Andrei ROȘU: De la Ioan Gyuri Pascu am învăţat că nu e nimic în viață imperios necesar încât să "trebuiască să...". Smerenia e suficientă

Peter Brook spunea despre teatru că "este, probabil, una dintre cele mai dificile arte, pentru că trebuie să se petreacă simultan şi în perfectă armonie trei legături: între actor şi viaţa lui interioară, între actor şi partenerii lui de joc, între actor şi public". Or viața interioară a actorului înseamnă uneori mai mult decât întreg spectacolul vieții. Pentru un actor, a urca pe scenă nu înseamnă doar a memora, a reproduce și a produce un obiect cultural vandabil. Actorul nu vinde, nu negociază, nu cerșește aplauze. Personajele își găsesc mai întâi culcușul în sufletul actorului, acolo unde nu de puține ori sunt uitate de-a valma texte, replici memorabile, dezamăgiri și eșecuri, înălțimi artistice și culmi ale succesului de altădată. Actorul știe să facă loc unui nou personaj, să îl modeleze cu migală și să îl arate publicului în alte lumini, pe alte scene. 

Andrei Bogdan Roșu ar fi putut fi un strălucit biolog. Sau un excelent meșteșugar. Multe ar fi putut fi, dar într-o zi ar fi înțeles că menirea lui este Arta. Așa cum, într-un moment de renunțare, a început să vândă… cozonaci. O experiență din care a învățat ceva important: cozonacii se vând trei zile pe an. Și a revenit la Artă.
A trecut prin scena de teatru și prin cadrul aparatelor de filmat. A jucat alături de Ioan Gyuri Pascu, Gheorghe Dinica, Marin Moraru, Florin Zamfirescu, Dan Condurache, Florina Cercel, Gheorghe Visu, Vladimir Gaitan, Alexandru Arsinel, Marian Râlea sau Stela Popescu.
A jucat în numeroase seriale de televiziune produse în cadrul MediaPro Pictures. Îl vedem în videoclipuri și, de curând, a început a prinde secretele producției de film.
La 30 de ani (s-a născut în Botoșani, pe 19 ianuarie 1987), Andrei Roșu este fericit. A avut parte de multe miracole, începând cu regăsirea de sine și continuând cu oamenii-daruri care i-au intrat în viață. Și sunt mulți oameni cărora omul de astăzi le spune Mulțumesc.
Și totul a început la Botoșani, în trupa de teatru a liceului. Actorul Marius Rogojinschi a fost impresionat, în 2005, de prestatia elevului aparent timid, dar atât de expresiv și de o fantastică forță sufletească. Aflând că tânărul are ganduri mărețe, de biolog, Marius Rogojinschi s-a încăpățânat să îl scape pe Andrei de viitoare dezamagiri: decât un biolog ratat, mai bine un actor bun! L-a luat sub oblăduirea sa și l-a pregătit cu răbdare, astfel că în câteva luni l-a trimis la Bucuresti, să cucerească scenele țării! Andrei Roșu a intrat "din prima" la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică.

"E imposibil să faci meseria asta fără să te cunoști sincer și adevărat pe tine!"

- Andrei Roșu, te invit să ne întoarcem în Botoșani, în urmă cu mulţi ani ani. Jucai teatru în trupa Liceului Industrial "Dimitrie Negreanu". Cum îți amintești astăzi de perioada Festivalului "Lyceum", de emoțiile de pe scena teatrului adolescent?
- Apropiindu-mă de vârsta de 30 de ani, am momente, din ce în ce mai dese, în care mă opresc și îmi fac un rezumat al vieții. Mă opresc atunci când nu mai știu cine sunt și ce am de gând să fac în continuare. Retrospectiva asta mă ajută de fiecare dată să merg mai departe... și mai departe. Pentru că eu sunt suma experiențelor mele. Fie că au fost bune sau mai puțin bune. Nu putem vorbi de experiențe rele, pentru că, în fond, se încadrează în experiență, fiind utile sub orice formă, deci bune.
Perioada Lyceum, pe lângă faptul că datorită ei sunt actor azi, mă trage mereu, când mă gândesc la ea, înspre acea puritate a omului neștiutor, a copilului care descoperă, fără să aștepte nimic în schimb. Tot ce făceam atunci era ceva nou pentru mine. Habar nu aveam cum se făcea sau ce mi se întâmpla când eram pe scenă. Toate veneau... de undeva.
În principiu, făceam teatru ca să pot chiuli motivat de la școală, însă m-a prins acest mic păcat. Și uite că, dupa 12 ani, încă persist în acest păcat.

- Adolescentul de atunci visa să devină un bun biolog. Astăzi te mai imaginezi într-un laborator sau ai convingerea că ai făcut cea mai bună alegere, aceea de a deveni actor?
- Nu știu dacă am făcut cea mai bună alegere. Orice formă de certitudine distruge misterul. Din experiență încerc să mă feresc să etichetez cu certitudine lucruri. E doar un drum care mi s-a deschis și pe care am hotărât să merg și care îmi dă satisfacții, pentru că uite, profesez. Sunt foarte multi colegi care nu fac asta. Fie că nu fac față sistemului, care poate ucide vise, fie nu sunt destul de conștienti de ei. E imposibil să faci meseria asta fără să te cunoști sincer și adevărat pe tine. În categoria asta ultimă m-am încadrat și eu. Venit din Botoșani, un oraș mic, liniștit și așezat în rânduiala lui, într-un București haotic, fără logică și mare consumator de suflete, m-am simțit mulți ani un străin.
Ce-i drept, lucrurile s-au mai schimbat, dar atunci când filmam eu în telenovele, erai privit ca un paria. O rușine pentru breasla Actorilor. Mi s-a propus, chiar din partea conducerii facultății, să renunț la școală, pentru că - spuneau ei - "și așa tu joci, ce rost are să mai faci și facultatea asta". Pentru faptul că aveam "o față comercială", nimeni nu era interesat să mă distribuie în filme sau în teatru. Sistemul era inchis, castingurile făcându-se într-un mare secret. Mi-a fost greu să fac față.
Stiu că am avut nenumărate momente în care am vrut să renunț și pentru o perioadă am și făcut-o. Am început prin a  vinde cozonaci în târguri. Mă trezeam în fiecare dimineață la 3:30, mă duceam să montez corturi și căram navetele cu cozonaci. Am descoperit ceva atunci: cozonacii se vând doar 3 zile pe an. Drept urmare, am renunțat. Am încercat să-mi fac o școală de actorie, însă mi-am dat seama repede că eu nu sunt în măsură să învăț pe altcineva actorie. Eu tocmai renunțasem în mintea mea la ea, drept urmare simțeam că mint oamenii, așa că am renunțat și la asta.

"Am înțeles că Universul functionează altfel decât suntem noi învățați de mici"

- Cu toate asta, ceva – sau cineva – te-a făcut să revii…
- Ce m-a salvat a fost apariția copilului. Un copil care a venit neprogramat și neanunțat. A fost ca un dar. Asta m-a obligat să mă adun și să învăț să renunț la a mai căuta scopuri în viață. Aveam în fața ochilor tot ce aveam nevoie. Copilul meu frumos. M-am liniștit. Mi-am dedicat tot timpul meu lui și asta mă împlinea. Culmea e că, după ce am renunțat să mai caut, au început să apară și proiecte. Abia atunci am înțeles că Universul functionează altfel decât suntem noi învățați de mici. Cu cât te încrâncenezi și îți dorești mai mult, cu atât ai mai putin. Pentru asta îți mulțumesc, draga mea copilă, că ai apărut în viața mea.

- "Dumnezeu te-a inzestrat cu talentul de a fi actor!". Sunt cuvintele actorului Marius Rogojinschi, în 2005. Vorbește-ne despre oamenii de atunci care, într-un fel sau altul, au crezut în tine și în talentul tău.
- Tot timpul mă gândesc la oamenii care m-au influențat, susținut și care "mi-au dat un șut în fund", de încurajare, să merg mai departe. Nucleul principal este în Grupul Școlar Industrial "Dimitrie Negreanu" Botoșani. Acolo am crescut și acolo m-am dezvoltat. E fabulos cum niște profesori, chipurile de provincie, într-un liceu de nivel mediu, după cum zic unii, să-și dedice timp și energie într-un elev de nota 7 și să fie părtași cu bucurie și pasiune la împlinirea visului lui. Am fost susținut necondiționat, iar acum, după atâția ani, cu toate că nu ne-am mai întâlnit, vreau să le spun că îi iubesc și le mulțumesc pentru tot și sunt sigur că Dumnezeu nu lasă "faptele bune nepedepsite".
Sprijinul cel mai puternic e, bineînțeles, familia. Deci, doamna Mama si domnule Tata, daă nu erau zacusca, murăturile, pachetele de o tonă trimise cu greu de la Botoșani, dacă nu erau micile cadouri virate din când în când pe card, dacă nu erau vorbele voastre de încurajare, ce deveneau felinare atunci când cădeam în umbrele mele, dacă nu ați fi existat, cu siguranță Bucureștiul ar fi părut un iad greu de suportat. Și da, ați avut dreptate când ați zis că mi-am ales o meserie care nu-i bănoasă. Dar sunt fericit. Vă iubesc și sper să vă țină Dumnezeu sănătoși și la fel de frumoși.
Un alt pilon, cel mai important, aș spune, este Marius Rogojinschi. Dacă nu era el care să mă oblige, practice, să dau la teatru, destinul meu era cu siguranță altul. Ne-am întâlnit recent și m-am bucurat să găsesc același om cald și bun, care și-a dedicat o parte din viața lui să mă pregătească pe mine. Chiar acum îmi revine în minte acea întâlnire și mi se ridică părul pe mâini. Ne-am strâns în brațe, ne-am sărutat așa cum un tată și un fiu se sărută după o lungă perioadă de despărțire. Afară era frig, însă noi eram înconjurați de o bulă de căldură. Eram în micul nostru univers și ne priveam în ochi. Din ochii lui blânzi au început să șiroiască lacrimi. Lacrimi de fericire, ce-și făceau loc într-un dans hipnotic prin barba lui căruntă. Eu aveam un nod în gât și îmi era foarte greu să vorbesc. A deschis buzele uscate de viață și de tutun și mi-a spus că e mândru de mine. Că e mândru de tot ce am făcut și de tot ce fac. De nicăieri, un pumn cald și ușor m-a lovit în plexul solar. Nu știam ce se întâmplă. Nu știam cum să reacționez. L-am strâns în brațe cu putere și i-am mulțumit. Am început o discuție despre România, despre Botoșani, despre situația Teatrului "Mihai Eminescu". Sincer, nu avea nicio importanță despre ce vorbeam. Era momentul nostru. Cel puțin eu așa îl vedeam. Am zâmbit și m-am gândit că, totuși, sunt pe un drum bun în viață. Maestrul meu e mândru de mine. Vă iubesc, domnule Marius Rogojinschi.

"Gyuri a fost un om mare într-un corp mic, într-o lume și mai mică"

- Ne oprim puțin și la relația și experiența ta alături de Ioan Gyuri Pascu. Ai jucat alături de el în ultimii ani. Ce povești vă leagă, ce urme a lăsat trecerea lui prin viața ta de actor (și nu doar ca actor!)?
- Pe Gyuri l-am cunoscut acum 8 ani cred, când am început să repetăm la spectacolul Take, Ianke și Cadâr. Până atunci îl știam și eu, ca toată lumea, de la televizor, de la Divertis. Comedianul. Surprins am fost însă când i-am descoperit simplitatea cu care vede el viața. De la el am învățat că "nu trebuie nimc". Nu e nimic în viață imperios necesar încât să "trebuiască să...". Smerenia e suficientă. Să primești smerit tot ce ți se întâmplă. Ori, dacă începi să practici această smerenie, în viața ta vin doar lucruri bune. Aș putea vorbi despre el ore întregi. Iar pentru cei curiosi, care chiar vor să-l cunoască, le recomand să-i studieze cărțile, să-i asculte muzica și să-l asculte în interviuri. S-ar putea să-i ajute. A fost un om mare într-un corp mic, într-o lume și mai mică. Mi-e dor de el, din când în când.

- Ce face astăzi Andrei Roșu? La ce visează pentru anii ce vin?
- Andrei Roșu trăiește. Se bucură de viață. Se bucură de zilele însorite la fel cum se bucură de cele ploioase. Își dă voie să greșească și să învețe din greșeli. Încearcă să nu se mai limiteze singur de păreri despre diverse lucruri. Se roagă, meditează și-și caută liniștea. Încearcă să nu mai critice, să nu mai judece sau să acuze alți oameni. E fericit.
În prezent învăț să fac producție de film.

(decembrie 2016)

NOMINALIZĂRI Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" – Opera Omnia, pe 2016

Site-ul USR anunță rezultatele în urma sondajului efectuat de Fundaţia Culturală "Hyperion-cb" Botoşani la 20 de Filiale ale Uniunii Scriitorilor din România, 16 reviste de cultură şi alte entităţi sociale şi culturale:

1. Mircea Cărtărescu
2. Ovidiu Genaru
3. Ioan Moldovan
4. Aurel Pantea
5. Marta Petreu
6. Cassian Maria Spiridon
7. Liviu Ioan Stoiciu
8. Lucian Vasiliu

Așteptam să văd pe listă un nume - Vasile Vlad. Vorba unui distins scriitor: avem 7 optzeciști și un octoGenar! Deocamdată avem o listă în jurul unui înaintecunoscutcâștigător. Dacă nu vom auzi din nou de o recuzare a juriului, de o retragere sau, mai știi, vreun refuz al măreței distincții.

Despre Vasile Vlad am scris aici: VASILE VLAD. Un nume fără supranumele ce i se cuvine, acela de Poet al vieţii sale şi al marii literaturi! 


LUCIA şi OLEG SACALIUC - Două viori, dublă cetăţenie, o singură muzică!

Solemnitate hieratică, o alungire imnică a miracolului creator. Lucia şi Oleg Sacaliuc îngrămădesc în vioară toată suferinţa, dar şi speranţa întru mântuire a neamului românesc, chiar dacă sunt "dublu-cetăţeni" ai aceluiaşi pământ tăiat de Prutul ghimpat. Prin vioară se smeresc, prin cântec îşi cuminţesc zbuciumul, dar prin corzile viorii îşi consumă timpul sonor, cel din afara legilor şi a firii lumeşti.

Distinşi, purtându-şi privirile aproape, într-o cumpătare artistică făuritoare de cald sufletesc, Lucia şi Oleg Sacaliuc sunt uneori doi oameni cu o singură vioară, alteori două viori strânse într-un singur mânunchi, într-o aceeaşi ramură. Doar astfel unduirea capătă sens, muzica se răsfrânge în oricare ascultător, fie el bun cunoscător sau doar iubitor în ale cântecului.

S-au născut români basarabeni, Oleg la Răşcani, Lucia în centrul Basarabiei, la Nisporeni. Amândoi au studiat muzica de mici, Oleg la Şcoala de specialitate din oraşul Răşcani, apoi la Colegiul de muzică din Bălţi. Din Nisporeni pleca, tot la şcoala de muzică, dar la Chişinău, copila Lucia. Prima vioară, pe care a atins-o cu timiditate la început, a primit-o din depozitul şcolii, ca şi pe celelalte, de fiecare dată când trupul viorii rămânea prea mic în mâinile fetiţei. Lucia şi Oleg s-au întâlnit la Conservatorul "Gavril Muzicescu" din Chisinau, unde amândoi studiau vioara, la acelaşi profesor.
După ce Lucia a terminat Conservatorul, iar Oleg urma anul patru, s-au căsătorit. De atunci sunt împreună. "După ce m-am măritat, soţul meu mi-a cumpărat o vioară", îşi aminteşte Lucia Sacaliuc, astfel că pasiunea comună devine pecete de viaţă pentru doi artişti. În timpul Conservatorului au evoluat în orchestrele de muzică populară "Martisor", "Moldoveneasca", "Barbu Lăutaru". După finalizarea studiilor, în 1995, trec Prutul, se stabilesc în Botoşani şi încep colaborarea cu Ioan Cobâlă, la Orchestra Rapsozii Botoşanilor.
"Am venit cu două viori şi cu două sacoşe de haine. Nici geamantan nu aveam. Mulţumim lui Dumnezeu, ce am realizat până acum pentru noi este suficient", mărturisea Lucia Sacaliuc într-un interviu acordat unei televiziuni din Suceava. Peste doi ani, cu îndelungi aşteptări, drumuri repetate la Bucureşti, Oleg şi Lucia Sacaliuc obţin cetăţenie română, păstrând-o şi pe cealaltă, "moldovenească". Dublă cetăţenie, de român şi de… român!
Îşi amintesc cu tristeţe cum, în primii ani, treceau des graniţa cu buletinul, sperând ca sârma ghimpată să se rupă. Însă Prutul se face stavilă, sârma se îndeseşte, a apărut paşaportul de român-român. "Tata a murit, nu a apucat să vină la noi, la Botoşani. Mamei am reuşit să îi facem buletin provizoriu…", povesteşte Oleg Sacaliuc.  
Din 2006 devin liber profesionişti, dedicându-se carierei solistice, nedespărţiţi în muzică. Tot în 2006 editează şi primul album. Colaborează cu orchestra din ţară, participă la concerte, festivaluri, emisiuni de televiziune. Efectuează turnee internationale (China, SUA, Vietnam, Rusia, Emiratele Arabe, Norvegia, Germania, Maroc,Ucraina, Italia, Austria). În semn de recunoştinţă, au creat trei cărţi muzicale: "Rugă pentru neamul meu", "Pe-ntrecute" şi "Zi-i, scripcare", ce  reunesc videoclipuri excepţionale. O muzică elegantă dar pătrunzătoare, abordând teme şi genuri diverse, cu o ţinută uneori barocă, alteori tradiţională, arta realizată de Lucia şi Oleg Sacaliuc se defineşte prin simplitate şi calitate.
"Nu contează cât dăruiești, ci cât de multă dragoste pui în ceea ce dăruiești. Vioara - acesta este Darul nostru! Un cântec durează puţin, dar poate rămâne în amintire pentru totdeauna! Acesta este crezul nostru artistic! Să rămânem în inimile dumneavoastră", spun artiştii Oleg şi Lucia Sacaliuc.



CONSTANTIN PRUT sau ochiul interior!

O operă de artă este, înainte de toate, o aventură a minţii, spunea Eugen Ionescu. Iar criticul devine parte a aventurii, de multe ori revenindu-i rolul de a salva arta din submediocritatea vremurilor, de a legitima şi echilibra piaţa artistică şi de a elimina, pe cât posibil, dimensiunile derizorii ale manifestărilor plastice, şi nu doar din galerii de artă sau muzee.

Critica profesionistă a fost întotdeauna o alternativă la populismul ieftin, denigrator, oferind publicului interesat un nou tip de discurs în artă, cel al susţinerii ideilor, un discurs al percepţiei corecte, chiar dacă voit "elitiste" asupra operei prezentate. Poate mai mult decât astăzi, critica de artă din perioada comunistă şi-a împlinit menirea, aceea de a asigura spaţiul de dezbatere şi de manifestare, de a identifica metode - uneori la limita subversivităţii - pentru ca opera şi artistul să supravieţuiască viforului ideologic.  

Chiar dacă pare pretenţios spus, criticul este responsabil de educaţia artistică a publicului. El trebuie să creeze şi să formuleze, pe înţelesul privitorilor, noi demersuri vizuale pentru ca publicul neavizat să fie capabil să depăşească graniţa recognoscibilului şi să simtă nevăzutul, să pătrundă în dimensiunea simbolică, estetică a imaginii. De-a lungul timpului, dezbaterile şi scrierile criticilor au avut rolul de a asigura garanţia valorii artistice, într-o vreme în care România nu era doar izolată, ci şi dramatic terorizată şi bulversată în toate aspectele ei culturale.

Constantin Prut, bastionul artistic din spaţiul românesc!


Unul dintre criticii cei mai avizaţi înainte de 1989 şi până în zilele noastre este istoricul de artă Constantin Prut. Numele cel mai cunoscut printre aspiranţii şi cursanţii academiilor de artă, fără de care nicio admitere în învăţământul superior nu părea posibilă. Este omul care, vreme de 30 de ani, a scris, rescris, cu adăugiri, completări, cel mai cunoscut dictionar de artă modernă şi contemporană, care a beneficiat de trei ediţii (1982, 2002 şi 2016) foarte bine primite în lumea artistică românească şi nu numai.

Constantin Ionescu Prut s-a născut în Ştefăneştii Botoşanilor, la 8 mai 1940. În 1970 a absolvit Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" Bucureşti, secţia Istoria şi Teoria Artei. În 1988 obţinea titlul de Doctor în Istoria Artei, la aceeaşi universitate, cu tema "Calea rătăcită. O privire asupra artei populare românești". A activat ca redactor la revista Contemporanul, apoi la Revue Roumaine. A predat Istoria artei la Bacău, apoi la Universitatea de Arte "George Enescu" din Iaşi şi la Universitatea de Vest din Timişoara. Este căsătorit cu Alexandra Ionescu (publică sub numele Alexandra Titu), la rândul său un foarte apreciat critic de artă, cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, în prezent profesor la Facultatea de Arte a Universităţii de Vest Timişoara şi la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti.  

Constantin Prut este autorul "Dicționarului de artă modernă" (Editura Albatros, București, 1982), unul dintre cele mai importante studii de istoria artei din România. Volumul a fost reeditat după 20 de ani, sub titlul "Dicționar de artă modernă și contemporană" (Editura Univers Enciclopedic, București, 2002) şi reluat în 2016 la Editura Polirom. A mai publicat volumele: "Fantasticul în artă populară românească" (1972); "Augusto Murer" (1974); "Calea rătăcită. O privire asupra artei populare românești" (ediția I, 1991; ediția a II-a, 2007); "Constantin Piliuță", 1983, "Ion Murariu. Lirism, narație, expresie" (1999); "Regele Bronz. Monografie Pețer Jecza" (2007). Face parte din colectivul de critici care a participat la redactarea primei ediții a dicționarului "Un secol de sculptură românească XX (A - D)", apărut în Colecția "Sinteze" a Editurii META, București 2001.

Dicționarul de artă, "izvor de satisfacţii şi o firească datorie profesională"!


Ediţia a treia a "Dicționarului de artă modernă și contemporană", revăzută și adăugită, apare în 2016 la Editura Polirom în "Colecția de Artă". Prin această ultimă ediţie a Dicţionarului, Constantin Prut mărturiseşte că "face noi paşi pe drumul cunoaşterii artei universale, care, de la începutul modernismului până la propunerile prezentului, se află într-o continuă restructurare şi redimensionare a limbajului şi a finalităţii sale". Autorul insistă, pe parcursul lucrării, "asupra celor mai importante tendinţe, asociaţii, publicaţii, grupări şi personalităţi care au asigurat caracaterul neîntrerupt explorator al artei moderne".

Lucrarea prezintă arta modernă din vestul european, ţările nordice, zona balcanică şi estul continentului, până la lumea nord-americană şi cultura extraeuropeană, fiind tratate prioritar manifestările cu un pronunţat program avangardist, alături de forme de artă ce evocă fondul tradiţional. Dicţionarul cuprinde cele mai importante nume din arta universală de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până în prezent, pictori, sculptori. Dar şi concepte artistice recunoscute, curente, şcoli, grupări, reviste şi alte publicaţii care s-au impus şi au scris istoria artei moderne. Aproximativ 200 de artişti români sunt, de asemenea, prezentaţi în dicţionarul lui Constantin Prut, o lucrare considerată, pe bună dreptate, un instrument util pentru artişti, critici, studenţi şi pentru toate instituţiile de cultură care promovează şi gestionează obiecte de artă plastică. Pentru a avea o imagine de perspectivă asupra volumului, e de ajuns să enumerăm câteva dintre subiectele abordare: Arta abstractă, Paul Cezanne, Dada, Futurism, Nicolae Grigorescu, Happening, Impresionism, Junk-art, Wassily Kandinsky, Yoko Ono, Pablo Picasso, Simbolism,  Francisc Sirato, Nicolae Tonitza, Ion Ţuculescu, Vincent Van Gogh, Jiro Yoshihara.

"Arta modernă este un fenomen viu, extrem de dinamic, şi urmărirea evoluţiei sale este un izvor de satisfacţii şi în acelaşi timp o firească datorie profesională", spune criticul de artă Constantin Prut, cel care crede cu tărie în menirea sa şi care, călătorind discret prin propria-i viaţă, cu o excepţională generozitate, ne îmbogăţeşte privirile şi simţurile transmiţându-ne percepţii noi şi surprinzătoare dimensiuni ale creaţiei artistice.

Criticul de artă devine, prin Constantin Prut, ochiul nostru interior, cel care ne oferă bucuria de a privi, capacitatea de a înţelege şi, de ce nu, de a respinge inesteticul care, prin metode şi manifestări străine artei, subjugă şi subminează valoarea autentică.

"Afacerea Est" sau cum să faci din film un pod de flori peste Prut!

Noul film al regizorului Igor Cobileanski aduce în cinematografe o undă de umor pur românesc, "Afacerea Est" fiind o fericită întâlnire între actorii de o parte şi de alta a Prutului, cei mai mulţi dintre ei debutanţi ai marelui ecran. "Un pod de flori" peste Prut, după cum s-ar fi exprimat actorul Ion Sapdaru.

Condiţia primă în alegerea distribuţiei a fost "dulcele grai" basarabean, dar şi capacitatea fiecărui actor de a se adapta unui stil cât mai natural, dar care să accentueze şi să scoată la suprafaţă absurdul situaţiilor, comicul dialogurilor, pe alocuri chiar puritatea sau duplicitatea unor personaje.
Şi s-ar părea că, pentru Igor Cobileanski, lozul câştigător în acest proiect a fost Constantin Puşcaşu (interpretul rolului Marian, un profesor din provincie hotărât să facă orice pentru a-şi împlini visul de a se căsători cu Veronica). Actor al Teatrului Naţional din Iaşi, Constantin Puşcaşu conduce în "Afacerea Est" un fir uman, previzibil, parcurgând cu un firesc aproape înduioşător drumul de la inocenţă la asumarea hoţiei, de la dragoste la orgoliu, de la moralitate la corupţie. Însă marele rol al lui Constantin Puşcaşu a fost, pe de altă parte, acela de a-l face să strălucească pe Ion Sapdaru. Personaje aparent antagonice, Marian şi Petro (interpretat de Ion Sapdaru) se completează fericit, regizorul reuşind în acest fel un cuplu fără de care filmul nu ar fi fost la fel de închegat, la fel de bine aşezat în pagina de umor.
Ion Sapdaru şi Constantin Puşcaşu creează la un moment dat un singur personaj, cel al eroului lui Creangă pornit în lume decis să nu se întoarcă până nu va găsi proşti mai mari decât ce vedea în fiecare zi. Dacă în povestea lui Creangă eroul se minunează de ţăranul care voia să urce nucile cu furca în pod, de cel care căra lumina în casă cu oborocul, actorii lui Cobileanski sunt în căutarea acestor personaje ca să îşi poată duce la îndeplinire un vis. Călătoria din "Afacerea Est" nu este nici pe departe una iniţiatică, eroii nu sunt supuşi la încercări, nu parcurg etapele descoperirii de sine, nici nu se aburcă pe marea scară a înţelepciunii. Însă absurdul situaţiilor, credibilitatea şi comicul acestui absurd se situează evident în nota atât de specifică poveştilor lui Creangă. Un intelectual timid, dar care va călca apăsat pe drumul corupţiilor şi al "găinăriilor" mult-şi-degrabă-aducătoare-de-bani (Marian), şi un "descurcăreţ" fără scrupule (Petro) sunt cele două personaje cu care Igor Cobileanski construieşte o poveste în care recunoaştem din plin întâmplări ale societăţii actuale, de o parte şi de alta a Prutului.    
În "Afacerea Est", Ion Sapdaru dispune nu doar de un tonus actoricesc de excepţie, el adaugă talentului discursiv şi acea prezenţă de spirit care face dintr-un actor un personaj. Pentru că, pe întreaga desfăşurare a acţiunii, Ion Sapdaru reuşeşte şi o interpretare corporală, un limbaj gestual bine integrat în secvenţele cinematografice pe care scenariul le impune. Cuplului Puşcaşu-Sapdaru i se adaugă pe traseu un alt actor, Daniel Busuioc, interpretul lui Vasile, şoferul de camion care devine complice la marea "găinărie". Daniel Busuioc, actor, director artistic al Teatrului Naţional ieşean, devine în film personajul care adaugă nu doar umor, dar aduce propria contribuţie la "prostia omenească". Scena dormitului în maşină, lângă izvor, în care le cere drumeţilor să împingă maşina până la benzinărie (pentru că astfel poliţia nu ar avea motiv să îi verifice alcoolemia) este fără îndoială printre cele mai reuşite din întregul film.
O altă notă aparte a filmului o conferă numeroasele ziceri "din popor", care trimit din nou către lumea lui Creangă. Spontaneitatea replicilor, modul în care regizorul alege să transmită spectatorului absurdul situaţiilor, păstrând însă nealterat umorul şi chiar accentuând comicul poveştii, fac din pelicula lui Cobileanski una cu atât mai preţioasă.  Însăşi povestea cu vagonul plin de potcoave pare să îşi aibă rădăcinile în substratul poveştilor româneşti, în care întâlnim "goana după potcoave de cai morţi", dar şi "puricele cu 99 de potcoave" ce saltă până în înaltul cerului.
"Afacerea Est" ne aşază în faţă, cu umor şi cu generoasa contribuţie a actorilor, o întâmplare cu personaje a căror "asemănare cu realitatea" nu este deloc întâmplătoare. Oportunistul care prin înşelare, trădare şi lipsă de scrupule ajunge politician, femeia care îşi joacă propria carte şi, din Barcelona-cea-iubitoare-de-fotbalişti, devine Veronica-inocenta care îl seduce pe intelectualul timid, profesorul îndrăgostit şi cu principii morale dar care, pentru a-şi urma visul, calcă asumat pe drumul corupţiei, directorul de fermă care face matrapazlâcuri sub protecţia poliţiei, şoferul care, sătul să tot urmeze iţele încurcate ale statului, admite să fie parte din marea "găinărie" ce se va numi gripa aviară...
Filmul lui Igor Cobileanski a mizat pe actorii din teatre de pe ambele maluri ale Prutului. Astfel, îi regăsim în film pe Marius Rusu, Bogdan Muncaciu, Mihai Donțu, Gheorghe Frunză și Ioan Crețescu din Botoșani, pe Cătălin Cucu, Doru Aftanasiu, Ada Lupu, Radu Ghilaș și Adrian Marele, din Iași, Ion Mocanu și Igor Mitreanu, din Chișinău, Nicolae Poghirc, din Craiova, Ruslan Bîrlea, din Cluj, Florin Mircea, din Piatra Neamț, George Sobolevschi, Lucian Arhire și Alexandru Savu, din Bârlad și alții. De la București au urcat spre Moldova Valeriu Andriuță, Sergiu Costache şi Marius Damian.

Bunica ţărancă şi miracolul culorii pure


Născută pe 30 octombrie 1936, la Hăneşti, judeţul Botoşani, Elena Zbanţ – sau bunica ţărancă – aşa cum îi place să i se spună, este astăzi un tezaur viu al acestui neam tot mai bulversat şi tot mai contorsionat în propriile-i angoase culturale. Tocmai de aceea, arta Elenei Zbanţ este o insulă de puritate.
Trăieşte de ani buni în Iaşi, însă destinul îi este legat de Hăneşti, satul pe care îl regăsim astăzi în toate tablourile ce îi poartă semnătura. Pentru micuţa Elena (Lenuţa, cum o strigau părinţii acasă), copilăria la Hăneşti a coincis cu una dintre cele mai grele perioade din întreg secolul XX: frământările politice dinainte de război, declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, foametea de după, cu chinurile şi cu ostracizările impuse de comuniştii care prindeau tot mai mare şi mai apăsătoare putere.
La 11 ani, Elena rămâne orfană de tată, şi cumplit trebuie să fi fost pentru o familie cu şase copii care, în acele timpuri, depindea de rodul pământului şi de destoinicia unui bărbat în ogradă. Colectivizarea înfigea şi ea colţii în bruma de avere a ţăranilor. Elena nu merge la studii, în afara celor patru clase din sat, însă la vârsta de 35 de ani are puterea să părăsească pământul natal şi munceşte la o fabrică de cărămidă, apoi într-o fabrică de confecţii, de unde se va pensiona, în Iaşul mult mai ofertant din punct de vedere cultural.
Odată cu pensionarea, în suflet îşi face loc visul de demult al copilăriei: pictura. Are prima expoziţie personală la vârsta de 70 de ani, "Obiceiuri de iarnă în sat".

Naivitatea şi inocenţa, forme de manifestare artistică!

Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult decât orice, arta naivă se situează dincolo de ipocrizii, în afara convenţiilor şi a dictaturilor culturale de orice fel. Excepţional caracterizează Victor Ernest Masek Insula Artei Naive, vorbind despre "evadarea dintr-o realitate sfâşiată de contradicţii, deziluzii şi cruzime într-o lume fără dezbinări, fără monştri reali, fără violenţă".
Chiar cu cele patru clase urmate în satul natal, Elena Zbanţ a înţeles că, mai mult decât în oricare alt registru artistic, în arta naivă este nevoie de sinceritatea trăirii. Aici nu poţi mima, nu poţi imita autenticul. Un pictor naiv va trăi întocmai realitatea, pentru că un artist naiv aşază pe pânză doar ceea ce cunoaşte. De aceea se spune că arta naivă nu poate fi copiată, ea este "rezultatul unei atitudini morale şi al unei viziuni particulare asupra lumii" (acelaşi Victor Ernest Masek).
Viziunea particulară asupra lumii ţine de spiritul artistului, de propriile percepţii asupra realităţii, de capacitatea de a acumula, de a ilustra pe pânză întreg depozitarul memoriei afective. Asta a reuşit Elena Zbanţ să facă la o vârsta la care mulţi dintre noi aproape că, în viaţă fiind, renunţâm să mai trăim.

Elena Zbanţ nu ne face demonstraţii de talent, nici de erudiţie!

Arta naivă nu poate fi concepută în afara spiritului. Ea nu este o artă "populară", aşa cum nu o aşezăm nici în linia artei instinctuale, întrucât nu avem de-a face cu o manifestare infantilă sau fantastică. Arta naivă comunică o realitate care trece, este adevărat, prin sensibilitatea artistului, dar păstrează autenticul, prospeţimea, adevărul prim. Păstrează spiritul. Or, fără îndoială, asta o scoate din zona artei de divertisment. Şi nu e deloc întâmplător pentru că, citindu-l la Kant, aflăm că arta cu spirit ne cultivă convingerea într-un sens mai înalt al vieţii, are o finalitate transcendentă. Arta cu spirit, mai spune Kant, este finalitate fără scop, este în ultimă instanţă Frumosul.
Frumosul care locuieşte în tablourile pictoriţei din Hăneşti! Elena Zbanţ nu ne face demonstraţii de talent, nici de erudiţie. Dar ne înalţă, ne înfioară, ne răscoleşte. Este plăsmuitoarea artei cu spirit tocmai pentru că ea poartă un mesaj care transcende, răscoleşte lăuntric şi reconstruieşte spiritual. Picturile naive ale Elenei Zbanţ sunt candide, sunt multicolore, mergând până la a demasca o realitate pe care nu o mai cunoaştem decât prin sticla televizorului. Este lumea satului, cu obiceiurile şi cu tradiţiile nealterate.


Desigur, Elena Zbanţ nu deţine titluri academice, singura ei "avere", după cum aminteam, fiind cele patru clase primare urmate în satul natal, în crunta perioadă de după război. Însă bunica ţărancă dispune de o excepţională capacitate de a aşeza în armonie intenţia artistică cu mijloacele tehnice pe care le are la dispoziţie, ceea ce face ca ea să depăşească diletantismul. O condiţie importantă care poate reduce distanţa, spune Masek, dintre un pictor naiv şi un profesionist cu ample studii de specialitate.
Or, în arta naivă, autenticitatea devine una atât de atrăgătoare artistic, atât de spiritual-modelatoare, încât de-a lungul vremii numeroşi artişti profesionişti i-au preluat elementele, producând însă lucrări în care primează esteticul, construcţia vizibilă a elementelor, ajungându-se astfel la ceea ce cunoscutul istoric al artei naive, Oto Bihalji-Merin, numea "naivitate conştientă". Fără îndoială, oricât de spectaculoase ar părea rezultatele, aceste manifestări "profesioniste" nu sunt decât imitaţii "spontane" ale autenticităţii naive. Fapt, de altfel, punctat şi de alţi observatori ai fenomenului: "oriunde începe să se practice naivitatea ca o formulă conştientă, voit, ea se autosubminează. Copil nu redevii doar imitând copiii" (Ion Frunzetti).

Revenind la Elena Zbanţ, găsim în ea elementul primordial al spiritului, manifestarea naivităţii ca formă de exteriorizare a lăuntricului. Nu este întâmplător că în familia sa vlăstare mai tinere au ales pictura, au urmat cursuri superioare şi au profesat în domenii conexe (arhitect, pictor decorator, profesor pictură, pictor restaurator). Cultivând talentul, în absenţa erudiţiei, Elena Zbanţ a dovedit că, chiar şi la 70 sau la 80 de ani, arta este la fel de vie, precum un vulcan care, după un semn de sute de ani, poate năvăli în afară la fel de strălucitor şi de spectaculos ca oricare altul.

Valentin Ciucă: "A fi pictor naiv înseamnă a mai crede încă în poveşti"

Dureros, desigur, este că prima expoziţie personală a artistei din Hăneşti s-a petrecut la Iaşi, şi nu la Botoşani, în decembrie 2006. "Obiceiuri de iarnă în sat", sub patronajul Societăţii Culturale Junimea din Iaşi, din cadrul Muzeului Literaturii Române, lucrările au fost prezentate la acea vreme de către criticul de artă Valentin Ciucă, cel care a consemnat entuzist despre acest eveniment: "Elena  Zbanţ ştie, instinctiv, să facă din fiecare compoziţie picturală un comentariu aplicat pe suprafaţa unei realităţi apuse şi o reînvie cu acurateţea unui lucid interesat de atmosfera locului, de viaţa care a palpitat şi continuă să palpite într-o comunitate care se luptă spre a-şi păstra rostul. Credincioasă ca orice bun creştin (...), se smereşte în faţa icoanelor şi zămisleşte, la rându-i, alte icoane. O face cu sentimentul că nimic din ceea ce a fost cândva nu trebuie uitat, ci transmis nealterat urmaşilor direcţi sau urmaşilor urmaşilor aceastora, ca o misiune nobilă şi nestinsă. (...) Văd în acest debut imprevizibil un semn de vitalitate al artei noastre populare. A fi pictor naiv înseamnă a mai crede încă în poveşti".

Nici a doua expoziţie personală nu are loc la Botoşani. În aprilie 2008, o nouă expoziţie personală a Elenei Zbanţ este organizată tot la Iaşi, sub egida Muzeului Literaturii Române.
La Botoşani, Elena Zbanţ a avut lucrări în Salonul Naţional de Artă Naivă "Gheorghe Sturza", în noiembrie 2015, pe simezele Galeriilor de Artă Ştefan Luchian.

Despre artista din Hăneşti, Lucian Manole (el însuşi hăneştean născut în martie 1981) a alcătuit volumul "Elena Zbanţ. Un pictor al inimii sacre", cu o prefaţă semnată de Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Episcopiei Iaşilor.




Fiica lui I.C.Brătianu în Miorcanii Botoşanilor

"Miorcanii, pe care Dinu şi cu mine i-am cunoscut şi care ne-au posedat (sau cel puţin pe mine m-au posedat), ţineau loc într-un fel universului tolstoian şi cred că toate acele moşii sau conacuri nord-moldoveneşti se situau într-un timp, într-o eră, într-un spaţiu scos din orice dimensiune contemporană. (...) Casa pe care am cunoscut-o prima oară, când aveam şapte-opt ani, când am mers acolo singure, Maica şi cu mine, pentru întâia dată după Primul Război Mondial, casa era vrăjită şi adormită în somnul – pe jumătate coşmar, pe jumătate uitare – care încremenise anumite locuri peste care se rostogolise istoria cu tot tragismul ei.
Maica lucra cot la cot, scărmănând lâna şi toate saltelele, spălând pe jos, frecând, vopsind, tencuind cu ţărăncile, iar eu, la fel, cu copiii din sat care-şi petreceau cu mine veacul în parcul Miorcanilor. Maica vorbea exact în acelaşi fel cu ţăranii, ţărăncile, ţiganii ca şi cu mine sau cu ceilalţi moşieri şi, sunt sigură, la fel vorbea şi cu Regina. În fiecare seară, după lucru, oricât de istovită era fiziceşte, îşi piepăna acel păr lung, des, negru, cu pieptene des, cu vată şi petrol, ca să culeagă păduchii şi ouăle lor, prinşi de la ceilalţi oameni din curte, atât de aproape de ei – cap la cap – lucrase.
Maica îngrijea pe toţi bolnavii din sat. Spitalul era inexistent atunci la Rădăuţi, era spital doar la Cernăuţi şi cine putea merge până acolo? Veneau, în schimb, la noi în curte, din zori, un şir lung de oameni care aşteptau miracolul vindecării de la Măicuţa mea. Maica avea o farmacie întreagă, multă neştiinţă medicală, dar enorm bun simţ şi intuiţie, şi, mai ales, avea darul de a inspira încredere, optimism, aducea cu ea un aer pozitiv, constructiv, vital, pe care fără să vrea, fără să ştie, îl transmitea, printr-un fel de inexplicabilă osmoză, ţăranilor bolnavi pe care, surprinzător, adesea îi vindeca. De unde faima ei de doctor! Acolo, în faţa bucătăriei şi a căsuţei administraţiei, era ca într-un tablou de Bruegel cu "La cour des miracles", toţi schilozi, gravidele, ţâncii şi copiii cu diaree şi vărsături etc., etc. Şi Maica niciodată nu a spus "vino altădată" şi niciodată nu şi-a întors privirea sau nu şi-a retras mâna de la niciun contact direct cu un nenorocit, cu un bolnav. Erau şi cu lepră printre ei. Şi cu scarlatină. Ca să nu mai vorbim de toate celelalte boli de copii sau conjunctivitele purulente sau abcesele care trebubia înjunghiate şi drenate ca să nu dea în septicemii. Niciodată nu am prins nicio boală de la ei, deşi Maica mă luase lângă ea ca s-o ajut - n-avea alt ajutor decât această fetiţă care eram eu. Nu se precupeţea pe ea, iar pe mine m-a crescut aşa, la fel, şi dacă a fost vreodată ceva de capul meu, uneori, îi datorez totul Maichii".


Din scrisoarea Piei Pillat (sora lui Dinu Pillat) către Cornelia Pillat (soţia lui Dinu), despre Maria Pillat (mama poetului Ion Pillat, bunica lui Dinu). Maria (Măriuţa, Maica) Pillat era fiica lui I.C.Brătianu.  

(Cf. Cornelia Pillat, „Ofrande. Memorii”, ed. Humanitas)


De ce "Sieranevada"? De ce nu?!

De ce Sieranevada?, a fost prima întrebare cu care publicul l-a provocat pe Cristi Puiu, imediat după proiecţia filmului. "Pentru că absolut orice se poate numi absolut oricum. De ce nu?! Adică... ce contează?", a răspuns regizorul, în stilu-i caracteristic.
Sala plină, public de toate vârstele, cu aer de tinerime-studenţime, avantajul proiecţiilor la vreme de vacanţă. Premiera filmului "Sieranevada" a adunat lume multă la Cinema Unirea, provocarea unei pelicule de trei ore nefiind un simplu moft, ci o asumare a unui act cultural care a reuşit pe plan naţional şi internaţional să învârtă şi niscaiva cheiţe de marketing (participare la Cannes, o posibilă nominalizare la Oscar).  
Apoi, Cristi Puiu aduce o poveste, cu o copilărie care atinge punctul sensibil al botoşănenilor. Bucureştean prin naştere (3 aprilie 1967), Puiu se consideră a fi, totuşi, un botoşănean. Cu tatăl născut la Roma şi mama originară din Nicşeni, cei trei copii ai familiei Puiu au copilărit în Botoşani, pe strada Luceafărul 78, actuală Iuliu Maniu. Origini de care, de altfel, regizorul nu s-a dezis niciodată, după cum reiese dintr-un dialog cu Eugenia Vodă, în emisiunea "Profesioniştii":
"-La Botoşani era Bunelul, bunicul după mamă. Bunicii după tată, tot din Botoşani, au venit în 1946 în Bucureşti, cu foametea din Moldova...  
-Deci sunteţi botoşănean get-beget... 
-Moldovean get-beget! M-a mai întrebat pe mine cineva: "Domnule Puiu, de unde sunteţi?" Din Bucureşti. "Dar părinţii?" Din Moldova. "De unde din Moldova?" Din Botoşani. "Aaa, păi sunteţi bucovinean". Nu, sunt moldovean, nu bucovinean. Vedeţi, ca să-şi explice cumva că... sigur influenţa austriacă sau nu ştiu ce prostii... Ştiţi cum e, toată lumea se reclamă cumva, caută prin trecut, prin memorie, prin arborele genealogic, rude de prin Ardeal şi de prin Bucovina.  
-Deci dumneavoastră vă reclamaţi, vă trageţi... 
-De la Botoşani..., erau ţărani cu animale, cu pământ... Erau ţărani! Marea foamete din Moldova, pe Bunelul şi Bunica nu i-a adus la Bucureşti. Pe părinţii tatei, da. Tataia a fost pompier la Rapsodia Română, Mamaia a fost garderobieră la Academia Română. Noi, eu şi fratele meu, am crescut în Bucureşti şi la Botoşani".   
A debutat în lungmetraj cu "Marfa şi banii", în 2011, după care a urmat "Moartea domnului Lăzărescu", un film din 2004 distins cu trofeul sectiunii Un Certain Regard, la Festivalul de Film de la Cannes - 2005 şi, în 2010, "Aurora". Asta după ce, în scurtmetraj, câştiga în 2004 Ursul de Aur la Berlinală, cu "Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea".
Cu "Sieranevada", deşi a participat în 2016 la Festivalul de la Cannes, nu a obţinut niciun premiu, beneficiind însă de cronici elogioase, dar şi de critici pe măsură. S-a scris în presa internatională de specialitate despre "imaginile în planuri-secvenţă foarte lungi", despre "conversaţiile homerice virând spre absurd", despre filmul care vorbeşte despre "tot ceea ce traversează familiile în lumea noastră după 11 septembrie: complotism, rebeliune, traditionalism, bigotism, renunţare, xenofobie, prejudecăţi, patriotism" (Le Monde). A fost văzut ca un "film satiric, absurd şi singular" (Allocine.fr) sau drept o "drama familială amplă şi ambiţioasă" (Mathilde Degorce).
 Însă, parcă nicio observaţie nu pare mai aproape de "Sieranevada" decât cea consemnată de Le Monde, care vede în filmul lui Puiu "o virtuoasă simfonie a mişcării". Cu atât mai mult cu cât acţiunea se petrece aproape exclusiv într-un apartament de bloc tipic cartierelor comuniste, în care sunt înghesuite toate personajele, o încrengătură de familie care se lasă desluşită pe parcursul celor trei ore, odată cu desfăşurarea evenimentelor.
Contextul este oferit de organizarea parastasului de 40 de zile pentru defunctul Emil Mirică. Ceea ce reuşeşte Cristi Puiu poate fi cu adevărat o excelenţă cinematografică, şi anume ca, prin aparatul de filmat, să introducă în acţiune acest personaj nevăzut, dar de a cărui prezenţă spectatorul devine conştient într-un final, când caută parcă să îi ghicească umbrele prin întunecimile încăperilor. Actorii cărora Cristi Puiu şi-a încredinţat personajele reprezintă, poate, jumătate din succesul filmului, cealaltă jumătate fiind împărţită între scenariul viu, antrenant, şi regia care reuşeşte să creeze acea "simfonie a mişcării".
Pentru că, dincolo de acţiunea filmului, de motivaţiile personajelor sau de construcţia psihologică a conflictelor, spectatorul are deseori senzaţia ameţitoare de carusel, de derulare rapidă a imaginilor cinematografice. Regizorul nu ţine ca spectatorul să fie martor la tot ce se petrece, la tot ce se discută, ci mai mult să provoace. De aceea, o uşă care se deschide "aruncă" în exterior o frântură din discuţie, pentru ca imediat spectatorul să fie nevoit să continue singur povestea, să improvizeze, pentru că în secunda următoare personajul nevăzut rămâne din nou în faţa unei uşi închise. Dar caruselul nu lasă loc frustrărilor, nu oferă timpul, răgazul prielnic confuziilor mentale. În cadru apare o nouă uşă care se deschide pentru a se închide la fel de brusc, personaje circulă dintr-o parte în alta, un du-te-vino care accentuează nu doar sentimentul de avalanşă a sentimentelor, cât mai ales încrengătura rudeniilor dincolo de care se ascund ranchiuna, formalismul, trădările, urile.
Filmul beneficiază de o distribuţie deosebită, de la Dana Dogaru şi Mimi Brănescu la Tatiana Iekel, Ana Ciontea, Andi Vasluianu sau Bogdan Dumitrache. O apariţie care parcă rupe peisajul cinematografic şi care declanşează o cu totul altă desfăşurare a dialogului este cea a lui Sorin Medeleni. Actorul, care îl interpretează pe aventurosul "muieratic" Toni, nu a mai apucat să vadă filmul nici la Cannes, nici pe ecranele din România. Sorin Medeleni, cel care în anii 76-77 îşi începea cariera actoricească pe scena Teatrului Mihai Eminescu din Botoşani, se stingea din viaţă în luna decembrie a anului 2015.  
Fără îndoială, asistăm – după părerea criticilor – la cel mai bun rol al lui Mimi Brănescu, actorul nefiind la prima întâlnire cu regizorul Cristi Puiu. Personajul Lary pare să fie însoţitorul sufletului care rătăceşte încă la 40 de zile de la moarte, dar poate să fie la fel de bine acel "raisonneur" al filmului, cel care priveşte cu detaşase (uneori confundându-se chiar cu "ochiul" răposatului), cel care îşi desfăşoară replicile chiar şi prin tăceri lungi, deseori fiind chemat să dea verdicte în mijlocul discuţiilor despre politică, despre atentate şi conspiraţii de tot felul. Lary, fiul răposatului, este cel căruia regizorul îi încredinţează momentul de sinceră "pomenire" a tatălui Emil. Şi acest moment se consumă în afara casei, în parcare, după o scenă de o violenţă verbală ieşită din comun. De fapt, Cristi Puiu a reuşit astfel să deblocheze sentimentele, să le scoată la suprafaţă mai întâi printr-o umilinţă (agresivitatea şi limbajul vecinilor de bloc), pentru ca apoi plânsul să elibereze în Lary noianul de amintiri, de stări, de spuse-nespuse-vreodată gânduri despre tatăl mort în urmă cu 40 de zile.  
"Sieranevada" pare să fie un film despre haosul uman, haosul generalizat, dar el vorbeşte şi despre dragoste, despre compasiune, despre oameni. Discuţiile despre comunism, care scot la iveală o fostă activistă (Evelina şi excelenta interpretare a Tatianei Iekel), despre conflictele internationale şi atacuri teroriste (echilibrate şi susţinute până la un punct de Relu, interpretat de Bogdan Dumitrache), disputele pe marginea tradiţiei, a ritualurilor, sunt presărate de momente comice şi de situaţii tragice cărora personajele le devin victime, însă nu pentru a schimba traiectoria acţiunii, ci pentru a o întregi, pentru a-i amplifica perspectivele. Pentru că, chiar dacă discusul alunecă spre judecăţi mai mult sau mai puţin aspre pe marginea religiei, de exemplu, regizorul nu se foloseşte de personaje pentru a ridiculiza, nici pentru a duce în derizoriu ritualul religios. După venirea târzie a preotului, desfăşurarea slujbei de sfinţire a mesei se desfăşoară într-un firesc familial, fără artificii inutile sau interpretări gratuite.
"Sieranevada" reprezintă "un portret aspru al României contemporane", scrie publicatia Les Inrocks. Extravagant sau patetic, filmul lui Cristi Puiu este actual, este despre noi. Ne recunoaştem în fiecare personaj, în fiecare situaţie, din bucătăriile pline de fumul de ţigară până în parcările devenite ad-hoc scene de luptă.

De ce "Sieranevada"? De ce nu?!  

Şi a fost vernisajul ARIPI...

...şi a fost o întâlnire cu prieteni. Cafeneaua Artelor de la Casa Nistorică a luminat, la propriu, chiar şi în amurgul de sfârşit de septembrie. Sticla pictată, îngerii lunecând graţios în privirile fiecărui oaspete, îmbrăţişările spontane, chiar şi tăcerile tihnite au dat strălucire unui spaţiu pregătit, de altfel, să primească şi să ofere bucurie, linişte, încredere şi optimism. Pentru că arta fără bucurie e precum un drum cu iarbă, dar care se pierde în necunoscutul umbros.

Joi, 29 septembrie 2016, la Cafeneaua Artelor au expus Aida Şuşter-Boţan şi Florentina Toniţă. Pictură decorativă pe sticlă, vitralii. Îngeri şi culoare. Rafinament şi eleganţă, acestea au fost cuvintele celor care au admirat expoziţia.

Mulţumim tuturor celor care ne-au onorat cu prezenţa şi cu dragostea lor, mulţumim şi elevilor de la Liceul de Artă Ştefan Luchian, secţia pictură....

Cum a fost, ce s-a rostit...

Actriţa Mihaela Nistorică: "Bun venit din nou la Cafeneaua Artelor, în Casa Nistorică. Sunt onorată de prezenţa dumneavoastră, dar şi mai onorată de prezenţa Florentinei Toniţă şi a Aidei Şuşter Boţan, artistele care în această seară expun aici, care mi-au înfrumuseţat Cafeneaua cu vitralii şi obiecte decorative pe sticlă, reunite în expoziţia „Aripi”. M-a fascinat acest titlu pentru că aripile ni le dorim cu toţii. Îmi place această poveste cu metamorfoza, cum din omida aceea apare dintr-odată fluturele frumos colorat, care îşi depăşeşte condiţia de vierme şi devine minunatul fluture pe care îl admirăm cu toţii. Fluturele îl putem admira pe lucrările Florentine Toniţă. Aripi avem şi la îngeri, în lucrările create de Aida Şuşter. Eu îngeri nu am văzut, de aceea vorbesc mai uşor despre fluturi. Dar, aşa cum ne imaginăm fiecare dintre noi, cu siguranţă au şi îngerii aripi. Un lucru vreau să mai adaug, este un vis al meu împlinit să fac această expoziţie în Cafeneaua Artelor, pentru că am adorat aceste lucrări de artă decorativă create de Florentina Toniţă, prima dată, am acasă, şi mi-am dorit să ornez şi Cafeneau Artelor..."

Aida Şuşter: "Ideea acestei expoziţii a venit atunci când am privit lucrările Florentina Toniţă. Trebuie să recunosc că mi-au plăcut enorm şi am simţit că ce face Florentina nu este treaba unui amator, sub nicio formă. Am fost impresionată, nu puteam să îmi iau ochii de la ele. Ai sentimentul că vrei să revii şi tot să le vezi şi să le revezi. Ştiind că Florentina nu va porni singură la acest drum, mă refer la această expoziţie, am hotărât să o susţin şi am adăugat şi eu câteva lucrări la ceea ce Florentina a adus. Dar, pentru că ea nu vorbeşte foarte mult despre ea, a avut nevoie de acel imbold şi am simţit că trebuie să o susţin. Referitor la îngeri. Am adus aceste lucrări ca făcând parte din expoziţie pentru că în existenţa mea de multe ori am simţit că sunt susţinută de îngeri, de îngerul păzitor. Şi am simţit nevoia de a reda acest lucru. Dar mai bine decât mine vorbeşte Andrei Pleşu în cartea sa, Despre îngeri, şi o să vă rog să îmi daţi voie să citesc câteva rânduri...".

Florentina Toniţă: "Gândul meu, care m-a urmărit toată ziua, este unul de recunoştinţă. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt aici cu prieteni vechi, cu prieteni noi. Îi mulţumesc Aidei Şuşter pentru că a investit atâta încredere în mine, a avut curaj să facă o expoziţie cu mine, deşi eu sunt un amator în toate cele. Aş vrea, însă, să amintesc aici un lucru important: Aida are o expoziţie extraordinară, se numeşte Chipuri, a pictat chipuri de sfinţi mărturisitori. Pentru mine este o expoziţie unicat la ora aceasta, nu numai în Moldova, şi ştiu ce spun, am proprietatea cuvântului. Dacă expoziţia va fi reluată în Botoşani, să nu o rataţi. Mulţumesc Mihaelei Nistorică, care probabil că nu este conştientă de importanţa gândurilor, a cuvintelor, a faptelor de-a lungul anilor. Spun asta pentru că eu la Casa Nistorică am avut un curs cu copiii – am aici un reprezentant al copiilor, Sofia. Spun asta pentru că eu sunt recunoscătoare fiecărui copil în parte. Pentru că atât timp cât am susţinut acest curs de artă decorativă, vreme de patru ani, am evoluat foarte mult prin ei. Copiii sunt atât de proaspeţi, au o imaginaţie atât de frumoasă, sunt atât de curajoşi. Şi mi-au dat acel curaj pe care altfel nu l-aş fi avut. Îi mulţumesc Sofiei, ca reprezentantă a tuturor copiilor de la acel curs".

Expoziţia este cu vânzare. Lucrările vor fi expuse întreaga lună octombrie şi pot fi admirate la Cafeneaua Artelor – Casa Nistorică. (sursa: Cafeneaua Artelor - Casa Nistorică)


















Corupere pentru a corupe!

Suntem invadaţi de o lume nouă, pentru care credem că suntem pregătiţi. Dar ne-am întrebat vreodată care este preţul ce ni se va cere? Şti-vom ce să facem cu aceste noi "cuceriri", ne vor împlini ele sufletele, vom rămâne întregi şi împăcaţi în propriul gând?

Ce a rămas din România de la 1918? Anul trecut a fost marcat de câteva evenimente ce vor rămâne consemnate în paginile viitoarelor istorii. Disputa privind ora de religie în şcoală, cu dezbateri ample în toate mediile sociale, adoptarea şi promulgarea, de către preşedintele României, a Legii 217 din 2015, supranumită şi Legea antilegionară, cea care ni-i interzice pe Ţuţea, pe Nae Ionescu, pe Eliade sau Radu Gyr. Tragedia din Clubul Colectiv, în urma căreia au murit 60 de tineri şi care a răscolit cenuşa revoltaţilor împotriva Bisericii. O tragedie care a condus la schimbarea Guvernului, un guvern a cărui preocupare, la doar câteva zile de la instalare, este... educaţia sexuală a copiilor în şcoli. Nu ne-am fi oprit asupra acestor aspecte dacă nu am fi regăsit cele de mai sus într-o serie de reglementări ce par desprinse din cele ce trăim şi auzim în fiecare zi.
Iată:

1. Crearea infracţiunii de "rasism". 2. Continua schimbare pentru a crea confuzie generală. 3. Informarea copiilor, în sistemul educaţional, asupra aspectelor ce ţin de sex şi homosexualitate. 4. Subminarea autorităţii şcolilor şi a profesorilor. 5. Imigraţia intensă cu scopul de a distruge identitatea naţională. 6. Promovarea consumului excesiv de alcool. 7. Golirea bisericilor. 8. Un sistem juridic nesigur, duplicitar fatţă de victimele infracţiunilor. 9. Dependenţa de stat şi de alocaţiile de stat. 10. Controlul şi tăcerea mass-media. 11. Încurajarea distrugerii familiei. 

Să recitim cu luciditate, cu proprie măsură şi judecată. Pentru că aceste recomandări, parcă decupate din realitatea prezentului nostru, au fost trasate în anii 20 ai secolului trecut şi aparţin Şcolii de la Frankfurt, în fond o grupare formată din câţiva intelectuali ai vremii al căror unic scop era instaurarea marxismului cultural. Toate aceste recomandări sunt, în fapt, componente ale viitoarei "corectitudini politice", o formă de ideologie perversă, dar prezentă în discursurile anumitor categorii sociale, cele cu tendinţe hegemonice clare. 

În spaţiul românesc, însă, punctele enumerate mai sus nu creează niciun fel de panică, nu determină reacţii opozante, iar acolo unde criticile sunt prezente ele sunt imediat anihilate prin atacuri la credinţă, la tradiţie, la valori considerate distructive şi perimate. 

Corupere pentru a corupe! 

Am început, aşadar, acest material cu ceea ce este esenţial în teoria Şcolii de la Frankfurt, sintetizată de Timothy Matthews, în studiul său "The Frankfurt School: Conspiracy to corrupt" (Şcoala de la Frankfurt: Corupere pentru a corupe), realizat în 2009 şi publicat de Catholic Insight. 

Să recitim cele 11 "recomandări". Fac parte din realitatea românească. Enunţate în urmă cu un secol, ele sunt astăzi mai aproape ca niciodată. Sunt, în mare parte, prezente în societatea în care trăim, în familia noastră, în şcolile noastre, în bisericile, în instituţiile noastre, la locul de muncă, pe reţelele de socializare. România devine, pe zi ce trece, un stat "politic corect". 

De ce atât de uşor îşi face loc această ideologie în spaţiul românesc? De ce atât de puţine voci reuşesc să acopere corul susţinătorilor noului marxism cultural? Să fie oare o continuare a liniei obediente trasate timp de 45 de ani de comunism? Să fim oare atât de incapabili de a ne rupe de vechile tare comunistoid-schizofrenice încât să primim astăzi fără revoltă o atât de perversă nouă şi revoluţionară "realitate"? 

Ideologiile, în vremurile de demult sau de aproape, s-au bazat în primul rând pe manipularea maselor, în special a celor de jos. Am trăit un tip de ideologie, cea a marxismului economic, tradus decenii la rând prin noţiunea de comunism răsăritean, "varianta hard a revoluţionalismului marxism", după cum îl numeşte Răzvan Codrescu. Un sistem care a făcut 100 de milioane de victime în întreg spaţiul comunist, "faţă de cele şase milioane din Holocaust", mai adaugă scriitorul Răzvan Codrescu. 

De ce este important să vorbim astăzi despre corectitudinea politică? De ce este grabnic necesar să identificăm sursele şi resursele acestor noi ideologii care îşi fac loc şi ocupă tot mai spaţiu în realitatea românească?

Pentru că ele nu sunt întâmplătoare, pentru că nu sunt emanaţii fireşti ale tradiţiei şi valorilor româneşti.

Pentru că provin dintr-o ideologie menită să distrugă, să anihileze, să producă anarhie şi o nouă formă de stăpânire, mult mai perfidă şi mult mai periculoasă decât comunismul.  Lipsa unei legi a lustraţiei, sărăcirea continuă a populaţiei, bulversarea sistemului educaţional şi degradarea stării de sănătate a populaţiei au făcut ca românii să poarte în spate, la un sfert de secol de la căderea lui Nicolae Ceauşescu, sechele ale comunismului, forme absconse ale ideologiilor de până în 1989. Aici îşi fac loc noile teorii bazate, în special, pe ateism şi toate consecinţele sale agresive.  

Ce urmăreau corifeii şcolii de la Frankfurt, ce vor continuarii lor astăzi?

Răsturnarea lumii vechi, distrugerea tradiţiei, instaurarea unei forme de manipulare lipsită de violenţă, chiar blândă, dar cu repercusiuni mult mai vizibile şi mai rapide decât cele reuşite de comunism. Şi asta pentru că, de cele mai multe ori, lipseşte opoziţia la schimbarea care ni se impune, o schimbare care implică, de fapt, modificarea întregii mentalităţi. "E o formă de manipulare cu alte mijloace, mai blânde, dar la fel de dizolvante, poate mai primejdioase. Prin formele dure, ştiai să te fereşti de comunism. În această nouă formă ajungi să gândeşti în virtutea lor aproape fără să îţi dai seama. Uniformizare la nivelul de jos. Egal de săraci, egal de proşti", spune cât se poate de categoric Răzvan Codrescu.



Să nu uităm că Georg Lukacs, fiul unui bancher evreu ungur (şi cel care a pregătit Şcoala de la Frankfurt şi termenii corectitudinii politice), a promovat în Ungaria, în anii 20, un program radical de educaţie sexuală în şcoli, componentele acestuia fiind iubirea liberă, natura arhaică a codului familiei, caracterul demodat al monogamiei, irelevanţa religiei. Ceea ce s-a numit, şi termenul a ajuns până astăzi, drept "terorism cultural". Din nou: sună cunoscut?

Aceste principii au stat la baza formării, în anii ce au urmat, Şcolii de la Frankfurt, o grupare fără personallitate juridică, instituţională, dar care a marcat puternic întreg secolul trecut şi pare să îşi atingă pe deplin apogeul în acest secol, prin ceea ce se numeşte "corectitudine politică", cu tot ceea ce acest termen a târât după el: libertinajul sexual, explozia mişcărilor feministe, a minorităţilor sexuale etc., cu cea mai gravă consecinţă, cea a distrugerii credinţei şi a familiei creştine, care devine astfel incorectă politic şi sursa tuturor impedimentelor care stau în calea dezvoltării omului nou, a adevăratei modernizări socio-culturale, cu adversarul ei direct şi declarat: biserica.

De aici până la suprimarea libertăţii de opinie nu mai este decât un pas, de aici până la controlul gândului mai este foarte puţin. De fapt, se şi întâmplă...

Care este soluţia? Una ar fi cea a reacţiilor, a rezistenţelor personale, cum se dovedeşte a fi cea de mai sus. Dar mai ales trezirea opiniei publice, păstrarea valorilor tari, a educaţiei sănătoase. "Trezirea opiniei publice de jos în sus, dacă nu se va petrece, omenirea nu mai are nicio şansă. Şcoala are un rol important. Germenii ideologiei se aruncă în spaţiul şcolii, se promovează ideea de educaţie sexuală la copii foarte mici, se vorbeşte doar despre respectul de sine, despre venerarea sinelui, nu şi despre rafinarea sinelui. Vedem şi acţiunea antireligie în şcoli, iar agresiunile vor continua, există riscul ca schimbările să se impună cu forţa într-un final", atrage atenţia scriitorul Răzvan Codrescu într-un interviu.

Să nu pierdem din vedere că, rămânând în amorţire, peste un timp nu vom mai avea nici istorie, nici mândrie, nu vom mai fi un popor, ci o populaţie de indivizi. Tot mai multe voci atrag atenţia asupra a ceea ce se petrece astăzi în lume. Una este cea a lui Raymond V. Raehn, dar să privim şi spre William S. Lind sau, la noi, Andrei Dîrlău, Irina Bazon, Răzvan Codrescu. "Cel puţin, marxismul economic nu promova perversiunea sexuală şi nu a încercat să impună modelul matriarhal, aşa cum s-au străduit să facă membrii Şcolii de la Frankfurt şi descendenţii lor. Cu certitudine, acţiunea Şcolii de la Frankfurt nu se încheie în anii ’60, ea continuă şi în prezent, cu precădere în domeniul educaţional", rosteşte foarte edificator Raymond V. Raehn.

Este de ajuns să privim în jur, să urmărim programele TV şi ziarele de tot felul. Astăzi vedem spectacole gay, mâine o nuntă între doi taţi având alături un copil care va avea dreptul să aleagă singur dacă este băieţel sau fetiţă. Nu avem voie să ne cinstim sfinţii, nu mai ştim să ne alegem oameni destoinici pentru a ne conduce. Să scoatem icoanele din şcoli, bătrânii din biserici, mamele de lângă prunci. Să umplem crâşmele, să mâncăm chimicale, să otrăvim câmpurile, să pustiim grădinile. Şi nu, nu este alegerea noastră, sunt planurile lor. Vechi şi iarăşi noi.

NICOLAE CORLAT, "Îngerii vin când nu-i chemi"

Poetul Nicolae Corlat a publicat, în Colecţia Cantos a Editurii Junimea din Iaşi, volumul de versuri "Îngerii vin când nu-i chemi". În cei aproape 20 de ani de la debut (1997, "Grădina cu zaruri", Editura Axa), poezia lui Nicolae Corlat a cunoscut "Bucuria" (Editura Dacia, 2002) şi a experimentat tulburătoarea incertitudine a fiinţei ("Veţi crede că nici nu exist", Editura Timpul, 2004). După o îndelungă tăcere, în 2011 ne surprinde cu "Vindecătorul de umbre" (Editura Tipo Moldova).

"Îngerii vin când nu-i chemi" este o carte "care se reţine pe primul raft al poeziei noastre de azi", spune Ion Holban în prefaţa cărţii.

Nicolae Corlat trăieşte la limita senzaţiilor spectaculare, nu de puţine ori asistăm în poezia sa la un ritual al exteriorizării profunde, solemne. Un poet al fantasmelor fiinţiale, un creator al imaginilor suprarealiste, care se consumă, însă, pe un tărâm purificator, într-o poezie "marcat simbolică", după cum o caracterizează Ion Holban.

O poezie care se confruntă cu moartea, dar nu spre a o învinge, ci mai degrabă într-o complicitate şi o reciprocitate  a sentimentelor: "mă plec morţii/ ca în faţa zidului din care n-a ieşit încă soarele" (prima zi). Cuvântul devine vehicul în marea călătorie: "mormânt e gândul ce coboară mii de trepte" (grota zeului), o călătorie care nu înseamnă renunţare, ci reinstaurarea ceremonioasă a Vieţii: "dar tu ştii/ ce nu te poate ucide te dăruie sorţii" (voi scrie 100 de poeme), pentru ca în final să producă "o moarte/ mai lentă/ şi mai pe plăcerea celorlalţi" (voi scrie 100 de poeme)

Moartea devine, la Nicolae Corlat, o stare de graţie. Prin moarte poetul se dăruieşte, chiar dacă o face interiorizând paradisiac sinele, într-o solemnitate pe care însuşi o declamă: "în mine însumi mă strecor/ las lucrurile afară şi viaţa netrăită o las vouă" (cum nu vii). Nici tristeţea metafizică: "plângi, suflete, să se-aştearnă lumina" (pasărea Thoth), nici tăcerea care "se-ntoarce-n cuvinte" (tablou cu înger şi nimfe), nici "Dumnezeul meu care mă desfaci şi mă împarţi/ în mii de fărâme/ pentru hrana păsării" (voi scrie 100 de poeme), nu îl recompun în spaţiul concret al vieţii, nu îl determină să părăsească avatarurile lăuntrice ale conştiinţei poetice.
Chiar dacă nu scrie o "lirică a sentimentului religios" Ion Holban observă la Nicolae Corlat "un aer de religiozitate" care "învăluie poezia". Or, în doctrina creştină, aerul este un element fin, este cauza respiraţiei şi a vorbirii, este limpede şi transparent. Mai greu decât focul şi mai uşor decât pământul şi apa. …"se-ntorc/ vânturi de august după schimbarea la faţă" (memento), scrie poetul purtând în abis "cuvintele nespuse şi taina iertării" (memento).  Rugăciunea se rosteşte în aceeaşi trăire lăuntrică,  dar bine ancorată în lumescul fiinţial, cu al său întuneric sufletesc: "în timp ce caut nemurirea în lumea interioară/ prin întuneric bâjbâi să-l aflu pe Dumnezeu" (voi scrie 100 de poeme).   

Chiar şi întoarcerea în lumea reală se manifestă tot în imaginar, poetul fiind prin excelenţă ceea ce dr. Ruth Richards denumea, în lucrarea sa "Four Ps of Creativity", a fi o "personalitate creatoare". Astfel, întâlnim la autorul volumului "Îngerii vin când nu-i chemi” cei patru P ai lui Ruth, şi anume: persoana creatoare, presiunea mediului care favorizează creativitatea, procesul creator şi produsul creator, la care se adaugă o – exagerată uneori – sensibilitate estetică modelată prin metaforă, cea care se află, de altfel, la baza tuturor percepţiilor profund poetice.

De aceea lumea lăuntrică, lumea cuvântului, a metaforei, devine infinit mai fascinantă decât orice percepţie materială. Prin poezie, uzitând de un bogat intrumentar al imagisticii, Nicolae Corlat este capabil să sfărâme convenţionalul, să contorsioneze căile bătătorite ale gândirii, să înmiresmeze rutina, pentru ca în final să surprindă printr-o completă eliberare  de tot ce înseamnă carnal, material. Rezultă o dematerializare dimpreună cu poezia, poetul ne arată în final un corp "gol înfăşurat în propria-i pulbere" (tablou cu înger şi nimfe). Şi parcă nimic nu îi reuşeşte mai bine lui Nicolae Corlat în acest recent volum ca starea de imponderabilitate a cuvântului viat, a gândului rostit. O dematerializare care redefineşte carnalul, care recompune fiinţa primordială, liberă şi eliberatoare. "în tine sunt doi,/ se risipesc în aer/ cum ai cerne văzduhul în absenţa gravitaţiei" (tablou cu înger şi nimfei), scrie poetul, descriind mai apoi dimineaţa în care, pregătind trecerea dincolo, "îţi trezeşti oasele răsfirate/ cum ai desmierda o fată frumoasă" (o zi).
Evadarea din lumea reală se desfăşoară în acelaşi spaţiu imaterial, într-un "gol necuprins între două tăceri" (a morţii) care dezintegrează, anihilează fiinţa din carne pentru a renaşte apoi în lumină: "şi tu ştii doar atunci că-n una te naşti/ în cealaltă te dezintegrezi/ până devii un punct neînsemnat/ şi numai atunci te întorci/ în lumina despre care s-a scris" (a morţii). 

Nu găsim la Nicolae Corlat o poezie a erotismului, deşi mecanica imaginaţiei îl ispiteşte cu rotunjimile trupului mustind în plăcerile vieţii. Cu toate acestea, poetul nu alunecă în automatismele inhibitive ale stereotipiilor postmoderne. Cu riscul de a deveni prizonierul unei "melancolii imateriale" (zicere Radu Săplăcan), Nicolae Corlat celebrează iubirea pură, meditativă, ideatică. De aceea, trupul nu este un dat, unic depozitar al senzaţiilor, înveliş al tuturor trăirilor, ci o trecătoare formă a vieţii. În trup sau în afara trupului, poeziile sale se preumblă – funcţie de starea interioară a poetului – în acelaşi cadru imaginativ, în cosmicul sau umanul transcendental: "eu nu mai sunt carne/ nu mai am chip/ nici formă/ nici măcar abstractul din zicerea aceasta" (identitate).

Poezia lui Nicolae Corlat este intuitivă, spontană, pe alocuri ludică, într-un tablou deseori generator de sugestii scenografice:"întorc ceasul uitat pe perete/ ora pătrată arată o puzderie de adevăruri" (aerul din preajma ta ia chip de fecioară). Timpul devine spaţiu al contemplaţiei şi al desfăşurării relaţionale: "secunda/ în care ne-am întâlnit/ pentru a hrăni nemăsurata foame a timpului" (identitate). Cu toate acestea, în spatele solemnităţii poetice apasă viziuni terifiante, în care "infinitul îşi aşază tăişul pe beregată" (şi tăcerea cântă câteodată), iar imaginarul ecranează din nou în aer cinematografic: "treci peste timp cu o lumânare aprinsă în mâini" (voi scrie 100 de poeme). Veghea la căpătâiul fiinţei este tot un refugiu, o întoarcere înlăuntru, într-un suspans al memoriei cognitive: "te aşezi la umbra cuvântului/ rostit demult" (rămân doar amintiri), dar consumat în acelaşi spaţiu imaterial: "în gând strecori/ un mic parastas pentru ziua de ieri" (o zi).
"Îngerii vin când nu-i chemi"
 este cartea care îl însoţeşte pe Nicolae Corlat pe drumul iniţierii profunde, un drum la capătul căruia va şti că “moartea (…)/ nu e femeia despre care scriu poeţii”.  

(Textul a fost publicat în Mișcarea Literară, 4/2016 - http://miscarealiterara.ro/)

Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"

"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...