A rămas în
copilul-Gheorghe-purtător-de-opinci o smerenie în faţa măreţiei artei aşa de
mare încât, student fiind în Iaşi, nu a îndrăznit niciodată să intre în sala de
concerte. Este el însuşi o cronică vie a timpului. O memorie sclipitoare, un
generos povestitor.
-Cum erau Dămidenii
atunci, în anii 50?
-Satul a avut o
evoluţie paradoxală. Pentru că nu este pe vatra veche. A fost mai întâi pe
nişte dealuri aproape de comună, dar din cauza unei epidemii de holeră, în urmă
cu vreo 200 de ani, s-a mutat pe malul Prutului, sub poalele unui deal. Apoi,
din cauza defrişărilor din zăvoaie, a venit Prutul mare, a săpat şi dealurile
au început să se mişte. Satul a trebuit să plece din nou, s-a mutat la vreun
kilometru de Prut. Din satul vechi au mai rămas câteva case. Dar au dispărut
casele tradiţionale, cu gardurile lor extraordinare. Dureros este că a rămas
cimitirul vechi al satului pe un imaş, abandonat, neîngrădit. Am găsit mai
târziu oase pe imaş, nu ştiam, copil fiind, de unde provin. Dezinteresul
autorităţilor a dus la această situaţie gravă.
-Aţi început şcoala
primară în sat.
-Da, primii doi ani
de şcoală i-am făcut într-o casă din sat. Mai există casa, astăzi pare
abandonată. Erau anii 60-61. Aveam un învăţâtor extraordinar, apoi a venit o
învăţătoare din sat care nu s-a purtat prea bine. Eram copii puţini.
-Cum a fost plecarea
din Dămideni?
-În clasa a V-a am
mers la Româneşti. Era foarte greu, mergeam pe jos patru kilometri dus, patru
întors. Până în clasa a V-a am purtat opinci. Primăvara, dimineaţa zăpada era
îngheţată, iar la amiază era numai apă pe drum, era îngrozitor. Apoi, la liceu,
am făcut naveta până la Ştefăneşti. Mă trezeam la ora 5 ca să fiu la timp la
ore.
-Care sunt cărţile
spre care vă întoarceţi astăzi, cu ochii copilului de atunci?
-Cărţi nu aveam. Ţin
minte că ni s-a dat, la şcoală, cartea lui Sadoveanu, "Mitrea Cocor",
care nu mi-a plăcut. În casă nu aveam cărţi. Părinţii erau agricultori. În casă
aveam doar o carte, şi aceea pusă capac pe oală. Era perioada colectivizării,
vremuri tare tulburi.
Ne-a obligat, în
clasa a III-a sau a IV-a, să învăţăm poezii patriotice. Cine învăţa mergea la
Româneşti, la comună, să vadă teatru de păpuşi. Nu am reuşit să învăţ, nu îmi
plăcea. De atunci nici nu am putut să merg să văd teatru de păpuşi. Fata mea a
mers, mai târziu, la Botoşani.
-Şi totuşi, acolo în
sat s-a petrecut ceva, au apărut primele tresăriri în cuvânt!
-Era în sat, la
Dămideni, un rapsod popular. El mi-a trezit dragostea pentru literatură.
Versifica toate întâmplările din sat. Odată l-am invitat la mine acasă. Costică
Budur îl chema, era căruţaş. Îi vedeam seara venind de la câmp şi la un moment
dat căruţa, care era plină de oameni, se oprea. Îmi dădeam seama de departe că
în acele momente Costică Budur povestea... Mai erau în sat doi umorişti
extraordinari. Eu nu am putut să râd la Stan şi Bran cum am râs la ei. Ion
Calistru şi Costache Calancea. Se adunau oamenii şi râdeau! "Vântul mi-a
deschis fereastra, mă scuzaţi, mă duc s-o-nchid", un exemplu. Asta era
tot, dar râdeam cum nu am mai râs niciodată de atunci.
-A fost acela primul
club al umoriştilor!
-Da, era primul club
al umoriştilor. Tot în sat am mai prins şi dragostea pentru cântul autentic.
Veneau rapsozii şi ne cântau în sălile de clasă. Fără scenă, era contact direct
cu noi. Apoi veneau de la judeţ, cu partidul, cu camionul, cântau la stradă,
dar nu ne-au impresionat. Mai ţin minte cum primarul organiza balurile. Aduceau
oamenii covoare, le puneau pe scena amenajată, duminica era un spectacol
deosebit, tot satul participa. Apoi ţin minte nunţile, cu îmbrăcatul miresei,
plecatul miresei...
-Cum este satul
astăzi, după zeci de ani?
-Satul este foarte
schimbat. Până să apară televizorul era extraordinar, şi manifestările aveau
farmec, oamenii se înţelegeau, participau la sărbătorile comune. Grupuri de
oameni mergeau de la o casă la alta. După ce a apărut televizorul oamenii s-au
retras, a început invidia. După televizoare au apărut cârciumile. Până să
distrugă viile oamenii mai aveau vinul lor natural. Dar a apărut degradarea,
afacerile s-au dezvoltat...
-Aţi terminat
liceul. A fost lung drumul până la Botoşani...
-Da, eu aş fi vrut
să fac pictura la Liceul de Artă, în Botoşani. Desenam mult, erau toţi pereţii
tapetaţi, dar nu au avut ai mei posibilitatea să mă dea la liceu la Botoşani.
După liceu, pe care l-am urmat la Ştefăneşti, am mers la Institutul Politehnic
Iaşi, la Reţele electrice. Meseria era de subinginer reţele electrice, montare
şi exploatare. Nu am profesat în domeniu când am terminat facultatea, din
păcate. Am plecat la Brăila.
-Studenţia v-a
deschis multe căi, multe ispite sufleteşti s-au lăsat cucerite: cărţile,
muzica, scrisul...
-Din liceu, o
profesoară tânără, Paula Olaru, ne descifra din manualul de muzică diverse
fragmente, şi atunci am sesizat atracţia către muzica simfonică. Când am ajuns
la Iaşi, prima dată am mers la concertele-lecţii pentru studenţi. În 77 am
terminat facultatea, aveam mai mult timp, dar bibliotecile erau închise după
cutremur. Dar am citit foarte mult până atunci. Plus toate cărţile de epigrame.
În amintirea umoriştilor din sat, mai scriam şi eu. Nu eram chiar un novice. În
timpul liceului citeam România Literară, aflasem despre cărţi de acolo, dar nu
aveam posibilitate să le cumpăr. De asta la Iaşi am stat mult în biblioteci.
Visul meu era să îmi fac o bibliotecă personală şi mult timp am băgat bani în
cărţi, am ajuns azi să am sute de volume în casă.
-La Brăila aţi luat
contact cu altă lume.
-La Brăila am lucrat
la Intreprinderea Judeţeană de Gospodărire Comunală şi Locativă, la tramvaie.
Am stat doi ani, dar cu dor mare de casă. Brăila era un oraş foarte mare,
dezvoltat la acea vreme. Când am venit în Botoşani, în 1979, am avut un şoc.
Lucram la proiectări, la Electrocontact.
-Când aţi revenit la
epigramă?
-Şansa mea la Brăila
a fost că am prins trei festivaluri de epigramă. M-am împrietenit acolo cu
rebusişti, cu epigramişti (Puiu Scărlătescu), de la Iaşi, Bucureşti, Ionescu
Quintus şi cu fratele lui, cu Mircea Trifu, valori ale epigramei, care au
trasat linii clare. Cu Giusepe Navarra, care m-a şi inclus în antologii. Nu era
apreciată epigrama foarte mult, era perioada propagandei, dar existau oameni de
certă valoare în acea vreme.
-Şi v-aţi întors
acasă...
-Acasă, la Botoşani.
La Electrocontact am lucrat până în 1999, şi cu perioade de şomaj şi alte
locuri de muncă între timp.
-Anul 1979. Vorbim
mult astăzi despre fosta zonă industrială a oraşului. Cum era ea în acei ani,
cu mii de muncitori, cu o industrie activă?
-Botoşaniul, în
primul rând, era foarte dezechilibrat din punctul de vedere al amplasării
obiectivelor industriale. Toată partea industrială era de la Gară spre margine.
Mijloacele de transport erau insuficiente, mereu întârziai şi stresul era
maxim. Erau mii de oameni care plecau şi veneau, se circula pe scările
autobuzelor.
-Viaţa culturală a
Botoşanilor simţea încorsetarea în propagande, în promovarea de
"cadre" şi poeme dedicate?
-În Botoşani, la
acea vreme, nu era mare lucru la vedere. Era Lucian Valea, în jurul lui alţi
câţiva scriitori, Gellu Dorian şi alţi câţiva. Eu cumpăram în continuare
România Literară. Am făcut odată şi un cenaclu literar, i-am invitat atunci pe
Lucian Valea, pe Dumitru Ţiganiuc şi pe Emil Iordache. Apăruse în acei ani,
tradus în română, "Ulise", de James Joyce, şi Lucian Valea vorbise
despre carte la acel cenaclu.
-Mergeaţi la
concertele simfonice?
-La Filarmonică am
mers din primul an al venirii mele din Botoşani, în 80, eram şi vecin cu
Gheorghe Holcă. Sălile au fost pline o
perioadă, apoi au fost şi concerte cu 10-12 oameni, în anii de sfârşit ai comunismului,
prin 88-89. Sălile erau neîncălzite, am trăit atunci momente dure, să vezi 60
de membri ai orchestrei pe scenă şi o sală goală. Dar am avut ocazia să îl văd
pe Dan Grigore, mi-a rămas în memorie un pianist rus, Rudolf Kerer, a cântat
două concerte, unul de Ravel, era extraordinar. L-am văzut pe Ion Voicu, habar
nu aveam atunci că el cânta pe Stradivarius, dar şi pe Valentin Gheorghiu, toţi
marii artişti ai ţării.
-E adevărat că
păstraţi şi azi caietele de sală ale concertelor de atunci?
-Păstrez toate caietele de sală, din momentul
în care au apărut acestea. Până la caietele de sală, eu îmi notam pe un caiet
cine venea, ce interpreta. Ion Ţurcanu prezenta înaintea concertului cine va
cânta, cu date despre autor. Caietele de sală au apărut prin 1984-1985. Dar
primele informaţii pe care le-am primit erau din programele radio-tv, în satul
meu. Era singura sursă de informare acolo. Nu ascultam muzică simfonică, nu
aveam unde. La radio banda de frecvenţă era de 300 de kilohertzi, ele ar fi trebuit
să pornească pe la 18 megahertzi. Din cauza asta nu se auzeau başii şi căpăta
un ton ascuţit, ceea ce era foarte enervant. Dar am ascultat la radio, în
perioada aceea, The Beatles... La Iaşi, din timiditate, nu am fost la concerte
simfonice, nu am avut curaj să intru. Am ajuns apoi la Brăila, dar acolo nu era
filarmonică. Abia la Botoşani am simţit cu adevărat muzica.
Mai era la
Electrocontact, unde a fost un director, Mihai Alexa, care a creat o emulaţie
culturală acolo. Era libertate de a crea, erau Corneliu Dumitriu, Ortansa Luca,
o graficiană extraordinară. Florin Egner era un om citit, cu care puteai
schimba impresii.
-Să ne întoarcem la
Botoşanii de azi...
-Astăzi, datorită
iniţiativei lui Gellu Dorian, cu "Porni Luceafărul" şi Premiul
Naţional "Mihai Eminescu", este foarte bine. E adevărat că noi,
botoşănenii, nu participăm, dar sunt creaţii ale autorilor botoşăneni foarte
bune. Noi nu citim, dar vorbim de rău pentru că luăm omul ca atare, nu ceea ce
scrie el. Şi se scriu cărţi deosebite de poezie, romane. Dar apare şi o
subliteratură, chiar foşti activişti de partid care scriu azi în devălmăşie.
-Se impun singuri
aceşti oameni care cultivă subliteratura?
-Cred că pătrund
singuri. Au bani, nu se supun niciunui exerciţiu critic, nu au curajul să
întrebe dacă merită să mai scrie.
-Ajungem la
epigramă. Prezentaţi-ne epigrama!
-Epigrama este un
domeniu care te constrânge. Nu e poezie, e cronică rimată. Care relatează ceva
anume, dar nu e poezie.
-Apare astăzi multă
versificare, multă rimă simplă. Cum aflăm epigrama?
-Epigrama a fost foarte bine definită de
Marţial. Dacă nu mergem la clasici şi la Marţial..., de la el porneşte totul.
După el vine, la noi, Cincinat Pavelescu, apoi Păstorel Teodoreanu şi abia apoi
ceilalţi, de la George Petrone, Eugen Albu, Mircea Trifu, Mircea Ionescu
Quintus, foarte mulţi epigramişti. Sunt epigrame cu poantă, sunt şi epigramele
aforistice, în care exprimi un gând. Epigrama nu este altceva decât o
atitudine, dar numai când ai ceva de spus şi nu spui oricum. Nu în versuri
populare, de aceea vezi în textul unei epigrame cultura celui care o scrie.
Trebuie să iubeşti limba română, trebuie să cunoşti cuvintele, să le înţelegi
rostul, de unde vin şi cum se aplică. Altfel cazi în catren. Trebuie citit
foarte mult.
-Nu este un joc de
cuvinte...
-Nu este o joacă.
Epigramele sunt şi un îndrumător moral, găseşti sfaturi acolo. Ele vin cu o
concluzie clară. Sunt dedicate femeilor, sunt satirizaţi ospătarii sau cei care
furau...
-Este o ştiinţă a
epigramei, o cale anume de a construi?
-La o epigramă
trebuie să ai mai întâi poanta, apoi să o construieşti. Dacă e invers ea
sfârşeşte în catren. Putem cădea în cronica rimată a proletcultismului, cu
întâmplări din viaţa satului şi altele.
-Ne amintim, cum
nu?, de Al. Toma!
-Al. Toma, desigur!
Şi mulţi alţii din perioada aceea. De asta eu am luat de la început marii
autori. Nu trebuie decât să începi cu Eminescu şi Blaga, după care ei se
imprimă în suflet şi respingi apoi tot ce înseamnă nonvaloare.
-A apărut de curând
antologia "Râsul fără TVA", un volum care reuneşte creaţiile
epigramiştilor botoşăneni, o ediţie pe care aţi îngrijit-o.
-E un rezultat al
activităţii clubului epigramiştilor "Al. Clenciu", sub egida
cenaclului literar "Ion Pillat". Eu propun nişte nume, cititorii vor
selecta şi vor aprecia. A fost un vis al meu, cunoscându-i pe mulţi dintre
autori, să scot o antologie. Îi apreciez mult pe Florentin Florescu, Dan Iurea,
cei mai vechi, care au activat şi înainte de 1989. Apoi i-am întâlnit pe
Dumitru Monacu, Cezar Vasilescu, Mihai Apostol, o surpriză pentru mine. Nu ştiu
cine este Mihai Apostol, am făcut multe eforturi să dau de el. Am găsit doar o
carte, publicată la Axa, dar nu ştiu nimic despre el. M-a frapat profunzimea
lui.
Profesori, ingineri,
muncitori, funcţionari atenţi la cele ce se întâmplă în jurul lor consemnează
cu mijloace specifice disonanţele vieţii cotidiene. Această antologie de grup
face o radiografie a stării epigarmei la momentul actual în judeţ. Se scriu
epigrame ocazionale, se publică în periodice, se participă la concursuri
naţionale, se câştigă premii, se publică volume. S-au selectat epigrame de la
autori care au mai publicat volume: Mihai Apostol, Toni Monacu, Georgică
Manole. Unii autori sunt mai cunoscuţi din diverse ocazii, cenacluri literare,
manifestări culturale de alt profil. Florentin Florescu, Dan Iurea,
D.M.Gaftoneanu, Georgică Manole, Toni Monacu sunt deja cunoscuţi pe plan local
şi naţional. Alţii, cum ar fi Dragoş Radu, Traian Tănasă, Adrian Timofte sunt
mai puţin cunoscuţi şi pentru unii şi pentru alţii sperăm acest volum să fie un
reper pentru abordarea la nivel superlativ a unor următoare producţii. Volumul
apare ca urmare a generozităţii umoristului Dumitru Monacu, cel care a donat
banii obţinuţi din vânzarea volumul propriu, "Colţul de râs". Mai
găsiţi în antologie, în afara numelor deja pomenite, epigrame semnate de Vasile
Tănase, Constantin Cristescu, Stelian Brânzei, Alexandru Vasilache, Mihai
Cornaci, Nicolae Brădăţan, Al.D.Funduianu, Iulian Ursu, Marin Tăuteanu, Viorel
Sandu, Mihai Pascaru.
-La finalul acestui
interviu îndrăznesc să vă invit să transmiteţi un gând despre oraşul în care
trăim, despre oamenii lui.
-Există şi literatură, artă de nivel mediocru,
lansată cu tam-tam, cu public, dar cu public neavizat, care va lua acel autor
drept reper.
-Pentru că publicul este fixat pe omul ca atare ca valoare, nu pe opera lui, şi nici nu există repere. Prin antologie am căutat să fac o selecţie, să fie reper şi pentru autorii care vor publica ulterior. Dar nu ne interesează prea mult valoarea. Dacă am citi Hyperion măcar, ar fi suficient să îţi faci o imagine asupra a ceea ce este literatura. Deşi am rămas şi noi cantonaţi în perioada clasică a literaturii, nu admitem că poate să apară un scriitor în afara celor care există deja. Nu poţi face opţiuni clare dacă nu citeşti literatură, reviste literare. Eu sunt modest în a aprecia, mă gândesc şi dacă e normal să fac un gest care eventual să tulbure...
Oameni care scriu si fac istorie.
RăspundețiȘtergere