Treceți la conținutul principal

De ce "Sieranevada"? De ce nu?!

De ce Sieranevada?, a fost prima întrebare cu care publicul l-a provocat pe Cristi Puiu, imediat după proiecţia filmului. "Pentru că absolut orice se poate numi absolut oricum. De ce nu?! Adică... ce contează?", a răspuns regizorul, în stilu-i caracteristic.
Sala plină, public de toate vârstele, cu aer de tinerime-studenţime, avantajul proiecţiilor la vreme de vacanţă. Premiera filmului "Sieranevada" a adunat lume multă la Cinema Unirea, provocarea unei pelicule de trei ore nefiind un simplu moft, ci o asumare a unui act cultural care a reuşit pe plan naţional şi internaţional să învârtă şi niscaiva cheiţe de marketing (participare la Cannes, o posibilă nominalizare la Oscar).  
Apoi, Cristi Puiu aduce o poveste, cu o copilărie care atinge punctul sensibil al botoşănenilor. Bucureştean prin naştere (3 aprilie 1967), Puiu se consideră a fi, totuşi, un botoşănean. Cu tatăl născut la Roma şi mama originară din Nicşeni, cei trei copii ai familiei Puiu au copilărit în Botoşani, pe strada Luceafărul 78, actuală Iuliu Maniu. Origini de care, de altfel, regizorul nu s-a dezis niciodată, după cum reiese dintr-un dialog cu Eugenia Vodă, în emisiunea "Profesioniştii":
"-La Botoşani era Bunelul, bunicul după mamă. Bunicii după tată, tot din Botoşani, au venit în 1946 în Bucureşti, cu foametea din Moldova...  
-Deci sunteţi botoşănean get-beget... 
-Moldovean get-beget! M-a mai întrebat pe mine cineva: "Domnule Puiu, de unde sunteţi?" Din Bucureşti. "Dar părinţii?" Din Moldova. "De unde din Moldova?" Din Botoşani. "Aaa, păi sunteţi bucovinean". Nu, sunt moldovean, nu bucovinean. Vedeţi, ca să-şi explice cumva că... sigur influenţa austriacă sau nu ştiu ce prostii... Ştiţi cum e, toată lumea se reclamă cumva, caută prin trecut, prin memorie, prin arborele genealogic, rude de prin Ardeal şi de prin Bucovina.  
-Deci dumneavoastră vă reclamaţi, vă trageţi... 
-De la Botoşani..., erau ţărani cu animale, cu pământ... Erau ţărani! Marea foamete din Moldova, pe Bunelul şi Bunica nu i-a adus la Bucureşti. Pe părinţii tatei, da. Tataia a fost pompier la Rapsodia Română, Mamaia a fost garderobieră la Academia Română. Noi, eu şi fratele meu, am crescut în Bucureşti şi la Botoşani".   
A debutat în lungmetraj cu "Marfa şi banii", în 2011, după care a urmat "Moartea domnului Lăzărescu", un film din 2004 distins cu trofeul sectiunii Un Certain Regard, la Festivalul de Film de la Cannes - 2005 şi, în 2010, "Aurora". Asta după ce, în scurtmetraj, câştiga în 2004 Ursul de Aur la Berlinală, cu "Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea".
Cu "Sieranevada", deşi a participat în 2016 la Festivalul de la Cannes, nu a obţinut niciun premiu, beneficiind însă de cronici elogioase, dar şi de critici pe măsură. S-a scris în presa internatională de specialitate despre "imaginile în planuri-secvenţă foarte lungi", despre "conversaţiile homerice virând spre absurd", despre filmul care vorbeşte despre "tot ceea ce traversează familiile în lumea noastră după 11 septembrie: complotism, rebeliune, traditionalism, bigotism, renunţare, xenofobie, prejudecăţi, patriotism" (Le Monde). A fost văzut ca un "film satiric, absurd şi singular" (Allocine.fr) sau drept o "drama familială amplă şi ambiţioasă" (Mathilde Degorce).
 Însă, parcă nicio observaţie nu pare mai aproape de "Sieranevada" decât cea consemnată de Le Monde, care vede în filmul lui Puiu "o virtuoasă simfonie a mişcării". Cu atât mai mult cu cât acţiunea se petrece aproape exclusiv într-un apartament de bloc tipic cartierelor comuniste, în care sunt înghesuite toate personajele, o încrengătură de familie care se lasă desluşită pe parcursul celor trei ore, odată cu desfăşurarea evenimentelor.
Contextul este oferit de organizarea parastasului de 40 de zile pentru defunctul Emil Mirică. Ceea ce reuşeşte Cristi Puiu poate fi cu adevărat o excelenţă cinematografică, şi anume ca, prin aparatul de filmat, să introducă în acţiune acest personaj nevăzut, dar de a cărui prezenţă spectatorul devine conştient într-un final, când caută parcă să îi ghicească umbrele prin întunecimile încăperilor. Actorii cărora Cristi Puiu şi-a încredinţat personajele reprezintă, poate, jumătate din succesul filmului, cealaltă jumătate fiind împărţită între scenariul viu, antrenant, şi regia care reuşeşte să creeze acea "simfonie a mişcării".
Pentru că, dincolo de acţiunea filmului, de motivaţiile personajelor sau de construcţia psihologică a conflictelor, spectatorul are deseori senzaţia ameţitoare de carusel, de derulare rapidă a imaginilor cinematografice. Regizorul nu ţine ca spectatorul să fie martor la tot ce se petrece, la tot ce se discută, ci mai mult să provoace. De aceea, o uşă care se deschide "aruncă" în exterior o frântură din discuţie, pentru ca imediat spectatorul să fie nevoit să continue singur povestea, să improvizeze, pentru că în secunda următoare personajul nevăzut rămâne din nou în faţa unei uşi închise. Dar caruselul nu lasă loc frustrărilor, nu oferă timpul, răgazul prielnic confuziilor mentale. În cadru apare o nouă uşă care se deschide pentru a se închide la fel de brusc, personaje circulă dintr-o parte în alta, un du-te-vino care accentuează nu doar sentimentul de avalanşă a sentimentelor, cât mai ales încrengătura rudeniilor dincolo de care se ascund ranchiuna, formalismul, trădările, urile.
Filmul beneficiază de o distribuţie deosebită, de la Dana Dogaru şi Mimi Brănescu la Tatiana Iekel, Ana Ciontea, Andi Vasluianu sau Bogdan Dumitrache. O apariţie care parcă rupe peisajul cinematografic şi care declanşează o cu totul altă desfăşurare a dialogului este cea a lui Sorin Medeleni. Actorul, care îl interpretează pe aventurosul "muieratic" Toni, nu a mai apucat să vadă filmul nici la Cannes, nici pe ecranele din România. Sorin Medeleni, cel care în anii 76-77 îşi începea cariera actoricească pe scena Teatrului Mihai Eminescu din Botoşani, se stingea din viaţă în luna decembrie a anului 2015.  
Fără îndoială, asistăm – după părerea criticilor – la cel mai bun rol al lui Mimi Brănescu, actorul nefiind la prima întâlnire cu regizorul Cristi Puiu. Personajul Lary pare să fie însoţitorul sufletului care rătăceşte încă la 40 de zile de la moarte, dar poate să fie la fel de bine acel "raisonneur" al filmului, cel care priveşte cu detaşase (uneori confundându-se chiar cu "ochiul" răposatului), cel care îşi desfăşoară replicile chiar şi prin tăceri lungi, deseori fiind chemat să dea verdicte în mijlocul discuţiilor despre politică, despre atentate şi conspiraţii de tot felul. Lary, fiul răposatului, este cel căruia regizorul îi încredinţează momentul de sinceră "pomenire" a tatălui Emil. Şi acest moment se consumă în afara casei, în parcare, după o scenă de o violenţă verbală ieşită din comun. De fapt, Cristi Puiu a reuşit astfel să deblocheze sentimentele, să le scoată la suprafaţă mai întâi printr-o umilinţă (agresivitatea şi limbajul vecinilor de bloc), pentru ca apoi plânsul să elibereze în Lary noianul de amintiri, de stări, de spuse-nespuse-vreodată gânduri despre tatăl mort în urmă cu 40 de zile.  
"Sieranevada" pare să fie un film despre haosul uman, haosul generalizat, dar el vorbeşte şi despre dragoste, despre compasiune, despre oameni. Discuţiile despre comunism, care scot la iveală o fostă activistă (Evelina şi excelenta interpretare a Tatianei Iekel), despre conflictele internationale şi atacuri teroriste (echilibrate şi susţinute până la un punct de Relu, interpretat de Bogdan Dumitrache), disputele pe marginea tradiţiei, a ritualurilor, sunt presărate de momente comice şi de situaţii tragice cărora personajele le devin victime, însă nu pentru a schimba traiectoria acţiunii, ci pentru a o întregi, pentru a-i amplifica perspectivele. Pentru că, chiar dacă discusul alunecă spre judecăţi mai mult sau mai puţin aspre pe marginea religiei, de exemplu, regizorul nu se foloseşte de personaje pentru a ridiculiza, nici pentru a duce în derizoriu ritualul religios. După venirea târzie a preotului, desfăşurarea slujbei de sfinţire a mesei se desfăşoară într-un firesc familial, fără artificii inutile sau interpretări gratuite.
"Sieranevada" reprezintă "un portret aspru al României contemporane", scrie publicatia Les Inrocks. Extravagant sau patetic, filmul lui Cristi Puiu este actual, este despre noi. Ne recunoaştem în fiecare personaj, în fiecare situaţie, din bucătăriile pline de fumul de ţigară până în parcările devenite ad-hoc scene de luptă.

De ce "Sieranevada"? De ce nu?!  

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

MAUDIE. Povestea adevărată a unui geniu

Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult decât orice, arta naivă se situează dincolo de ipocrizii, în afara convenţiilor şi a dictaturilor culturale de orice fel. Excepţional caracterizează Victor Ernest Masek Insula Artei Naive, vorbind despre "evadarea dintr-o realitate sfâşiată de contradicţii, deziluzii şi cruzime, într-o lume fără dezbinări, fără monştri reali, fără violenţă".

I se mai spune arta prim-planului, pentru că se desprinde de orice regulă a perspectivei picturale, pentru că planul compozițional dispare, iar detaliile fascinează mai ales prin aparenta stranietate, prin surprinzătoarea poziționare în cadrul vizual. Arta naivă este, în sine, o poveste. Chiar dacă nu excelează în tehnică, ba pare să sfideze conștient canoanele impuse de-a lungul vremii prin mii de pagini de studiu pictural, arta naivă scoate la iveală percepții noi, pe care ni le prezintă într-un soi…
Cezar Ivanescu pare sa fi fost, pe timpul vietii si al mortii, cel mai controversat poet din literatura romana a ultimului secol. Detractorii s-au intrecut pe ei insisi. Iubitorii poeziei lui Cezar Ivanescu au stat deoparte. Tacuti, uimiti, umiliti, plansi de dinauntru. Poetul nu a avut nevoie, pe timpul vietii si al mortii, nici de unii, nici de altii. Cezar Ivanescu s-a trait pe sine, asa cum doar spiritele superioare au curajul, dincolo de regimuri, politici, abuzuri sau false incadrari valorice stralucinde, la ore de maxima audienta, pe sticle colorate in doctrine sau latrine duhnind a (sub)cultura. A murit la 66 de ani. Doar 66 de ani. Aveai impresia ca Ivanescu traieste dintotdeauna si ca va trai si dupa noi toti. De ce, insa, televiziunile l-au ignorat si nu i-au dat dreptul, castigat cu mare si neagra suferinta, la ultimele aplauze? Cel putin asa cum au procedat in cazul ultimilor disparuti, Sabin Balasa si George Pruteanu... Cezar Ivanescu a fost, este adevarat, cel mai incom…

arta

Nevoia de transparenta, regasirea - inainte de toate - in arta sticlei, pot fi motive de a crea un luminis de culoare intr-un gri spalacitatoatecuprinzator. Arta nu inseamnaneaparatcomert, profesie sau mod de viata. Arta inseamnatraire, cuprinde suflul inaintemergatorsicurata aproape tot ce noi, prin noi insine sau prin altii, sedimentam cu incrincenarein drumul parcurs.

Arta sticlei?

Mai degraba o farima de Dumnezeu intr-unciob de OM.

Așa l-am cunoscut pe Părintele Iustin Pârvu

(Florille din 2006) Sub presiunea adâncă a globalizării, sub presiunea uniformizării informaţionale, dar mai ales spirituale, cu riscul de a distrage conştiinţele de la ceea ce este specific şi adevărat pentru fiecare dintre noi, sub presiunea europenizării imediate şi cu orice preţ, ne complacem într-un minimalism neprielnic dezvoltării noastre fireşti, un minimalism care tinde să acopere cărarea de la om la om, de la om la Dumnezeu.

Ţinutul cu perle creştineşti

Din Târgu Neamţ, orăşel de vamă între lumea copleşită de raţiune, material şi real şi cea de sfinţenie, rugă şi pace, orice om îşi poate alege drumul mai departe, după cum îl îndeamnă sufletul: Agapia, Văratec, Sihăstria, Sihla, Secu, Neamţ sunt doar câteva mănăstiri pitite prin munţii domoli ai Neamţului. E sâmbăta dinaintea Floriilor, sărbătoare ce marchează Intrarea Domnului în Ierusalim, una dintre cele mai frumoase întâmplări creştine, fiind, mai ales, minunata zi a recunoaşterii Omului lui Dumnezeu pe pământ.

E o zi cal…

Rebel în lanul de secară. Un film despre renunțarea la celebritate

Teama de mediocritate este la fel de puternică, la Jerry Salinger, precum fuga de celebritatea construită, acea celebritate care decurge dintr-un bine gestionat proces de marketing literar. Din acest punct de vedere, filmul lui Danny Strong seamănă cu o meditație, dar nu atinge marginile vreunei parabole, dimpotrivă. Este despre răzvrătire, despre căutarea sinelui cu riscul abrutizării și al propriilor distrugeri sufletești.

Anii de glorie din viața unuia dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX, în 110 minute de peliculă! Rebel in the Rye nu poate cuprinde întreaga personalitate a lui J.D.Salinger, dar are menirea de a stârni curiozitatea, de a îmbia privitorul spre descifrarea unei enigme pe care regizorul Danny Strong o împachetează în imagini care decurg unele din altele, care se întrepătrund sau care, dimpotrivă, rup mersul firesc al unei biografii atât de controversate până astăzi.

Scrisul nu este un proces public. Nu poate fi descris cinematografic, la fel cum un autor nu …

Camelia Răileanu - 45. "Dimineaţa cercului" sau pătimirea prin poezie

Născută pe 24 iunie 1969, la Botoşani, în miresme de sânziene, de ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Camelia Răileanu a trăit doar 33 de ani, sfârşindu-se trupeşte pe 2 martie 2002, la capătul a cinci ani de suferinţă. A lăsat în urmă respirarea a zeci de poeme pe care, în timpul vieţii, le-a copertat în două volume: „Dimineaţa cercului”, Editura Axa, 1998, şi „Cântec pentru cei nesinguri”, Editura Grafik-Art, 1988 (scos de sub tipar în aprilie 1999).
„Dimineaţa cercului” reuneşte 55 de poezii scrise în decursul a nouă ani (1988-1997), o perioadă de acumulări, dar şi de disperări ale prezentului consumat într-o lume arahnoidă, plină de păianjeni imaginari cărora poeta li se oferă necondiţionat, pentru că „de pânzele lor se ţin suavii nervi ai iubirii”.
Versurile volumului de debut ne dezvăluie o sensibilitate în alertă, dar fără urme vizibile de ostilitate sau instigări inutile, chiar dacă adevărul lăuntric se afişează franc, pasional, fără emfază. Camelia Răileanu dovedește o …

Dimineața care nu se va sfârși, de Ciprian Mega. Un film care urcă în verticala ființei

Emigrație, prostituție, viața ascunsă a ambasadelor populate cu politruci ieftini și superficiali. Plus consecințele care îmbracă haina suferinței. Filmul lui Ciprian Mega este tulburător și pe alocuri bulversant. Bulversant dacă nu recunoști Calea, tulburător dacă nu accepți Viața. Triada hristică (Eu sunt Calea, Adevărul și Viața) se compune din fâșii sufletești pe care le culegi pe întreg parcursul filmului, pentru ca în final să o găsim revelată, dezvăluită în simplitatea și firescul credinței.

Dincolo de subiectul extrem de incitant – povestea unei prostituate românce în Cipru – filmul Dimineaţa care nu se va sfârşi scoate la iveală aspecte grave privind diaspora și neimplicarea diplomației în problemele grave cu care se confruntă românii aflați peste graniță. Cum la fel de bine aspectate sunt fisurile din interiorul clerului, atunci când politicul impune și dispune.

Producția purtând semnătura lui Ciprian Mega este una care iese din linia obișnuită a cinematografiei românești, ș…

Cristian Tudor Popescu la Profesionistii. Despre Dogville si renuntarea la a mai salva lumea!

Aseara a debutat o noua serie a emisiunii Profesionistii. Invitat: Cristian Tudor Popescu. Un personaj care pare superexpus, ultramediatizat si pe alocuri consumat. Am decis, totusi, sa urmaresc emisiunea, din placerea de a o urmari pe Eugenia Voda. A fost o emisiune spectacol. Cristian Tudor Popescu se schimba, se transforma. Emisiunea a fost conturata pe marginea Chestionarului lui Proust, o provocare atat pentru invitat cat si pentru realizator de a-si dezvalui fara pudoare dedesubturile sufletesti. CTP a fost sincer, nestapanit, vulnerabil si corect cu sine insusi.

Finalul a fost neasteptat. Intrebat ce s-ar intampla daca oamenii care mai au ceva de spus s-ar retrage pe rand in gradinile lor, CTP a marturisit ca cel mai important lucru in acest timp nu mai este sa salvezi lumea, sa incerci sa schimbi masele. Ci sa incerci sa faci bine unui om. Macar unui singur om. Sa privesti in jur si sa vezi un om mai greu incercat decat tine. Si sa nu incerci sa il schimbi, ci sa il intelegi, s…

DANIEL PODLOVSCHI, batranul violonist!

Am înţeles în seara asta că voiam altceva de la ultimele două concerte. Muzica tradiţională coreeană sub bagheta lui Minseok Kang, aşteptată săptămâni în şir, a avut frumuseţea şi autenticitatea sa, dar a lipsit din concert profunzimea, mai exact înfiorarea pentru care mă pregătisem. Am reţinut însă minunatul haegeum, un instrument tradiţional asemănător viorii, dar într-o zonă arhaică. Impresionant este tocmai sunetul, un fel de sfâşiere sufletească, o reprezentare autentică a umanului atotcuprinzător, neprelucrat şi, mai ales, nedegradat. Adaug şi solista, un fel de soprană în versiune tradiţională, care poartă denumirea de pansori. Un termen care m-a fascinat prin cuprinderea sa lingvistică: pan, în limba coreeană înseamnă un loc unde se adună mai multă lume, iar sori, în aceeaşi limbă, înseamnă suflet. Al doilea concert pe care l-am aşteptat cu sufletul la gură a fost cel al lui Tudor Gheorghe, însă, cum spuneam, nu s-a ridicat la nivelul evenimentelor anterioare sub marca Tudor G…

Anthony Quinn, de la dansul lui Zorba Grecul la sârba românească din "Ora 25"

Se împlinesc anul acesta 50 de ani de la filmul "Ora 25" (1967), realizat după cartea românului Constantin Virgil Gheorghiu, cu Anthony Quinn și Virna Lisi în rolurile principale.

Anthony Quinn înseamnă, pentru mulți dintre cinefili, dansul din Zorba Grecul, filmul regizat în 1964 de Michael Cacoyannis, ecranizare a romanului lui Nikos Kazantzakis. Rolul din Zorba i-a adus o nominalizare la Oscar și recunoașterea internațională. Filmul avea să cucerească întreaga lume și continuă să fie și astăzi una dintre cele mai vizionate pelicule. În plină glorie, Anthony Quinn acceptă, după numai trei ani de la Zorba Grecul, să joace în "Ora 25", filmul francezului Henri Verneuil, de această dată după un roman scris de Constantin Virgil Gheorghiu, un român aflat în exil. Alături de Anthony Quinn, tot în rol principal, o altă actriță a cărei senzualitate și frumusețe cucerea deja toate platourile de la Hollywood, Virna Lisi, considerată de mulți ca fiind succesoarea lui Marily…