Iasomie

Fiecare vorbă răsuna de parcă ai hârâi un motor în spaţiu închis, cu ferestrele zăngănind a pustiu. Puse mâinile la urechi şi, într-un efort de voinţă, îşi ascultă suflul. Simţea cum fiecare gând explodează, un spectacol de lumină înecat în fumul propriilor angoase. Nu ştia unde merge, nici dacă drumul e drum de-adevăratelea sau doar o iluzie din acelea care te înfundă când te aştepţi mai puţin. Nu era o senzaţie nouă, nu era prima dată când se întreba de ce până acum nimeni nu şi-a dat seama că ea nu era ea cu adevărat, ci o hologramă care se paraleliza cu un univers în mişcare şi continuă refacere. Ea însăşi nu se recunoştea în acest univers, dar ştia că iluzia va deveni într-o zi formă de viaţă reală. O formă, să îi zicem femeie, care va şti totul despre mers, plâns, laşitate, trădare, iubire, spaimă, frică, zâmbet, duioşie, tristeţe, voci, ascunziş. Tot ce acum trăia intens acolo, înapoia gândului zăngănitor. Deschise ochii şi îl privi. Încremenit în fotoliul vechi, uzat de certuri şi frecuşuri pompos-orgolioase, privea undeva spre colţul camerei. Un colţ al fularului atingea greoi mâna coborâtă pe colţul mesei, peste două volume din Tolstoi. O obseda imaginea şi, într-un moment de derută, se năpusti şi îl eliberă pe Tolstoi din penitenţa mâinii lui. Îl simţi tresărind, dar fără să îşi retragă privirea din colţul întunecat al camerei. -Prefer Dostoievski. Am trăit zile și nopți cu Tolstoi, ca orice adolescent, şi ştiu cât de greu te desprinzi din mrejele lui. -De ce mreje, Ulm? E ca şi cum ai regreta că odată, demult, ai crezut în poveşti. -Nu, nu e acelaşi lucru. Tolstoi îţi încetineşte vuietul minţii. Uneori ai nevoie de asta, dar pierzi pe drum multe explozii de fericire. Tolstoi e moral, Dostoievski te ajută să ajungi singur la morală, dar numai după ce treci prin iadul propriei firi. -Azi eşti filosof, observ! Dacă tot aşa le explici şi studenţilor... -Studenţii mei ştiu că iadul nu există decât ca proiecţie a firii. Ulm era profesor de vorbire la o facultate care pregătea viitori diplomați. Până la Ulm nu ştiuse niciodată că vorbirea se predă şi că există şi o metodă pentru ca studenţii să îşi însuşească practica fără să o deturneze pe făgaşul teoriei inutile sau demagogic-bombastice. De multe ori, Ulm însuşi scăpa de sub control propria rostire şi atunci studenţii ştiau că urmează un regal filosofic. Se obişnuiseră cu asta şi aproape că nu îşi permiteau să lipsească de la cursurile lui, tocmai pentru a nu rata vreo descătuşase a profesorului lor preferat. *** Totdeauna îşi potrivea cafeaua cu două linguriţe rase de zahăr. Ar fi putut arunca în ibric o linguriţă plină, dar două rase îi dădeau un fel de răgaz, de intimitate cu actul matinal al preparării cafelei. Zahărul era cel mai important. Imediat lua ibricul de pe foc şi, într-un gâfâit al fierturii pe jumătate, număra cu ochii grămăjoarele de cafea ce se cocoloşeau gemând în aburul care începea să umple toată încăperea, rotea rapid cu linguriţa de vreo două ori, apoi trecea ibricul pe linie moartă. O amuza de fiecare dată imaginea îmbufnată a ibricului pe aragaz, ca o fată mare întoarsă de la primul ei bal şi părăsită în poarta casei părinteşti. Privea ibricul şi îi simţea tremuratul în abur, carne viind de nervuri şi fiori care tocmai descoperă realitatea vlăguită. Ca o minge lăsată în arşiţa drumului, care îşi pierde forma perfectă. Dar tocmai această imperfecţiune o face vulnerabilă şi frumoasă, altfel, de oriunde ai apuca-o, nu dai decât de încremenire în formă. Intră în bucătărie şi încercă din nou acelaşi ritual, dar nu mai simţi bucuria celor două linguriţe rase. Aruncă în apa clocotită un morman anonim de zahăr, buluci cafeaua pe nenumărate şi stinse focul cu un gest scurt, fără satisfacţia fierbinţelii aromate. Era trecut de miezul nopţii şi ploaia care sacada enervant acoperişul o purta într-un film cu cel mai prost scenariu. Mintea imagina tot felul de linişti, încercând să proceseze un alt program pentru prezentul zgomotos. Turnă cafeaua într-o cană mare, pe care o folosea doar pentru ceaiurile din serile reci de iarnă. Voia să scrie, să caute în adânc o formă de linişte care să o plaseze pe o linie a echilibrului interior. Să iasă din opacitatea în care îşi scufundase conştiinţa propriei existenţe. Închise ochii şi încercă să ignore zgomotul picăturilor de pe acoperiş. Întunericul din interiorul fiinţei nu făcea decât să urieşească fiecare strop aruncat cu ciudă de ploaia nocturnă. Număra fărâmele de secunde dintre picături, crea intervale de pace cu ea însăşi pe care la umplea perfid cu imagini răscolite aiurea în zona de creier care o menaja de obicei de suferinţele cele mai crunte. Un fel de spovedanie la foc deschis, iertări pe bandă, cu scuze pe care şi le inventa rapid, în ritmul ploii de afară. Şi-l imagină în faţa ei. Nu alături, nu în spate. În faţă. Să întindă mâna şi să-i cuprindă bărbia aspră de vreme, să simtă în el coaja de bărbat trecut prin timp. Timpul lor împreună. Nu îi voia ochii, nici inima, nici palmele arcuite ca un ghem dezlânat şi înfrânt. În barbă îi simţea cel mai bine risipirea. Doar barba rămânea liberă atunci când buzele crăpau înlănţuite de povara cuvântului nespus. Şi durerea tot acolo i-o vedea cel mai bine. Uneori cobora furişat pe linia gâtului, ca o pasăre împrăştiată prin ramuri. Atunci îi lăsa drum liber, să se simtă în siguranţă. Rar i se agăţa de privire. Un spaţiu care, în raport cu bărbia, i se părea desacralizat, stăpânit de un înger al voluptăţilor terestre. Se temea să îi scotocească în privire, să caute nume pentru cohortele de paşi cărora le ghicea forma, mirosul, unduirea. O logodnă mistică, fără sunet, doar urmă de paşi în fiecare privire. De asta îi cuprindea bărbia. Acolo timpul rămânea suspendat, acolo clipa se umplea până la refuz cu emoţii de tot felul. De cele mai multe ori îl privea în absenţă. Adică era acolo, aşezat pe scaunul lui galben-pal, cu picioarele înfipte în mocheta adâncă din bucătărie. A încercat de câteva ori să mute scaunul, dar găurile formate deja în mochetă păreau cratere găunoase, amestecate cu fire textile scăpate ca prin minune de greutatea trupului. Când nu era acolo, aşeza pe scaunul galben-pal un teanc de cărţi pe care nu reuşea niciodată să le citească. Biografii, lucrări de teorie, tratate despre hrana vie, plus două reviste de design pe care le căutase luni bune prin chioşcurile din oraş. Le-a găsit într-un nonstop de lângă cimitir. Le cumpărase cineva din centru şi le uitase în nonstop. Sau scăpase de ele, vânzătoarea nu ştia, dar fusese fericită să le vândă la jumătate de preţ. Teancul de cărţi zăcea acum pe prag, aproape de picioarele înfipte în mocheta adâncă. Îl privea mestecând agale şi, dacă ar fi întins mâna, i-ar fi atins absenţa în răceala care îl înconjura.
Se obişnuise cu felul lui de a mesteca fiecare îmbucătură. Eu mâncarea o beau, iar băutura o mănânc, îi spusese odată, şi ea asistase fascinată la prima gură de coniac mâncată pe îndelete. Fixa gâtul sticlei pe buzele strategic potrivite, la distanţă egală de rotunjimea perfectă prin care curgea într-un echilibru perfect o cantitate bine proporţionată de băutură. Proporţia depindea, adică, de timpul pe care şi-l oferea mestecării, de tăria băuturii sau, îi spusese cu un aer uşor superior, de conversaţia la care asista. Un subiect neinteresant îi dădea răgaz să adulmece mai întâi gura sticlei, să soarbă din sticlă după ce, mai întâi, realiza o expiraţie profundă, ca de manual. Mestecatul devenea, apoi, un proces de alene preumblare prin fiecare zonă a cavităţii bucale. -Ai încercat să urci pe acoperiş?, zise brusc şi întrebarea i se suci în gură printre molfăielile zgomotoase pe care le împrăştia în bucătărie fără nici o jenă. Nu ridică privirea, dar îl simţi cu adevărat interesat de acoperiş. -Nici tu nu ai dormit? -Nu. Te-am tot auzit zăngănind în bucătărie. -Da, aşa e mereu când plouă. Numai dimineţile de după nopţile ploioase erau altfel. Uneori se trezea obosită. Sau doar plină pe dinlăuntru, ca şi cum şi-ar strânge trupul acasă după călătorii haotice prin toate vieţile de până atunci. Alteori era uşoară, într-o subtilă imponderabilitate, dar vulnerabilă şi aplecată într-un fel de uşurătate a fiinţei. Erau dimineţile în care cobora cu teamă din pat. Nu se privea în oglindă, nu se pieptăna decât târziu, spre amiază. Trupul, astfel ignorat, refuza să îi mai dea semnale, iar ea rămânea ascunsă în propria fire, într-o tăcere încremenită şi stearpă. Încet-încet revenea în trup, intra sub epidermă şi se cocoloşea pe furiş, mai întâi în talpă, urca uşor spre coapse, străbătea pântecele şi se aburca tiptil spre umeri. Îşi potrivea privirile şi, abia aici, simţea că revine în lume. Lumea trupească, învelişul de om pe care uneori nu îl mai suporta. Din privire aduna primele semnale, tot pe acolo primea informaţii despre afara trupului. *** S-a rostogolit pe partea cealaltă a patului. Dimineaţa acolo vine mai încet, ai timp să respiri visul, să îl descompui pe fiecare fereastră. O auzea cum pregăteşte ceaiul, în fiecare dimineaţă aceeaşi rutină, în papuci de casă dezlânaţi şi plictisitori. Cu prima ocazie îi va cumpăra alţii, va găsi el vreun prilej. Gandul că îi pregătea ceaiul purtând aceiaşi papuci pe care îi târşâia prin casă de cinci ani îl făcu să tresară brusc, să împrăştie visul şi să grăbeasă dimineaţa. Mirosul de iasomie îl mai îmbună niţel, dar nu destul. De fapt, se plictisise de dimineţi, de ceaiuri, de papucii mereu aceiaşi, de trezitul în fiecare dimineaţă. Uneori avea chef să doarmă pe care parte a patului are chef, să se trezească pe seară, să bea ceaiul înfundat în ghete. Partea cu aceeaşi femeie nu intra în discuţie, pentru că de asta se ocupase îndeaproape în ultimii ani. Se ştie, bărbaţii iubesc o singură femeie. Atunci când se află în prezenţa acelei femei. Sorbea din apa cu miros de iasomie, dar se gândea la următorul ceai, cel pe care avea să îl soarbă peste câteva ore. Bineînţeles, altă aromă, altă femeie. Fără papuci. Aşa ajungea să bea, zilnic, patru-cinci ceaiuri, cu arome diferite, în încălţări diferite. Numai dimineţile păreau grele, din cauza rutinei. Poate pentru că era singurul moment al zilei în care era nevoit să asiste la preparatul ceaiului. Ceaiul îi ordona şi femeile. Dependenţa de aromă îi asigura zilnic cel puţin patru femei. Dacă era atent la dozele admise, reuşea să nu facă abuz şi, astfel, să se trezească în fiecare dimineaţă în acelaşi pat. Era singurul moft la care ţinea. Mara era începutul de zi, de viață, de gând. Începu să fredoneze ușor, apoi din ce în ce mai apăsat, niște acorduri din Paganini. Se oprea cam la 10 secunde și citea cu voce tare versuri dintr-o carte cu poeme de Pavese. “Străina aceea necunoscută care înota nopţile/ Singură şi goală, în întuneric atunci când luna se-ascunde,/ A dispărut într-o noapte şi de-atunci nu se mai arată”…