângeam  strângându-i trupul fragil la piept și mângâindu-i pletele, așa cum și ea mă mângâia cândva în durere spunând: „Nu ești singura care absorbi prin toți porii suferința. Nu ești singură, sora mea!” Astăzi mă gândesc: ortodoxia este o religie a suferinței asumate”.

Neliniştită de toate aceste gânduri, semne şi îngrijorări, încearcă să afle noutăţi despre prietena ei. “De câteva săptămâni sun la Țuca acasă. După visul de astă-noapte am presimțiri grele. Sun și întreb. Țuca nu mai este, îmi spune mama ei. Pentru o clipă uit totul și mă gândesc: nu mai e acasă, a fost și – a plecat. Clipa negării. Țuca nu mai este de două săptămâni. Primesc vestea cu o liniște muncită în nopți de rugăciune. Cu conștiința unui final care m-a izbit de acum două luni”. 

“Știu c-ai să lupți, așa cum ai făcut întotdeauna”, îi scrisese maica Heruvima prietenei sale. Camelia, din cămăruţa ei din Botoşani, încerca să mângâie suferinţa unei mame atât de greu încercate. “Am făcut tot ce se putea, spune mama ei. Eu spun: știu. Și-ntr-o clipă le văd pe Țuca și pe mama ei, acasă, acum 10 ani. Camera mică, acvariul cu pești, cărțile, motanul Modigliani și patul în care Țuca își strângea prietenele ca pe pisici. Ea culegea flori cu gingășia cu care culegea prietenii, pe care-i hrănea și-i omenea”. 

Îşi aminteşte cum îi scrisese ea Ţucăi, în urmă cu atât de puţină vreme: „Mă rog pentru iertarea greșelilor tale și ca Dumnezeu să nu curme lucrarea ta nobilă pe acest pământ. N-am putut să scriu că mă rog pentru bunul ei sfârșit, deși asta gândeam. În lucrarea ei nobilă pe pământ m-a atins pentru o clipă și pe mine cu aripa. Îți mulțumesc că m-ai îmboldit spre viață, îmi scria ea. Am încercat. Pe ultima sută de metri am încercat să fac respirație artificială unui muribund. Închid receptorul spunând: A mai murit un înger de cancer. A murit în chinuri mari. Cu adevărat ea cunoaște acum dimensiunea mântuirii”. 

Moartea dragii ei prietene o îndârjeşte în ale vieţii. Vrea să trăiască pentru ea, pentru amintirea şi pentru dragostea ei infinită. “Paradoxal, vestea morții Țucăi mă face să mă gândesc cu tărie la vindecarea mea”.
Trece cu mare chin iarna lui 98 şi păşeşte cu speranţă în primăvară. Pe 11 martie gândul o poartă din nou în trecut. “Dacă am fi avut altă cale spre mântuire decât suferința, Dumnezeu ne-ar fi arătat-o, cu siguranță, îi scriam Țucăi, drept revelație a zilelor petrecute la reanimare. Dar ea știa mai bine, avusese revelația aceasta înaintea mea”.

Ultimul mesaj de la Petru Vodă a fost unul cu adevărat mărturisitor, este însăşi esenţa ortodoxiei. “Mi-a scris că luptă nu pentru că ar ține cu dinții de viața aceasta iluzorie, ci pentru că vrea să ducă lupta până la capăt”.

Dar lupta Cameliei nu se terminase. A mai durat încă aproape trei ani şi jumătate. Camelia, poeta care a cunoscut cuvântul în suferinţă şi suferinţa înaltă a Cuvântului, se stingea din viaţă pe 2 martie 2002, făcându-şi semnul Sfintei Cruci. O ultimă mărturisire, o ultimă consemnare în destinul pe care Dumnezeu i-l hărăzise.