sâmbătă, 12 noiembrie 2016

LUCIA şi OLEG SACALIUC - Două viori, dublă cetăţenie, o singură muzică!

Solemnitate hieratică, o alungire imnică a miracolului creator. Lucia şi Oleg Sacaliuc îngrămădesc în vioară toată suferinţa, dar şi speranţa întru mântuire a neamului românesc, chiar dacă sunt "dublu-cetăţeni" ai aceluiaşi pământ tăiat de Prutul ghimpat. Prin vioară se smeresc, prin cântec îşi cuminţesc zbuciumul, dar prin corzile viorii îşi consumă timpul sonor, cel din afara legilor şi a firii lumeşti.

Distinşi, purtându-şi privirile aproape, într-o cumpătare artistică făuritoare de cald sufletesc, Lucia şi Oleg Sacaliuc sunt uneori doi oameni cu o singură vioară, alteori două viori strânse într-un singur mânunchi, într-o aceeaşi ramură. Doar astfel unduirea capătă sens, muzica se răsfrânge în oricare ascultător, fie el bun cunoscător sau doar iubitor în ale cântecului.

S-au născut români basarabeni, Oleg la Răşcani, Lucia în centrul Basarabiei, la Nisporeni. Amândoi au studiat muzica de mici, Oleg la Şcoala de specialitate din oraşul Răşcani, apoi la Colegiul de muzică din Bălţi. Din Nisporeni pleca, tot la şcoala de muzică, dar la Chişinău, copila Lucia. Prima vioară, pe care a atins-o cu timiditate la început, a primit-o din depozitul şcolii, ca şi pe celelalte, de fiecare dată când trupul viorii rămânea prea mic în mâinile fetiţei. Lucia şi Oleg s-au întâlnit la Conservatorul "Gavril Muzicescu" din Chisinau, unde amândoi studiau vioara, la acelaşi profesor.
După ce Lucia a terminat Conservatorul, iar Oleg urma anul patru, s-au căsătorit. De atunci sunt împreună. "După ce m-am măritat, soţul meu mi-a cumpărat o vioară", îşi aminteşte Lucia Sacaliuc, astfel că pasiunea comună devine pecete de viaţă pentru doi artişti. În timpul Conservatorului au evoluat în orchestrele de muzică populară "Martisor", "Moldoveneasca", "Barbu Lăutaru". După finalizarea studiilor, în 1995, trec Prutul, se stabilesc în Botoşani şi încep colaborarea cu Ioan Cobâlă, la Orchestra Rapsozii Botoşanilor.
"Am venit cu două viori şi cu două sacoşe de haine. Nici geamantan nu aveam. Mulţumim lui Dumnezeu, ce am realizat până acum pentru noi este suficient", mărturisea Lucia Sacaliuc într-un interviu acordat unei televiziuni din Suceava. Peste doi ani, cu îndelungi aşteptări, drumuri repetate la Bucureşti, Oleg şi Lucia Sacaliuc obţin cetăţenie română, păstrând-o şi pe cealaltă, "moldovenească". Dublă cetăţenie, de român şi de… român!
Îşi amintesc cu tristeţe cum, în primii ani, treceau des graniţa cu buletinul, sperând ca sârma ghimpată să se rupă. Însă Prutul se face stavilă, sârma se îndeseşte, a apărut paşaportul de român-român. "Tata a murit, nu a apucat să vină la noi, la Botoşani. Mamei am reuşit să îi facem buletin provizoriu…", povesteşte Oleg Sacaliuc.  
Din 2006 devin liber profesionişti, dedicându-se carierei solistice, nedespărţiţi în muzică. Tot în 2006 editează şi primul album. Colaborează cu orchestra din ţară, participă la concerte, festivaluri, emisiuni de televiziune. Efectuează turnee internationale (China, SUA, Vietnam, Rusia, Emiratele Arabe, Norvegia, Germania, Maroc,Ucraina, Italia, Austria). În semn de recunoştinţă, au creat trei cărţi muzicale: "Rugă pentru neamul meu", "Pe-ntrecute" şi "Zi-i, scripcare", ce  reunesc videoclipuri excepţionale. O muzică elegantă dar pătrunzătoare, abordând teme şi genuri diverse, cu o ţinută uneori barocă, alteori tradiţională, arta realizată de Lucia şi Oleg Sacaliuc se defineşte prin simplitate şi calitate.
"Nu contează cât dăruiești, ci cât de multă dragoste pui în ceea ce dăruiești. Vioara - acesta este Darul nostru! Un cântec durează puţin, dar poate rămâne în amintire pentru totdeauna! Acesta este crezul nostru artistic! Să rămânem în inimile dumneavoastră", spun artiştii Oleg şi Lucia Sacaliuc.



joi, 10 noiembrie 2016

CONSTANTIN PRUT sau ochiul interior!

O operă de artă este, înainte de toate, o aventură a minţii, spunea Eugen Ionescu. Iar criticul devine parte a aventurii, de multe ori revenindu-i rolul de a salva arta din submediocritatea vremurilor, de a legitima şi echilibra piaţa artistică şi de a elimina, pe cât posibil, dimensiunile derizorii ale manifestărilor plastice, şi nu doar din galerii de artă sau muzee.

Critica profesionistă a fost întotdeauna o alternativă la populismul ieftin, denigrator, oferind publicului interesat un nou tip de discurs în artă, cel al susţinerii ideilor, un discurs al percepţiei corecte, chiar dacă voit "elitiste" asupra operei prezentate. Poate mai mult decât astăzi, critica de artă din perioada comunistă şi-a împlinit menirea, aceea de a asigura spaţiul de dezbatere şi de manifestare, de a identifica metode - uneori la limita subversivităţii - pentru ca opera şi artistul să supravieţuiască viforului ideologic.  

Chiar dacă pare pretenţios spus, criticul este responsabil de educaţia artistică a publicului. El trebuie să creeze şi să formuleze, pe înţelesul privitorilor, noi demersuri vizuale pentru ca publicul neavizat să fie capabil să depăşească graniţa recognoscibilului şi să simtă nevăzutul, să pătrundă în dimensiunea simbolică, estetică a imaginii. De-a lungul timpului, dezbaterile şi scrierile criticilor au avut rolul de a asigura garanţia valorii artistice, într-o vreme în care România nu era doar izolată, ci şi dramatic terorizată şi bulversată în toate aspectele ei culturale.

Constantin Prut, bastionul artistic din spaţiul românesc!


Unul dintre criticii cei mai avizaţi înainte de 1989 şi până în zilele noastre este istoricul de artă Constantin Prut. Numele cel mai cunoscut printre aspiranţii şi cursanţii academiilor de artă, fără de care nicio admitere în învăţământul superior nu părea posibilă. Este omul care, vreme de 30 de ani, a scris, rescris, cu adăugiri, completări, cel mai cunoscut dictionar de artă modernă şi contemporană, care a beneficiat de trei ediţii (1982, 2002 şi 2016) foarte bine primite în lumea artistică românească şi nu numai.

Constantin Ionescu Prut s-a născut în Ştefăneştii Botoşanilor, la 8 mai 1940. În 1970 a absolvit Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" Bucureşti, secţia Istoria şi Teoria Artei. În 1988 obţinea titlul de Doctor în Istoria Artei, la aceeaşi universitate, cu tema "Calea rătăcită. O privire asupra artei populare românești". A activat ca redactor la revista Contemporanul, apoi la Revue Roumaine. A predat Istoria artei la Bacău, apoi la Universitatea de Arte "George Enescu" din Iaşi şi la Universitatea de Vest din Timişoara. Este căsătorit cu Alexandra Ionescu (publică sub numele Alexandra Titu), la rândul său un foarte apreciat critic de artă, cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, în prezent profesor la Facultatea de Arte a Universităţii de Vest Timişoara şi la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti.  

Constantin Prut este autorul "Dicționarului de artă modernă" (Editura Albatros, București, 1982), unul dintre cele mai importante studii de istoria artei din România. Volumul a fost reeditat după 20 de ani, sub titlul "Dicționar de artă modernă și contemporană" (Editura Univers Enciclopedic, București, 2002) şi reluat în 2016 la Editura Polirom. A mai publicat volumele: "Fantasticul în artă populară românească" (1972); "Augusto Murer" (1974); "Calea rătăcită. O privire asupra artei populare românești" (ediția I, 1991; ediția a II-a, 2007); "Constantin Piliuță", 1983, "Ion Murariu. Lirism, narație, expresie" (1999); "Regele Bronz. Monografie Pețer Jecza" (2007). Face parte din colectivul de critici care a participat la redactarea primei ediții a dicționarului "Un secol de sculptură românească XX (A - D)", apărut în Colecția "Sinteze" a Editurii META, București 2001.

Dicționarul de artă, "izvor de satisfacţii şi o firească datorie profesională"!


Ediţia a treia a "Dicționarului de artă modernă și contemporană", revăzută și adăugită, apare în 2016 la Editura Polirom în "Colecția de Artă". Prin această ultimă ediţie a Dicţionarului, Constantin Prut mărturiseşte că "face noi paşi pe drumul cunoaşterii artei universale, care, de la începutul modernismului până la propunerile prezentului, se află într-o continuă restructurare şi redimensionare a limbajului şi a finalităţii sale". Autorul insistă, pe parcursul lucrării, "asupra celor mai importante tendinţe, asociaţii, publicaţii, grupări şi personalităţi care au asigurat caracaterul neîntrerupt explorator al artei moderne".

Lucrarea prezintă arta modernă din vestul european, ţările nordice, zona balcanică şi estul continentului, până la lumea nord-americană şi cultura extraeuropeană, fiind tratate prioritar manifestările cu un pronunţat program avangardist, alături de forme de artă ce evocă fondul tradiţional. Dicţionarul cuprinde cele mai importante nume din arta universală de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până în prezent, pictori, sculptori. Dar şi concepte artistice recunoscute, curente, şcoli, grupări, reviste şi alte publicaţii care s-au impus şi au scris istoria artei moderne. Aproximativ 200 de artişti români sunt, de asemenea, prezentaţi în dicţionarul lui Constantin Prut, o lucrare considerată, pe bună dreptate, un instrument util pentru artişti, critici, studenţi şi pentru toate instituţiile de cultură care promovează şi gestionează obiecte de artă plastică. Pentru a avea o imagine de perspectivă asupra volumului, e de ajuns să enumerăm câteva dintre subiectele abordare: Arta abstractă, Paul Cezanne, Dada, Futurism, Nicolae Grigorescu, Happening, Impresionism, Junk-art, Wassily Kandinsky, Yoko Ono, Pablo Picasso, Simbolism,  Francisc Sirato, Nicolae Tonitza, Ion Ţuculescu, Vincent Van Gogh, Jiro Yoshihara.

"Arta modernă este un fenomen viu, extrem de dinamic, şi urmărirea evoluţiei sale este un izvor de satisfacţii şi în acelaşi timp o firească datorie profesională", spune criticul de artă Constantin Prut, cel care crede cu tărie în menirea sa şi care, călătorind discret prin propria-i viaţă, cu o excepţională generozitate, ne îmbogăţeşte privirile şi simţurile transmiţându-ne percepţii noi şi surprinzătoare dimensiuni ale creaţiei artistice.

Criticul de artă devine, prin Constantin Prut, ochiul nostru interior, cel care ne oferă bucuria de a privi, capacitatea de a înţelege şi, de ce nu, de a respinge inesteticul care, prin metode şi manifestări străine artei, subjugă şi subminează valoarea autentică.

sâmbătă, 5 noiembrie 2016

"Afacerea Est" sau cum să faci din film un pod de flori peste Prut!

Noul film al regizorului Igor Cobileanski aduce în cinematografe o undă de umor pur românesc, "Afacerea Est" fiind o fericită întâlnire între actorii de o parte şi de alta a Prutului, cei mai mulţi dintre ei debutanţi ai marelui ecran. "Un pod de flori" peste Prut, după cum s-ar fi exprimat actorul Ion Sapdaru.

Condiţia primă în alegerea distribuţiei a fost "dulcele grai" basarabean, dar şi capacitatea fiecărui actor de a se adapta unui stil cât mai natural, dar care să accentueze şi să scoată la suprafaţă absurdul situaţiilor, comicul dialogurilor, pe alocuri chiar puritatea sau duplicitatea unor personaje.
Şi s-ar părea că, pentru Igor Cobileanski, lozul câştigător în acest proiect a fost Constantin Puşcaşu (interpretul rolului Marian, un profesor din provincie hotărât să facă orice pentru a-şi împlini visul de a se căsători cu Veronica). Actor al Teatrului Naţional din Iaşi, Constantin Puşcaşu conduce în "Afacerea Est" un fir uman, previzibil, parcurgând cu un firesc aproape înduioşător drumul de la inocenţă la asumarea hoţiei, de la dragoste la orgoliu, de la moralitate la corupţie. Însă marele rol al lui Constantin Puşcaşu a fost, pe de altă parte, acela de a-l face să strălucească pe Ion Sapdaru. Personaje aparent antagonice, Marian şi Petro (interpretat de Ion Sapdaru) se completează fericit, regizorul reuşind în acest fel un cuplu fără de care filmul nu ar fi fost la fel de închegat, la fel de bine aşezat în pagina de umor.
Ion Sapdaru şi Constantin Puşcaşu creează la un moment dat un singur personaj, cel al eroului lui Creangă pornit în lume decis să nu se întoarcă până nu va găsi proşti mai mari decât ce vedea în fiecare zi. Dacă în povestea lui Creangă eroul se minunează de ţăranul care voia să urce nucile cu furca în pod, de cel care căra lumina în casă cu oborocul, actorii lui Cobileanski sunt în căutarea acestor personaje ca să îşi poată duce la îndeplinire un vis. Călătoria din "Afacerea Est" nu este nici pe departe una iniţiatică, eroii nu sunt supuşi la încercări, nu parcurg etapele descoperirii de sine, nici nu se aburcă pe marea scară a înţelepciunii. Însă absurdul situaţiilor, credibilitatea şi comicul acestui absurd se situează evident în nota atât de specifică poveştilor lui Creangă. Un intelectual timid, dar care va călca apăsat pe drumul corupţiilor şi al "găinăriilor" mult-şi-degrabă-aducătoare-de-bani (Marian), şi un "descurcăreţ" fără scrupule (Petro) sunt cele două personaje cu care Igor Cobileanski construieşte o poveste în care recunoaştem din plin întâmplări ale societăţii actuale, de o parte şi de alta a Prutului.    
În "Afacerea Est", Ion Sapdaru dispune nu doar de un tonus actoricesc de excepţie, el adaugă talentului discursiv şi acea prezenţă de spirit care face dintr-un actor un personaj. Pentru că, pe întreaga desfăşurare a acţiunii, Ion Sapdaru reuşeşte şi o interpretare corporală, un limbaj gestual bine integrat în secvenţele cinematografice pe care scenariul le impune. Cuplului Puşcaşu-Sapdaru i se adaugă pe traseu un alt actor, Daniel Busuioc, interpretul lui Vasile, şoferul de camion care devine complice la marea "găinărie". Daniel Busuioc, actor, director artistic al Teatrului Naţional ieşean, devine în film personajul care adaugă nu doar umor, dar aduce propria contribuţie la "prostia omenească". Scena dormitului în maşină, lângă izvor, în care le cere drumeţilor să împingă maşina până la benzinărie (pentru că astfel poliţia nu ar avea motiv să îi verifice alcoolemia) este fără îndoială printre cele mai reuşite din întregul film.
O altă notă aparte a filmului o conferă numeroasele ziceri "din popor", care trimit din nou către lumea lui Creangă. Spontaneitatea replicilor, modul în care regizorul alege să transmită spectatorului absurdul situaţiilor, păstrând însă nealterat umorul şi chiar accentuând comicul poveştii, fac din pelicula lui Cobileanski una cu atât mai preţioasă.  Însăşi povestea cu vagonul plin de potcoave pare să îşi aibă rădăcinile în substratul poveştilor româneşti, în care întâlnim "goana după potcoave de cai morţi", dar şi "puricele cu 99 de potcoave" ce saltă până în înaltul cerului.
"Afacerea Est" ne aşază în faţă, cu umor şi cu generoasa contribuţie a actorilor, o întâmplare cu personaje a căror "asemănare cu realitatea" nu este deloc întâmplătoare. Oportunistul care prin înşelare, trădare şi lipsă de scrupule ajunge politician, femeia care îşi joacă propria carte şi, din Barcelona-cea-iubitoare-de-fotbalişti, devine Veronica-inocenta care îl seduce pe intelectualul timid, profesorul îndrăgostit şi cu principii morale dar care, pentru a-şi urma visul, calcă asumat pe drumul corupţiei, directorul de fermă care face matrapazlâcuri sub protecţia poliţiei, şoferul care, sătul să tot urmeze iţele încurcate ale statului, admite să fie parte din marea "găinărie" ce se va numi gripa aviară...
Filmul lui Igor Cobileanski a mizat pe actorii din teatre de pe ambele maluri ale Prutului. Astfel, îi regăsim în film pe Marius Rusu, Bogdan Muncaciu, Mihai Donțu, Gheorghe Frunză și Ioan Crețescu din Botoșani, pe Cătălin Cucu, Doru Aftanasiu, Ada Lupu, Radu Ghilaș și Adrian Marele, din Iași, Ion Mocanu și Igor Mitreanu, din Chișinău, Nicolae Poghirc, din Craiova, Ruslan Bîrlea, din Cluj, Florin Mircea, din Piatra Neamț, George Sobolevschi, Lucian Arhire și Alexandru Savu, din Bârlad și alții. De la București au urcat spre Moldova Valeriu Andriuță, Sergiu Costache şi Marius Damian.

duminică, 23 octombrie 2016

Fiica lui I.C.Brătianu în Miorcanii Botoşanilor

"Miorcanii, pe care Dinu şi cu mine i-am cunoscut şi care ne-au posedat (sau cel puţin pe mine m-au posedat), ţineau loc într-un fel universului tolstoian şi cred că toate acele moşii sau conacuri nord-moldoveneşti se situau într-un timp, într-o eră, într-un spaţiu scos din orice dimensiune contemporană. (...) Casa pe care am cunoscut-o prima oară, când aveam şapte-opt ani, când am mers acolo singure, Maica şi cu mine, pentru întâia dată după Primul Război Mondial, casa era vrăjită şi adormită în somnul – pe jumătate coşmar, pe jumătate uitare – care încremenise anumite locuri peste care se rostogolise istoria cu tot tragismul ei.
Maica lucra cot la cot, scărmănând lâna şi toate saltelele, spălând pe jos, frecând, vopsind, tencuind cu ţărăncile, iar eu, la fel, cu copiii din sat care-şi petreceau cu mine veacul în parcul Miorcanilor. Maica vorbea exact în acelaşi fel cu ţăranii, ţărăncile, ţiganii ca şi cu mine sau cu ceilalţi moşieri şi, sunt sigură, la fel vorbea şi cu Regina. În fiecare seară, după lucru, oricât de istovită era fiziceşte, îşi piepăna acel păr lung, des, negru, cu pieptene des, cu vată şi petrol, ca să culeagă păduchii şi ouăle lor, prinşi de la ceilalţi oameni din curte, atât de aproape de ei – cap la cap – lucrase.
Maica îngrijea pe toţi bolnavii din sat. Spitalul era inexistent atunci la Rădăuţi, era spital doar la Cernăuţi şi cine putea merge până acolo? Veneau, în schimb, la noi în curte, din zori, un şir lung de oameni care aşteptau miracolul vindecării de la Măicuţa mea. Maica avea o farmacie întreagă, multă neştiinţă medicală, dar enorm bun simţ şi intuiţie, şi, mai ales, avea darul de a inspira încredere, optimism, aducea cu ea un aer pozitiv, constructiv, vital, pe care fără să vrea, fără să ştie, îl transmitea, printr-un fel de inexplicabilă osmoză, ţăranilor bolnavi pe care, surprinzător, adesea îi vindeca. De unde faima ei de doctor! Acolo, în faţa bucătăriei şi a căsuţei administraţiei, era ca într-un tablou de Bruegel cu "La cour des miracles", toţi schilozi, gravidele, ţâncii şi copiii cu diaree şi vărsături etc., etc. Şi Maica niciodată nu a spus "vino altădată" şi niciodată nu şi-a întors privirea sau nu şi-a retras mâna de la niciun contact direct cu un nenorocit, cu un bolnav. Erau şi cu lepră printre ei. Şi cu scarlatină. Ca să nu mai vorbim de toate celelalte boli de copii sau conjunctivitele purulente sau abcesele care trebubia înjunghiate şi drenate ca să nu dea în septicemii. Niciodată nu am prins nicio boală de la ei, deşi Maica mă luase lângă ea ca s-o ajut - n-avea alt ajutor decât această fetiţă care eram eu. Nu se precupeţea pe ea, iar pe mine m-a crescut aşa, la fel, şi dacă a fost vreodată ceva de capul meu, uneori, îi datorez totul Maichii".


Din scrisoarea Piei Pillat (sora lui Dinu Pillat) către Cornelia Pillat (soţia lui Dinu), despre Maria Pillat (mama poetului Ion Pillat, bunica lui Dinu). Maria (Măriuţa, Maica) Pillat era fiica lui I.C.Brătianu.  

(Cf. Cornelia Pillat, „Ofrande. Memorii”, ed. Humanitas)


sâmbătă, 22 octombrie 2016

De ce "Sieranevada"? De ce nu?!

De ce Sieranevada?, a fost prima întrebare cu care publicul l-a provocat pe Cristi Puiu, imediat după proiecţia filmului. "Pentru că absolut orice se poate numi absolut oricum. De ce nu?! Adică... ce contează?", a răspuns regizorul, în stilu-i caracteristic.
Sala plină, public de toate vârstele, cu aer de tinerime-studenţime, avantajul proiecţiilor la vreme de vacanţă. Premiera filmului "Sieranevada" a adunat lume multă la Cinema Unirea, provocarea unei pelicule de trei ore nefiind un simplu moft, ci o asumare a unui act cultural care a reuşit pe plan naţional şi internaţional să învârtă şi niscaiva cheiţe de marketing (participare la Cannes, o posibilă nominalizare la Oscar).  
Apoi, Cristi Puiu aduce o poveste, cu o copilărie care atinge punctul sensibil al botoşănenilor. Bucureştean prin naştere (3 aprilie 1967), Puiu se consideră a fi, totuşi, un botoşănean. Cu tatăl născut la Roma şi mama originară din Nicşeni, cei trei copii ai familiei Puiu au copilărit în Botoşani, pe strada Luceafărul 78, actuală Iuliu Maniu. Origini de care, de altfel, regizorul nu s-a dezis niciodată, după cum reiese dintr-un dialog cu Eugenia Vodă, în emisiunea "Profesioniştii":
"-La Botoşani era Bunelul, bunicul după mamă. Bunicii după tată, tot din Botoşani, au venit în 1946 în Bucureşti, cu foametea din Moldova...  
-Deci sunteţi botoşănean get-beget... 
-Moldovean get-beget! M-a mai întrebat pe mine cineva: "Domnule Puiu, de unde sunteţi?" Din Bucureşti. "Dar părinţii?" Din Moldova. "De unde din Moldova?" Din Botoşani. "Aaa, păi sunteţi bucovinean". Nu, sunt moldovean, nu bucovinean. Vedeţi, ca să-şi explice cumva că... sigur influenţa austriacă sau nu ştiu ce prostii... Ştiţi cum e, toată lumea se reclamă cumva, caută prin trecut, prin memorie, prin arborele genealogic, rude de prin Ardeal şi de prin Bucovina.  
-Deci dumneavoastră vă reclamaţi, vă trageţi... 
-De la Botoşani..., erau ţărani cu animale, cu pământ... Erau ţărani! Marea foamete din Moldova, pe Bunelul şi Bunica nu i-a adus la Bucureşti. Pe părinţii tatei, da. Tataia a fost pompier la Rapsodia Română, Mamaia a fost garderobieră la Academia Română. Noi, eu şi fratele meu, am crescut în Bucureşti şi la Botoşani".   
A debutat în lungmetraj cu "Marfa şi banii", în 2011, după care a urmat "Moartea domnului Lăzărescu", un film din 2004 distins cu trofeul sectiunii Un Certain Regard, la Festivalul de Film de la Cannes - 2005 şi, în 2010, "Aurora". Asta după ce, în scurtmetraj, câştiga în 2004 Ursul de Aur la Berlinală, cu "Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea".
Cu "Sieranevada", deşi a participat în 2016 la Festivalul de la Cannes, nu a obţinut niciun premiu, beneficiind însă de cronici elogioase, dar şi de critici pe măsură. S-a scris în presa internatională de specialitate despre "imaginile în planuri-secvenţă foarte lungi", despre "conversaţiile homerice virând spre absurd", despre filmul care vorbeşte despre "tot ceea ce traversează familiile în lumea noastră după 11 septembrie: complotism, rebeliune, traditionalism, bigotism, renunţare, xenofobie, prejudecăţi, patriotism" (Le Monde). A fost văzut ca un "film satiric, absurd şi singular" (Allocine.fr) sau drept o "drama familială amplă şi ambiţioasă" (Mathilde Degorce).
 Însă, parcă nicio observaţie nu pare mai aproape de "Sieranevada" decât cea consemnată de Le Monde, care vede în filmul lui Puiu "o virtuoasă simfonie a mişcării". Cu atât mai mult cu cât acţiunea se petrece aproape exclusiv într-un apartament de bloc tipic cartierelor comuniste, în care sunt înghesuite toate personajele, o încrengătură de familie care se lasă desluşită pe parcursul celor trei ore, odată cu desfăşurarea evenimentelor.
Contextul este oferit de organizarea parastasului de 40 de zile pentru defunctul Emil Mirică. Ceea ce reuşeşte Cristi Puiu poate fi cu adevărat o excelenţă cinematografică, şi anume ca, prin aparatul de filmat, să introducă în acţiune acest personaj nevăzut, dar de a cărui prezenţă spectatorul devine conştient într-un final, când caută parcă să îi ghicească umbrele prin întunecimile încăperilor. Actorii cărora Cristi Puiu şi-a încredinţat personajele reprezintă, poate, jumătate din succesul filmului, cealaltă jumătate fiind împărţită între scenariul viu, antrenant, şi regia care reuşeşte să creeze acea "simfonie a mişcării".
Pentru că, dincolo de acţiunea filmului, de motivaţiile personajelor sau de construcţia psihologică a conflictelor, spectatorul are deseori senzaţia ameţitoare de carusel, de derulare rapidă a imaginilor cinematografice. Regizorul nu ţine ca spectatorul să fie martor la tot ce se petrece, la tot ce se discută, ci mai mult să provoace. De aceea, o uşă care se deschide "aruncă" în exterior o frântură din discuţie, pentru ca imediat spectatorul să fie nevoit să continue singur povestea, să improvizeze, pentru că în secunda următoare personajul nevăzut rămâne din nou în faţa unei uşi închise. Dar caruselul nu lasă loc frustrărilor, nu oferă timpul, răgazul prielnic confuziilor mentale. În cadru apare o nouă uşă care se deschide pentru a se închide la fel de brusc, personaje circulă dintr-o parte în alta, un du-te-vino care accentuează nu doar sentimentul de avalanşă a sentimentelor, cât mai ales încrengătura rudeniilor dincolo de care se ascund ranchiuna, formalismul, trădările, urile.
Filmul beneficiază de o distribuţie deosebită, de la Dana Dogaru şi Mimi Brănescu la Tatiana Iekel, Ana Ciontea, Andi Vasluianu sau Bogdan Dumitrache. O apariţie care parcă rupe peisajul cinematografic şi care declanşează o cu totul altă desfăşurare a dialogului este cea a lui Sorin Medeleni. Actorul, care îl interpretează pe aventurosul "muieratic" Toni, nu a mai apucat să vadă filmul nici la Cannes, nici pe ecranele din România. Sorin Medeleni, cel care în anii 76-77 îşi începea cariera actoricească pe scena Teatrului Mihai Eminescu din Botoşani, se stingea din viaţă în luna decembrie a anului 2015.  
Fără îndoială, asistăm – după părerea criticilor – la cel mai bun rol al lui Mimi Brănescu, actorul nefiind la prima întâlnire cu regizorul Cristi Puiu. Personajul Lary pare să fie însoţitorul sufletului care rătăceşte încă la 40 de zile de la moarte, dar poate să fie la fel de bine acel "raisonneur" al filmului, cel care priveşte cu detaşase (uneori confundându-se chiar cu "ochiul" răposatului), cel care îşi desfăşoară replicile chiar şi prin tăceri lungi, deseori fiind chemat să dea verdicte în mijlocul discuţiilor despre politică, despre atentate şi conspiraţii de tot felul. Lary, fiul răposatului, este cel căruia regizorul îi încredinţează momentul de sinceră "pomenire" a tatălui Emil. Şi acest moment se consumă în afara casei, în parcare, după o scenă de o violenţă verbală ieşită din comun. De fapt, Cristi Puiu a reuşit astfel să deblocheze sentimentele, să le scoată la suprafaţă mai întâi printr-o umilinţă (agresivitatea şi limbajul vecinilor de bloc), pentru ca apoi plânsul să elibereze în Lary noianul de amintiri, de stări, de spuse-nespuse-vreodată gânduri despre tatăl mort în urmă cu 40 de zile.  
"Sieranevada" pare să fie un film despre haosul uman, haosul generalizat, dar el vorbeşte şi despre dragoste, despre compasiune, despre oameni. Discuţiile despre comunism, care scot la iveală o fostă activistă (Evelina şi excelenta interpretare a Tatianei Iekel), despre conflictele internationale şi atacuri teroriste (echilibrate şi susţinute până la un punct de Relu, interpretat de Bogdan Dumitrache), disputele pe marginea tradiţiei, a ritualurilor, sunt presărate de momente comice şi de situaţii tragice cărora personajele le devin victime, însă nu pentru a schimba traiectoria acţiunii, ci pentru a o întregi, pentru a-i amplifica perspectivele. Pentru că, chiar dacă discusul alunecă spre judecăţi mai mult sau mai puţin aspre pe marginea religiei, de exemplu, regizorul nu se foloseşte de personaje pentru a ridiculiza, nici pentru a duce în derizoriu ritualul religios. După venirea târzie a preotului, desfăşurarea slujbei de sfinţire a mesei se desfăşoară într-un firesc familial, fără artificii inutile sau interpretări gratuite.
"Sieranevada" reprezintă "un portret aspru al României contemporane", scrie publicatia Les Inrocks. Extravagant sau patetic, filmul lui Cristi Puiu este actual, este despre noi. Ne recunoaştem în fiecare personaj, în fiecare situaţie, din bucătăriile pline de fumul de ţigară până în parcările devenite ad-hoc scene de luptă.

De ce "Sieranevada"? De ce nu?!  

vineri, 30 septembrie 2016

Şi a fost vernisajul ARIPI...

...şi a fost o întâlnire cu prieteni. Cafeneaua Artelor de la Casa Nistorică a luminat, la propriu, chiar şi în amurgul de sfârşit de septembrie. Sticla pictată, îngerii lunecând graţios în privirile fiecărui oaspete, îmbrăţişările spontane, chiar şi tăcerile tihnite au dat strălucire unui spaţiu pregătit, de altfel, să primească şi să ofere bucurie, linişte, încredere şi optimism. Pentru că arta fără bucurie e precum un drum cu iarbă, dar care se pierde în necunoscutul umbros.

Joi, 29 septembrie 2016, la Cafeneaua Artelor au expus Aida Şuşter-Boţan şi Florentina Toniţă. Pictură decorativă pe sticlă, vitralii. Îngeri şi culoare. Rafinament şi eleganţă, acestea au fost cuvintele celor care au admirat expoziţia.

Mulţumim tuturor celor care ne-au onorat cu prezenţa şi cu dragostea lor, mulţumim şi elevilor de la Liceul de Artă Ştefan Luchian, secţia pictură....

Cum a fost, ce s-a rostit...

Actriţa Mihaela Nistorică: "Bun venit din nou la Cafeneaua Artelor, în Casa Nistorică. Sunt onorată de prezenţa dumneavoastră, dar şi mai onorată de prezenţa Florentinei Toniţă şi a Aidei Şuşter Boţan, artistele care în această seară expun aici, care mi-au înfrumuseţat Cafeneaua cu vitralii şi obiecte decorative pe sticlă, reunite în expoziţia „Aripi”. M-a fascinat acest titlu pentru că aripile ni le dorim cu toţii. Îmi place această poveste cu metamorfoza, cum din omida aceea apare dintr-odată fluturele frumos colorat, care îşi depăşeşte condiţia de vierme şi devine minunatul fluture pe care îl admirăm cu toţii. Fluturele îl putem admira pe lucrările Florentine Toniţă. Aripi avem şi la îngeri, în lucrările create de Aida Şuşter. Eu îngeri nu am văzut, de aceea vorbesc mai uşor despre fluturi. Dar, aşa cum ne imaginăm fiecare dintre noi, cu siguranţă au şi îngerii aripi. Un lucru vreau să mai adaug, este un vis al meu împlinit să fac această expoziţie în Cafeneaua Artelor, pentru că am adorat aceste lucrări de artă decorativă create de Florentina Toniţă, prima dată, am acasă, şi mi-am dorit să ornez şi Cafeneau Artelor..."

Aida Şuşter: "Ideea acestei expoziţii a venit atunci când am privit lucrările Florentina Toniţă. Trebuie să recunosc că mi-au plăcut enorm şi am simţit că ce face Florentina nu este treaba unui amator, sub nicio formă. Am fost impresionată, nu puteam să îmi iau ochii de la ele. Ai sentimentul că vrei să revii şi tot să le vezi şi să le revezi. Ştiind că Florentina nu va porni singură la acest drum, mă refer la această expoziţie, am hotărât să o susţin şi am adăugat şi eu câteva lucrări la ceea ce Florentina a adus. Dar, pentru că ea nu vorbeşte foarte mult despre ea, a avut nevoie de acel imbold şi am simţit că trebuie să o susţin. Referitor la îngeri. Am adus aceste lucrări ca făcând parte din expoziţie pentru că în existenţa mea de multe ori am simţit că sunt susţinută de îngeri, de îngerul păzitor. Şi am simţit nevoia de a reda acest lucru. Dar mai bine decât mine vorbeşte Andrei Pleşu în cartea sa, Despre îngeri, şi o să vă rog să îmi daţi voie să citesc câteva rânduri...".

Florentina Toniţă: "Gândul meu, care m-a urmărit toată ziua, este unul de recunoştinţă. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt aici cu prieteni vechi, cu prieteni noi. Îi mulţumesc Aidei Şuşter pentru că a investit atâta încredere în mine, a avut curaj să facă o expoziţie cu mine, deşi eu sunt un amator în toate cele. Aş vrea, însă, să amintesc aici un lucru important: Aida are o expoziţie extraordinară, se numeşte Chipuri, a pictat chipuri de sfinţi mărturisitori. Pentru mine este o expoziţie unicat la ora aceasta, nu numai în Moldova, şi ştiu ce spun, am proprietatea cuvântului. Dacă expoziţia va fi reluată în Botoşani, să nu o rataţi. Mulţumesc Mihaelei Nistorică, care probabil că nu este conştientă de importanţa gândurilor, a cuvintelor, a faptelor de-a lungul anilor. Spun asta pentru că eu la Casa Nistorică am avut un curs cu copiii – am aici un reprezentant al copiilor, Sofia. Spun asta pentru că eu sunt recunoscătoare fiecărui copil în parte. Pentru că atât timp cât am susţinut acest curs de artă decorativă, vreme de patru ani, am evoluat foarte mult prin ei. Copiii sunt atât de proaspeţi, au o imaginaţie atât de frumoasă, sunt atât de curajoşi. Şi mi-au dat acel curaj pe care altfel nu l-aş fi avut. Îi mulţumesc Sofiei, ca reprezentantă a tuturor copiilor de la acel curs".

Expoziţia este cu vânzare. Lucrările vor fi expuse întreaga lună octombrie şi pot fi admirate la Cafeneaua Artelor – Casa Nistorică. (sursa: Cafeneaua Artelor - Casa Nistorică)


















joi, 8 septembrie 2016

Corupere pentru a corupe!

Suntem invadaţi de o lume nouă, pentru care credem că suntem pregătiţi. Dar ne-am întrebat vreodată care este preţul ce ni se va cere? Şti-vom ce să facem cu aceste noi "cuceriri", ne vor împlini ele sufletele, vom rămâne întregi şi împăcaţi în propriul gând?

Ce a rămas din România de la 1918? Anul trecut a fost marcat de câteva evenimente ce vor rămâne consemnate în paginile viitoarelor istorii. Disputa privind ora de religie în şcoală, cu dezbateri ample în toate mediile sociale, adoptarea şi promulgarea, de către preşedintele României, a Legii 217 din 2015, supranumită şi Legea antilegionară, cea care ni-i interzice pe Ţuţea, pe Nae Ionescu, pe Eliade sau Radu Gyr. Tragedia din Clubul Colectiv, în urma căreia au murit 60 de tineri şi care a răscolit cenuşa revoltaţilor împotriva Bisericii. O tragedie care a condus la schimbarea Guvernului, un guvern a cărui preocupare, la doar câteva zile de la instalare, este... educaţia sexuală a copiilor în şcoli. Nu ne-am fi oprit asupra acestor aspecte dacă nu am fi regăsit cele de mai sus într-o serie de reglementări ce par desprinse din cele ce trăim şi auzim în fiecare zi.
Iată:

1. Crearea infracţiunii de "rasism". 2. Continua schimbare pentru a crea confuzie generală. 3. Informarea copiilor, în sistemul educaţional, asupra aspectelor ce ţin de sex şi homosexualitate. 4. Subminarea autorităţii şcolilor şi a profesorilor. 5. Imigraţia intensă cu scopul de a distruge identitatea naţională. 6. Promovarea consumului excesiv de alcool. 7. Golirea bisericilor. 8. Un sistem juridic nesigur, duplicitar fatţă de victimele infracţiunilor. 9. Dependenţa de stat şi de alocaţiile de stat. 10. Controlul şi tăcerea mass-media. 11. Încurajarea distrugerii familiei. 

Să recitim cu luciditate, cu proprie măsură şi judecată. Pentru că aceste recomandări, parcă decupate din realitatea prezentului nostru, au fost trasate în anii 20 ai secolului trecut şi aparţin Şcolii de la Frankfurt, în fond o grupare formată din câţiva intelectuali ai vremii al căror unic scop era instaurarea marxismului cultural. Toate aceste recomandări sunt, în fapt, componente ale viitoarei "corectitudini politice", o formă de ideologie perversă, dar prezentă în discursurile anumitor categorii sociale, cele cu tendinţe hegemonice clare. 

În spaţiul românesc, însă, punctele enumerate mai sus nu creează niciun fel de panică, nu determină reacţii opozante, iar acolo unde criticile sunt prezente ele sunt imediat anihilate prin atacuri la credinţă, la tradiţie, la valori considerate distructive şi perimate. 

Corupere pentru a corupe! 

Am început, aşadar, acest material cu ceea ce este esenţial în teoria Şcolii de la Frankfurt, sintetizată de Timothy Matthews, în studiul său "The Frankfurt School: Conspiracy to corrupt" (Şcoala de la Frankfurt: Corupere pentru a corupe), realizat în 2009 şi publicat de Catholic Insight. 

Să recitim cele 11 "recomandări". Fac parte din realitatea românească. Enunţate în urmă cu un secol, ele sunt astăzi mai aproape ca niciodată. Sunt, în mare parte, prezente în societatea în care trăim, în familia noastră, în şcolile noastre, în bisericile, în instituţiile noastre, la locul de muncă, pe reţelele de socializare. România devine, pe zi ce trece, un stat "politic corect". 

De ce atât de uşor îşi face loc această ideologie în spaţiul românesc? De ce atât de puţine voci reuşesc să acopere corul susţinătorilor noului marxism cultural? Să fie oare o continuare a liniei obediente trasate timp de 45 de ani de comunism? Să fim oare atât de incapabili de a ne rupe de vechile tare comunistoid-schizofrenice încât să primim astăzi fără revoltă o atât de perversă nouă şi revoluţionară "realitate"? 

Ideologiile, în vremurile de demult sau de aproape, s-au bazat în primul rând pe manipularea maselor, în special a celor de jos. Am trăit un tip de ideologie, cea a marxismului economic, tradus decenii la rând prin noţiunea de comunism răsăritean, "varianta hard a revoluţionalismului marxism", după cum îl numeşte Răzvan Codrescu. Un sistem care a făcut 100 de milioane de victime în întreg spaţiul comunist, "faţă de cele şase milioane din Holocaust", mai adaugă scriitorul Răzvan Codrescu. 

De ce este important să vorbim astăzi despre corectitudinea politică? De ce este grabnic necesar să identificăm sursele şi resursele acestor noi ideologii care îşi fac loc şi ocupă tot mai spaţiu în realitatea românească?

Pentru că ele nu sunt întâmplătoare, pentru că nu sunt emanaţii fireşti ale tradiţiei şi valorilor româneşti.

Pentru că provin dintr-o ideologie menită să distrugă, să anihileze, să producă anarhie şi o nouă formă de stăpânire, mult mai perfidă şi mult mai periculoasă decât comunismul.  Lipsa unei legi a lustraţiei, sărăcirea continuă a populaţiei, bulversarea sistemului educaţional şi degradarea stării de sănătate a populaţiei au făcut ca românii să poarte în spate, la un sfert de secol de la căderea lui Nicolae Ceauşescu, sechele ale comunismului, forme absconse ale ideologiilor de până în 1989. Aici îşi fac loc noile teorii bazate, în special, pe ateism şi toate consecinţele sale agresive.  

Ce urmăreau corifeii şcolii de la Frankfurt, ce vor continuarii lor astăzi?

Răsturnarea lumii vechi, distrugerea tradiţiei, instaurarea unei forme de manipulare lipsită de violenţă, chiar blândă, dar cu repercusiuni mult mai vizibile şi mai rapide decât cele reuşite de comunism. Şi asta pentru că, de cele mai multe ori, lipseşte opoziţia la schimbarea care ni se impune, o schimbare care implică, de fapt, modificarea întregii mentalităţi. "E o formă de manipulare cu alte mijloace, mai blânde, dar la fel de dizolvante, poate mai primejdioase. Prin formele dure, ştiai să te fereşti de comunism. În această nouă formă ajungi să gândeşti în virtutea lor aproape fără să îţi dai seama. Uniformizare la nivelul de jos. Egal de săraci, egal de proşti", spune cât se poate de categoric Răzvan Codrescu.



Să nu uităm că Georg Lukacs, fiul unui bancher evreu ungur (şi cel care a pregătit Şcoala de la Frankfurt şi termenii corectitudinii politice), a promovat în Ungaria, în anii 20, un program radical de educaţie sexuală în şcoli, componentele acestuia fiind iubirea liberă, natura arhaică a codului familiei, caracterul demodat al monogamiei, irelevanţa religiei. Ceea ce s-a numit, şi termenul a ajuns până astăzi, drept "terorism cultural". Din nou: sună cunoscut?

Aceste principii au stat la baza formării, în anii ce au urmat, Şcolii de la Frankfurt, o grupare fără personallitate juridică, instituţională, dar care a marcat puternic întreg secolul trecut şi pare să îşi atingă pe deplin apogeul în acest secol, prin ceea ce se numeşte "corectitudine politică", cu tot ceea ce acest termen a târât după el: libertinajul sexual, explozia mişcărilor feministe, a minorităţilor sexuale etc., cu cea mai gravă consecinţă, cea a distrugerii credinţei şi a familiei creştine, care devine astfel incorectă politic şi sursa tuturor impedimentelor care stau în calea dezvoltării omului nou, a adevăratei modernizări socio-culturale, cu adversarul ei direct şi declarat: biserica.

De aici până la suprimarea libertăţii de opinie nu mai este decât un pas, de aici până la controlul gândului mai este foarte puţin. De fapt, se şi întâmplă...

Care este soluţia? Una ar fi cea a reacţiilor, a rezistenţelor personale, cum se dovedeşte a fi cea de mai sus. Dar mai ales trezirea opiniei publice, păstrarea valorilor tari, a educaţiei sănătoase. "Trezirea opiniei publice de jos în sus, dacă nu se va petrece, omenirea nu mai are nicio şansă. Şcoala are un rol important. Germenii ideologiei se aruncă în spaţiul şcolii, se promovează ideea de educaţie sexuală la copii foarte mici, se vorbeşte doar despre respectul de sine, despre venerarea sinelui, nu şi despre rafinarea sinelui. Vedem şi acţiunea antireligie în şcoli, iar agresiunile vor continua, există riscul ca schimbările să se impună cu forţa într-un final", atrage atenţia scriitorul Răzvan Codrescu într-un interviu.

Să nu pierdem din vedere că, rămânând în amorţire, peste un timp nu vom mai avea nici istorie, nici mândrie, nu vom mai fi un popor, ci o populaţie de indivizi. Tot mai multe voci atrag atenţia asupra a ceea ce se petrece astăzi în lume. Una este cea a lui Raymond V. Raehn, dar să privim şi spre William S. Lind sau, la noi, Andrei Dîrlău, Irina Bazon, Răzvan Codrescu. "Cel puţin, marxismul economic nu promova perversiunea sexuală şi nu a încercat să impună modelul matriarhal, aşa cum s-au străduit să facă membrii Şcolii de la Frankfurt şi descendenţii lor. Cu certitudine, acţiunea Şcolii de la Frankfurt nu se încheie în anii ’60, ea continuă şi în prezent, cu precădere în domeniul educaţional", rosteşte foarte edificator Raymond V. Raehn.

Este de ajuns să privim în jur, să urmărim programele TV şi ziarele de tot felul. Astăzi vedem spectacole gay, mâine o nuntă între doi taţi având alături un copil care va avea dreptul să aleagă singur dacă este băieţel sau fetiţă. Nu avem voie să ne cinstim sfinţii, nu mai ştim să ne alegem oameni destoinici pentru a ne conduce. Să scoatem icoanele din şcoli, bătrânii din biserici, mamele de lângă prunci. Să umplem crâşmele, să mâncăm chimicale, să otrăvim câmpurile, să pustiim grădinile. Şi nu, nu este alegerea noastră, sunt planurile lor. Vechi şi iarăşi noi.