Gheorghe HREAPCĂ: "Trebuie să iubeşti limba română, trebuie să cunoşti cuvintele, să le înţelegi rostul, de unde vin şi cum se aplică"

S-a născut pe 22 aprilie 1954, în satul Dămideni, comuna Romăneşti. Pe malul Prutului, între Ştefăneştii Botoşanilor şi Bivolarii Iaşilor. Până în clasa a V-a a mers în opinci la şcoală. Dragul de cuvânt l-a prins de la un rapsod din sat. Acolo, în Dămideni, a cunoscut umorul, tradiţia, râsul autentic. "Nu am râs la Stan şi Bran cum râdeam la poantele lui Ion Calistru şi Costache Calancea". Ca să poată vedea teatrul de păpuşi care ajunsese la Româneşti, a trebuit să înveţe poezii patriotice. S-a străduit, nu s-a rostuit nimic în mintea micului Gheorghe din Dămideni, aşa că nu a avut voie să meargă în comună. O poveste care l-a urmărit şi din pricina căreia nu s-a putut apropia de teatrul de păpuşi nici mai târziu.

A rămas în copilul-Gheorghe-purtător-de-opinci o smerenie în faţa măreţiei artei aşa de mare încât, student fiind în Iaşi, nu a îndrăznit niciodată să intre în sala de concerte. Este el însuşi o cronică vie a timpului. O memorie sclipitoare, un generos povestitor.

 

-Cum erau Dămidenii atunci, în anii 50?

-Satul a avut o evoluţie paradoxală. Pentru că nu este pe vatra veche. A fost mai întâi pe nişte dealuri aproape de comună, dar din cauza unei epidemii de holeră, în urmă cu vreo 200 de ani, s-a mutat pe malul Prutului, sub poalele unui deal. Apoi, din cauza defrişărilor din zăvoaie, a venit Prutul mare, a săpat şi dealurile au început să se mişte. Satul a trebuit să plece din nou, s-a mutat la vreun kilometru de Prut. Din satul vechi au mai rămas câteva case. Dar au dispărut casele tradiţionale, cu gardurile lor extraordinare. Dureros este că a rămas cimitirul vechi al satului pe un imaş, abandonat, neîngrădit. Am găsit mai târziu oase pe imaş, nu ştiam, copil fiind, de unde provin. Dezinteresul autorităţilor a dus la această situaţie gravă.

-Aţi început şcoala primară în sat.

-Da, primii doi ani de şcoală i-am făcut într-o casă din sat. Mai există casa, astăzi pare abandonată. Erau anii 60-61. Aveam un învăţâtor extraordinar, apoi a venit o învăţătoare din sat care nu s-a purtat prea bine. Eram copii puţini.

-Cum a fost plecarea din Dămideni?

-În clasa a V-a am mers la Româneşti. Era foarte greu, mergeam pe jos patru kilometri dus, patru întors. Până în clasa a V-a am purtat opinci. Primăvara, dimineaţa zăpada era îngheţată, iar la amiază era numai apă pe drum, era îngrozitor. Apoi, la liceu, am făcut naveta până la Ştefăneşti. Mă trezeam la ora 5 ca să fiu la timp la ore.

-Care sunt cărţile spre care vă întoarceţi astăzi, cu ochii copilului de atunci?

-Cărţi nu aveam. Ţin minte că ni s-a dat, la şcoală, cartea lui Sadoveanu, "Mitrea Cocor", care nu mi-a plăcut. În casă nu aveam cărţi. Părinţii erau agricultori. În casă aveam doar o carte, şi aceea pusă capac pe oală. Era perioada colectivizării, vremuri tare tulburi.

Ne-a obligat, în clasa a III-a sau a IV-a, să învăţăm poezii patriotice. Cine învăţa mergea la Româneşti, la comună, să vadă teatru de păpuşi. Nu am reuşit să învăţ, nu îmi plăcea. De atunci nici nu am putut să merg să văd teatru de păpuşi. Fata mea a mers, mai târziu, la Botoşani.

-Şi totuşi, acolo în sat s-a petrecut ceva, au apărut primele tresăriri în cuvânt!

-Era în sat, la Dămideni, un rapsod popular. El mi-a trezit dragostea pentru literatură. Versifica toate întâmplările din sat. Odată l-am invitat la mine acasă. Costică Budur îl chema, era căruţaş. Îi vedeam seara venind de la câmp şi la un moment dat căruţa, care era plină de oameni, se oprea. Îmi dădeam seama de departe că în acele momente Costică Budur povestea... Mai erau în sat doi umorişti extraordinari. Eu nu am putut să râd la Stan şi Bran cum am râs la ei. Ion Calistru şi Costache Calancea. Se adunau oamenii şi râdeau! "Vântul mi-a deschis fereastra, mă scuzaţi, mă duc s-o-nchid", un exemplu. Asta era tot, dar râdeam cum nu am mai râs niciodată de atunci.

-A fost acela primul club al umoriştilor!

-Da, era primul club al umoriştilor. Tot în sat am mai prins şi dragostea pentru cântul autentic. Veneau rapsozii şi ne cântau în sălile de clasă. Fără scenă, era contact direct cu noi. Apoi veneau de la judeţ, cu partidul, cu camionul, cântau la stradă, dar nu ne-au impresionat. Mai ţin minte cum primarul organiza balurile. Aduceau oamenii covoare, le puneau pe scena amenajată, duminica era un spectacol deosebit, tot satul participa. Apoi ţin minte nunţile, cu îmbrăcatul miresei, plecatul miresei...

-Cum este satul astăzi, după zeci de ani?

-Satul este foarte schimbat. Până să apară televizorul era extraordinar, şi manifestările aveau farmec, oamenii se înţelegeau, participau la sărbătorile comune. Grupuri de oameni mergeau de la o casă la alta. După ce a apărut televizorul oamenii s-au retras, a început invidia. După televizoare au apărut cârciumile. Până să distrugă viile oamenii mai aveau vinul lor natural. Dar a apărut degradarea, afacerile s-au dezvoltat...

-Aţi terminat liceul. A fost lung drumul până la Botoşani...

-Da, eu aş fi vrut să fac pictura la Liceul de Artă, în Botoşani. Desenam mult, erau toţi pereţii tapetaţi, dar nu au avut ai mei posibilitatea să mă dea la liceu la Botoşani. După liceu, pe care l-am urmat la Ştefăneşti, am mers la Institutul Politehnic Iaşi, la Reţele electrice. Meseria era de subinginer reţele electrice, montare şi exploatare. Nu am profesat în domeniu când am terminat facultatea, din păcate. Am plecat la Brăila.

-Studenţia v-a deschis multe căi, multe ispite sufleteşti s-au lăsat cucerite: cărţile, muzica, scrisul...

-Din liceu, o profesoară tânără, Paula Olaru, ne descifra din manualul de muzică diverse fragmente, şi atunci am sesizat atracţia către muzica simfonică. Când am ajuns la Iaşi, prima dată am mers la concertele-lecţii pentru studenţi. În 77 am terminat facultatea, aveam mai mult timp, dar bibliotecile erau închise după cutremur. Dar am citit foarte mult până atunci. Plus toate cărţile de epigrame. În amintirea umoriştilor din sat, mai scriam şi eu. Nu eram chiar un novice. În timpul liceului citeam România Literară, aflasem despre cărţi de acolo, dar nu aveam posibilitate să le cumpăr. De asta la Iaşi am stat mult în biblioteci. Visul meu era să îmi fac o bibliotecă personală şi mult timp am băgat bani în cărţi, am ajuns azi să am sute de volume în casă.

-La Brăila aţi luat contact cu altă lume.

-La Brăila am lucrat la Intreprinderea Judeţeană de Gospodărire Comunală şi Locativă, la tramvaie. Am stat doi ani, dar cu dor mare de casă. Brăila era un oraş foarte mare, dezvoltat la acea vreme. Când am venit în Botoşani, în 1979, am avut un şoc. Lucram la proiectări, la Electrocontact.

-Când aţi revenit la epigramă?

-Şansa mea la Brăila a fost că am prins trei festivaluri de epigramă. M-am împrietenit acolo cu rebusişti, cu epigramişti (Puiu Scărlătescu), de la Iaşi, Bucureşti, Ionescu Quintus şi cu fratele lui, cu Mircea Trifu, valori ale epigramei, care au trasat linii clare. Cu Giusepe Navarra, care m-a şi inclus în antologii. Nu era apreciată epigrama foarte mult, era perioada propagandei, dar existau oameni de certă valoare în acea vreme.

-Şi v-aţi întors acasă...

-Acasă, la Botoşani. La Electrocontact am lucrat până în 1999, şi cu perioade de şomaj şi alte locuri de muncă între timp.

-Anul 1979. Vorbim mult astăzi despre fosta zonă industrială a oraşului. Cum era ea în acei ani, cu mii de muncitori, cu o industrie activă?

-Botoşaniul, în primul rând, era foarte dezechilibrat din punctul de vedere al amplasării obiectivelor industriale. Toată partea industrială era de la Gară spre margine. Mijloacele de transport erau insuficiente, mereu întârziai şi stresul era maxim. Erau mii de oameni care plecau şi veneau, se circula pe scările autobuzelor.

-Viaţa culturală a Botoşanilor simţea încorsetarea în propagande, în promovarea de "cadre" şi poeme dedicate?

-În Botoşani, la acea vreme, nu era mare lucru la vedere. Era Lucian Valea, în jurul lui alţi câţiva scriitori, Gellu Dorian şi alţi câţiva. Eu cumpăram în continuare România Literară. Am făcut odată şi un cenaclu literar, i-am invitat atunci pe Lucian Valea, pe Dumitru Ţiganiuc şi pe Emil Iordache. Apăruse în acei ani, tradus în română, "Ulise", de James Joyce, şi Lucian Valea vorbise despre carte la acel cenaclu.

-Mergeaţi la concertele simfonice?

-La Filarmonică am mers din primul an al venirii mele din Botoşani, în 80, eram şi vecin cu Gheorghe Holcă.  Sălile au fost pline o perioadă, apoi au fost şi concerte cu 10-12 oameni, în anii de sfârşit ai comunismului, prin 88-89. Sălile erau neîncălzite, am trăit atunci momente dure, să vezi 60 de membri ai orchestrei pe scenă şi o sală goală. Dar am avut ocazia să îl văd pe Dan Grigore, mi-a rămas în memorie un pianist rus, Rudolf Kerer, a cântat două concerte, unul de Ravel, era extraordinar. L-am văzut pe Ion Voicu, habar nu aveam atunci că el cânta pe Stradivarius, dar şi pe Valentin Gheorghiu, toţi marii artişti ai ţării.

-E adevărat că păstraţi şi azi caietele de sală ale concertelor de atunci?

 -Păstrez toate caietele de sală, din momentul în care au apărut acestea. Până la caietele de sală, eu îmi notam pe un caiet cine venea, ce interpreta. Ion Ţurcanu prezenta înaintea concertului cine va cânta, cu date despre autor. Caietele de sală au apărut prin 1984-1985. Dar primele informaţii pe care le-am primit erau din programele radio-tv, în satul meu. Era singura sursă de informare acolo. Nu ascultam muzică simfonică, nu aveam unde. La radio banda de frecvenţă era de 300 de kilohertzi, ele ar fi trebuit să pornească pe la 18 megahertzi. Din cauza asta nu se auzeau başii şi căpăta un ton ascuţit, ceea ce era foarte enervant. Dar am ascultat la radio, în perioada aceea, The Beatles... La Iaşi, din timiditate, nu am fost la concerte simfonice, nu am avut curaj să intru. Am ajuns apoi la Brăila, dar acolo nu era filarmonică. Abia la Botoşani am simţit cu adevărat muzica.

Mai era la Electrocontact, unde a fost un director, Mihai Alexa, care a creat o emulaţie culturală acolo. Era libertate de a crea, erau Corneliu Dumitriu, Ortansa Luca, o graficiană extraordinară. Florin Egner era un om citit, cu care puteai schimba impresii.

-Să ne întoarcem la Botoşanii de azi...

-Astăzi, datorită iniţiativei lui Gellu Dorian, cu "Porni Luceafărul" şi Premiul Naţional "Mihai Eminescu", este foarte bine. E adevărat că noi, botoşănenii, nu participăm, dar sunt creaţii ale autorilor botoşăneni foarte bune. Noi nu citim, dar vorbim de rău pentru că luăm omul ca atare, nu ceea ce scrie el. Şi se scriu cărţi deosebite de poezie, romane. Dar apare şi o subliteratură, chiar foşti activişti de partid care scriu azi în devălmăşie.

-Se impun singuri aceşti oameni care cultivă subliteratura?

-Cred că pătrund singuri. Au bani, nu se supun niciunui exerciţiu critic, nu au curajul să întrebe dacă merită să mai scrie.

-Ajungem la epigramă. Prezentaţi-ne epigrama!

-Epigrama este un domeniu care te constrânge. Nu e poezie, e cronică rimată. Care relatează ceva anume, dar nu e poezie.

-Apare astăzi multă versificare, multă rimă simplă. Cum aflăm epigrama?

 -Epigrama a fost foarte bine definită de Marţial. Dacă nu mergem la clasici şi la Marţial..., de la el porneşte totul. După el vine, la noi, Cincinat Pavelescu, apoi Păstorel Teodoreanu şi abia apoi ceilalţi, de la George Petrone, Eugen Albu, Mircea Trifu, Mircea Ionescu Quintus, foarte mulţi epigramişti. Sunt epigrame cu poantă, sunt şi epigramele aforistice, în care exprimi un gând. Epigrama nu este altceva decât o atitudine, dar numai când ai ceva de spus şi nu spui oricum. Nu în versuri populare, de aceea vezi în textul unei epigrame cultura celui care o scrie. Trebuie să iubeşti limba română, trebuie să cunoşti cuvintele, să le înţelegi rostul, de unde vin şi cum se aplică. Altfel cazi în catren. Trebuie citit foarte mult.

-Nu este un joc de cuvinte...

-Nu este o joacă. Epigramele sunt şi un îndrumător moral, găseşti sfaturi acolo. Ele vin cu o concluzie clară. Sunt dedicate femeilor, sunt satirizaţi ospătarii sau cei care furau...

-Este o ştiinţă a epigramei, o cale anume de a construi?

-La o epigramă trebuie să ai mai întâi poanta, apoi să o construieşti. Dacă e invers ea sfârşeşte în catren. Putem cădea în cronica rimată a proletcultismului, cu întâmplări din viaţa satului şi altele.

-Ne amintim, cum nu?, de Al. Toma!

-Al. Toma, desigur! Şi mulţi alţii din perioada aceea. De asta eu am luat de la început marii autori. Nu trebuie decât să începi cu Eminescu şi Blaga, după care ei se imprimă în suflet şi respingi apoi tot ce înseamnă nonvaloare.

-A apărut de curând antologia "Râsul fără TVA", un volum care reuneşte creaţiile epigramiştilor botoşăneni, o ediţie pe care aţi îngrijit-o.

-E un rezultat al activităţii clubului epigramiştilor "Al. Clenciu", sub egida cenaclului literar "Ion Pillat". Eu propun nişte nume, cititorii vor selecta şi vor aprecia. A fost un vis al meu, cunoscându-i pe mulţi dintre autori, să scot o antologie. Îi apreciez mult pe Florentin Florescu, Dan Iurea, cei mai vechi, care au activat şi înainte de 1989. Apoi i-am întâlnit pe Dumitru Monacu, Cezar Vasilescu, Mihai Apostol, o surpriză pentru mine. Nu ştiu cine este Mihai Apostol, am făcut multe eforturi să dau de el. Am găsit doar o carte, publicată la Axa, dar nu ştiu nimic despre el. M-a frapat profunzimea lui.    

Profesori, ingineri, muncitori, funcţionari atenţi la cele ce se întâmplă în jurul lor consemnează cu mijloace specifice disonanţele vieţii cotidiene. Această antologie de grup face o radiografie a stării epigarmei la momentul actual în judeţ. Se scriu epigrame ocazionale, se publică în periodice, se participă la concursuri naţionale, se câştigă premii, se publică volume. S-au selectat epigrame de la autori care au mai publicat volume: Mihai Apostol, Toni Monacu, Georgică Manole. Unii autori sunt mai cunoscuţi din diverse ocazii, cenacluri literare, manifestări culturale de alt profil. Florentin Florescu, Dan Iurea, D.M.Gaftoneanu, Georgică Manole, Toni Monacu sunt deja cunoscuţi pe plan local şi naţional. Alţii, cum ar fi Dragoş Radu, Traian Tănasă, Adrian Timofte sunt mai puţin cunoscuţi şi pentru unii şi pentru alţii sperăm acest volum să fie un reper pentru abordarea la nivel superlativ a unor următoare producţii. Volumul apare ca urmare a generozităţii umoristului Dumitru Monacu, cel care a donat banii obţinuţi din vânzarea volumul propriu, "Colţul de râs". Mai găsiţi în antologie, în afara numelor deja pomenite, epigrame semnate de Vasile Tănase, Constantin Cristescu, Stelian Brânzei, Alexandru Vasilache, Mihai Cornaci, Nicolae Brădăţan, Al.D.Funduianu, Iulian Ursu, Marin Tăuteanu, Viorel Sandu, Mihai Pascaru.

-La finalul acestui interviu îndrăznesc să vă invit să transmiteţi un gând despre oraşul în care trăim, despre oamenii lui.

 -Sunt contrariat, în primul rând, că aceşti concetăţeni ai mei nu participă la evenimentele culturale ale oraşului. Ar trebui să fim mândri că avem atâţia oameni valoroşi. Dacă Ion Bejenaru a scris un dicţionar al personalităţilor botoşănene, iată, nu avem un dicţionar de artă, al pictorilor din Botoşani. Instituţiile culturale nu îşi propun, nu sunt nici iniţiative particulare în acest sens. Nu avem nici critici literari, nici de artă în Botoşani, nu să distrugă definitiv, dar să atragă atenţia măcar.

 -Există şi literatură, artă de nivel mediocru, lansată cu tam-tam, cu public, dar cu public neavizat, care va lua acel autor drept reper.

-Pentru că publicul este fixat pe omul ca atare ca valoare, nu pe opera lui, şi nici nu există repere. Prin antologie am căutat să fac o selecţie, să fie reper şi pentru autorii care vor publica ulterior. Dar nu ne interesează prea mult valoarea. Dacă am citi Hyperion măcar, ar fi suficient să îţi faci o imagine asupra a ceea ce este literatura. Deşi am rămas şi noi cantonaţi în perioada clasică a literaturii, nu admitem că poate să apară un scriitor în afara celor care există deja. Nu poţi face opţiuni clare dacă nu citeşti literatură, reviste literare. Eu sunt modest în a aprecia, mă gândesc şi dacă e normal să fac un gest care eventual să tulbure...