SENSEI

(I)

Atunci când disciplina sportivă se îmbină cu medicina, viața se rostuiește într-un miracol. Și ieși din nostalgiile prăpăstioase, din victimizările ciopârțite de atâta of, din praful de pușcă dincolo de care nimic nu mai înflorea.

Ce minune că ești, ce-ntâmplare că sunt, zice poetul și începi să te cauți în toate întâmplările zilei. La început te prefaci că te știi, te amăgești că te cunoști destul de bine încât rămâi fixat în călcâiele verii secetoase ca în așteptarea unei inevitabile sentințe. Dar simți și pământul surpându-se și cum pe umeri se înalță depozite de gânduri. 

Cineva, cumva, trebuie să te învețe curajul, să te facă să înfrunți spaima, să te întoarcă într-o zi cu fața către tine. 

Întâlnirea cu Sensei e răvășitoare sau nu e deloc. Nu este cale de mijloc, așa cum valul nu se oprește niciodată la jumătatea drumului către țărm. Dai peste Sensei și gândul te duce către altă ”civilizație”. Către acel tărâm al simplității dure, dar salvatoare. Înveți să trăiești cu tine fără patimă, fără duritățile și asperitățile inimii. Dar mai ales înveți despre tine. Știi acum că ziua se adaugă altei zile doar atunci când ți-ai onorat cu adevărat viața. Știi acum că nimeni nu te distruge mai mult decât tu însuți o poți face. Dar mai presus de toate știi acum că, chiar dacă ai în jur sute de tămăduitori, cel mai bun vindecător pentru tine însuți ești chiar tu. 

Sensei. Când scrii despre el?, m-a întrebat o bună prietenă. Nu aș ști de unde să încep, am zis. E nedefinit și totuși atât de cuprinzător. 

E Învățător, dar bate și cărările hazului nestăpânit. Și cel mai frumos e cum te ia de mână și te duce în fața lui Dumnezeu. Cum te împacă și de ”dezpacă” cu lumea. Și te desprinzi ușor-ușor de toate amăgirile, te dezlipești de toate atașamentele găunoase și iei viața de la capăt. Cu simplitate, cu adaos de pace, cu seninătate. 

Și e modul cel mai natural în care lumea se desface în tot felul de înțelesuri.

(II)

O credință vine în întâmpinarea binelui. Când întâlnește altă credință, atunci binele se înfăptuiește. 

”Eu nu știu cât sau până unde pot. Dar știu că pot”. Sensei crede și credința lui mută munții. Muntele ești tu. Cu necredința, cu spaimele, cu înverșunarea, cu durerea ta. Și într-o zi începi tu, munte peste munte până ieri de neclintit, să cobori povârniș cu povârniș, pantă cu pantă, îți iei adio de la piscurile de mândrie și scoți din obișnuință frâna de minte, de talpă, de dependență. ”Eu cred”, spune Sensei, ”dar fără tine nu pot să fac nimic”. Cum Iisus i-a spus femeii: ”Credința ta te-a mântuit, mergi în Pace!”

Nimic nu e disperare. Totul e timp. Aici și Acum. ”Misiunea mea este să învăț să spun DA”. Pe noi societatea ne învață să spunem NU, să ieșim din complicatul ”noi” și să îl așezăm pe piedestal pe ”eu”. 

Sensei a învățat lecția lui DA. De la Maica Gavrilia, predată cu tot cu manualul suplimentar de inimă-bună. Binele se împarte pentru a se împlini. Altfel se gudură leneș în autonomia eului suprem și sfârșești într-o lamentabilă laudă-de-sine. 

De la Sensei înveți rostul clipei. Din Aici și Acum se naște viața ta. Depinde doar de tine cum și unde o așezi. 

Uiți durerea și începi să te descoperi. Nu bănuiai în tine atâta forță, determinare, credință. 

E greu, e ușor? Eu spun că e frumos. Că e bine să răstorni carul în mijlocul drumului și să faci drumul mai departe la pas. Ușor, eliberat de balast și mai ales cu lecțiile învățate. Una dintre ele: Învață să spui DA!

(III)

”Din ziua ceea, părăsind grădina,/ Mi-am smuls din lutul reavăn rădăcina,/ M-am răsucit și am întors-o-n sus/ S-o-nfig adânc în boltă ca pe-un fus/ Și seva pentru rodul ce-l frământ/ S-o trag de sus din cer, nu din pământ”. Am asociat deseori imaginea asta din ”Nebunul”, excepționala poezie a lui Demostene Andronescu, poet creștin și supraviețuitor al temnițelor comuniste, cu oameni pe care i-am întâlnit pe cale. Oameni cu rădăcinile înfipte-n Cer!

Sunt oamenii care, chiar înconjurați de lume fiind, își trăiesc singurătățile într-o libertate absolută. Fără atașamente, iluzii, prăpăstii, patimi, trădări. Sunt din ce în ce mai puțini, sunt din ce în ce mai vizibili/recognoscibili atunci când viața ți-i scoate în cale.  

Am învățat recunoștința și mi-am amintit că drumul nu e totuna cu călătoria. Drumul este și încremenire, și rătăcire. Călătoria înseamnă pasul, alergarea, popasul. Înseamnă a experimenta, a greși, a descoperi. Totul este să fii prezent în viața ta, să îți asumi riscul și să fii dispus la efort, la renunțări, la disciplină.

Nu știu de ce am început să scriu despre Sensei. La început din uimirea de a descoperi încă un om. Apoi pentru că omul a devenit poveste. Întâmplări fascinante cu copii care învață să trăiască după ce alții le-au spus că au murit deja. Și cât de frumoși sunt copiii întorși din disperările, din sfâșierile lor cumplite! Sensei le cântă și ei murmură a viață. 

Boala, durerea, nesperanța, necredința. Toate se pitesc și își fac culcuș în trup, în inimă, în minte. Și uităm bucuria, recunoștința, dorul, dragostea. Câți dintre noi avem puterea de a ieși singuri la lumină?

Câți dintre noi avem curajul – cu zâmbetul pe buze – să izbim de pereți durerea și să tratăm trupul cu mâinile goale? E nebunie, e inconștiență, e curaj? Acum îi spun credință.

Cătălin Pamfil m-a întors cu fața către mine atunci când eu însămi nu mă mai recunoșteam. El este Sensei, om-cu-rădăcina-nfiptă-n-cer. Un cer al oamenilor liberi.

”Oricât de ispititoare ar fi fost literatura, mi-am păstrat eroul în interiorul poveștii”

Am regăsit zilele acestea interviul din 2021 solicitat de doamna prof. Carmen Mandache și publicat pe Facebook. L-am recitit ca pe o ”fotografie veche, înrămată”. Îl aduc aici pentru a-mi aminti că pentru fiecare drum este nevoie de un călător... Mulțumesc din nou, doamna Carmen Mandache, pentru scotocire de gânduri.

Prof. Carmen Mandache: Sunteți născută într-o zi de șapte, cifră-simbol a triadei cultural-spiritual-umană: șapte arte, șapte note muzicale, șapte culori ale curcubeului, șapte minuni ale lumii, șapte zile ale Creației Divine, șapte virtuți omenești, șapte vârste ale omului; un simbol al perfecțiunii cu nuanțe de sacralitate. Considerați că acest lucru v-a influențat destinul profesional?

Florentina Toniță: Oricât de ispititoare ar fi această asumare a cifrei 7 ca destin (profesional sau nu), cuvintele dvs. apasă mult peste omul simplu care sunt de când mă știu. Magic sau nu, simbol, sacru sau cifră într-o numerologie cu trimiteri în atât de multe zone ale trăirii, 7 nu (ne) poate influența mai mult decât noi înșine o facem, conștient sau nu. Există acest domeniu, este adevărat, al numerologiei, la fel cum există și la fel de vastul aspect astral despre care, la fel, se spune că ne conduce într-un fel sau altul destinul. Nu putem nega (nici ignora) forța, influența, anumite caracteristici pe care le regăsim/recunoaștem ca punct comun, însă eu cred că viața noastră este mult mai mult de atât.

Da, ne naștem într-o cifră, dar asta nu ne scutește de toate celelalte zile ce îi urmează celei dintâi. ”Viața e pe zile”, auzeam zilele trecute pe cineva spunând. Te naști într-un 7, dar te rostogolești chiar după primul strigăt în echilibrul lui 8, ca apoi să vibrezi în angelicul 9 și, nici bine nu te dezmeticești, că ajungi sub aura sacrului 10... și o iei de la capăt... Suntem, cred, suma zilelor noastre, diferența o fac clipele netrăite, neasumate.

Nu ca o concluzie general valabilă, ci mai degrabă o constatare personală: destinul nu se compune din teorii, nu este scris în stele sau în cifre. Ar fi mult prea simplu și previzibil deopotrivă. Propriile fapte, gânduri, acțiuni, reacțiuni au, însă, puterea de a da sens cifrelor, fie ele sacre, magice sau (im)perfecte.

-”Scriitorii nu sunt foarte generoși” spuneați public nu demult, argumentând că „ne este greu să recunoaștem frumusețea celuilalt, ne este greu să recunoaștem că există oameni mai buni decât noi, fie că bunătatea înseamnă scris, faptă, gând”. Totuși, prin activitatea jurnalistică de promovare a valorilor botoșănene, ați demonstrat contrariul. Sunt în acele articole mai mult decât simple prezentări ale unor Oameni din punct de vedere profesional, sunt portrete creionate cu rafinament și sensibilitate. Un cititor surprindea esența: ”o generoasă risipitoare de lumină”. Vă rugăm să detaliați acest aspect.

-Priviți din afară, scriitorii sunt cei mai egoiști oameni, introvertiți și închiși în ogrăzile lor de cuvinte. Și da, scriitorii adevărați nu se risipesc în gesturi de generozitate, de fapt în nimic ce îi distrage de la actul creației. Și asta pentru că își consumă întreaga energie în actul final al dăruirii, și acesta este opera. Este valabil și pentru muzicieni, și pentru pictori. Atunci când scriitorul îmbracă alte haine (de jurnalist, de pildă), în actul de creație apar sincope, fisuri, zdruncinături de tot soiul. Cuvântul suferă mutații, sensurile se metamorfozează, dar nu mereu în beneficiul literaturii. În foarte rare cazuri jurnalistul mai poate salva scriitorul, în schimb scriitorul, da, pune umărul la truda de zi cu zi a jurnalistului. Și nu vorbim aici despre a scrie ”pe alese”, despre opinii sau editoriale care consfințesc, din start, un statut de scriitor. Ci despre adaosul pe care un articol de presă, cu subiect ancorat în cotidian, îl primește datorită talentului scriitoricesc.

Aș aminti, totuși, și cazul scriitorilor care și-au construit opera chiar pe marginea propriilor experiențe (unele jurnalistice), ca să amintim doar pe Panait Istrate sau pe Knut Hamsun.

Pe de altă parte, scriitorul comportă un alt soi de generozitate atunci când se apleacă asupra operei confraților, cu spirit critic sau nu, în marginea vreunei prietenii sau pur și simplu spre a semnala o carte ce merită să își găsească mai degrabă cititorii. Spațiul cultural botoșănean se bucură (și) de astfel de oameni, care de ani buni scriu despre confrații lor. Însă și aici prețul se plătește și ajungem la ce vorbeam mai sus. Ieșirea din carapacea creației spre a privi către opera altui scriitor înseamnă deconectare de la propriul cuvânt, înseamnă detașare de propriul laborator de creație și calibrarea limbajului pe alte coordonate ale scrisului.

Am scris, la rândul meu, despre personalități din multe domenii, nu doar din cultură. A fost modalitatea pe care eu am ales-o pentru a-mi îmbunătăți propriile percepții despre oameni. Și spun cu mâna pe inimă că am primit de la fiecare om despre care am scris câte o lecție, în sensul bun și fericit al acestui cuvânt.

-Prin tot ce ați făcut și faceți în continuare dovediți că, deși cu rădăcinile în alt pământ moldav, v-ați integrat perfect în sânul Comunității. Simțiți că sunteți Om al Cetății, că vă este recunoscut acest statut?

-Nu am gândit niciodată în acești termeni șederea mea aici, așa cum nici nu văd ca definitiv popasul în acest nord de țară. Nu cred în rădăcini, ci în tulpini și frunze. O rădăcină care se încăpățânează să rămână într-un pământ, deși nu înflorește și nu rodește, nu este decât o biată consumatoare de energie. Iar în timp resursele ei se vor micșora până la dispariția totală. În schimb, dacă prin floare, frunză, umbră, adiere reușești să fii ”adaos lumii”, atunci se construiește și Rostul. Nu știu dacă mi-am găsit Rostul sau dacă mai am încă de parcurs drumuri și căutări. Om al Cetății nu este un statut, ci o imensă responsabilitate. Recunoașterea, din acest punct de vedere, este ceva mult prea relativ și mult prea efemer pentru a fi transformată în scop final. Dar, atunci când se întâmplă, nu pot să nu recunosc bucuria.

-Sunteți cu precădere un jurnalist cultural. Stilul florentin, ușor recognoscibil se regăsește în toate cele șapte arte. În afara literaturii, care ar fi domeniul despre care preferați să scrieți?

-Mă emoționează oamenii. Oameni din viața reală sau personaje în ficțiuni teatrale, picturale etc. Am manifestat întotdeauna o curiozitate nestăpânită în fața unui om, oricât de simplu sau de complex ar fi acesta. De aceea, în munca de jurnalist, mi se întâmplă deseori să urmăresc și să extrag – prin obiectivul aparatului de fotografiat – detalii care mă fascinează. Mâna unui pianist mi se pare uriașă nu doar când aleargă pe clape, ci și când încremenește pe genunchi, în timp ce orchestra continuă lucrarea. Privirea unui violonist pe partitură, concentrarea maximă a ochiului, în contrast cu degetele care furnică arcușul într-o uluitoare mișcare, dar și râsul/plânsul actorului care își împrumută astfel corpul unui personaj pe scenă.

Am plâns deseori după ce am cunoscut oameni simpli cu povești uluitoare de viață. Însă întotdeauna, oricât de ispititoare ar fi fost literatura, mi-am păstrat eroul în interiorul poveștii. Nu am creat personaje de dragul extraordinarului. Jurnalismul, spre deosebire de literatură, are limite pe care este bine să le respecți, altfel se va întoarce împotriva ta.

-Ați avut contact cu personalități din domenii diverse, de vârste diferite, trăitori pe meleaguri românești sau în străinătate. Ați putea să ne dezvăluiți ce nume se află în agenda dumneavoastră de lucru?

-Agenda de lucru a unui jurnalist este dinamică și, de multe ori, cu multe ”liste de așteptare”. De aceea, de cele mai multe ori, numele se dezvăluie odată cu publicarea în ziar, atunci când textul a devenit deja certitudine. Plus surpriza, câmpul de așteptare pe care îl creezi pentru cititor, aspecte deloc de neglijat în munca unui jurnalist.

-Un pas înapoi în timp... cu cine v-ar fi plăcut să împărtășiți impresii, idei și mai ales de ce?

-Cu unii dintre oamenii cu care am realizat interviuri, dar pe care nu am reușit să îi văd niciodată față în față. În general oameni de peste graniță. Îmi vine în minte aici povestea unui psihanalist născut în Botoșani, care trăiește la Geneva, a cărui poveste m-a fascinat. De ce? Pentru că rămăsese prea mult ”material” în afara interviului, se născuseră prea multe curiozități, pe care interviul nu avea cum să le cuprindă. Îmi imaginez, de asemenea, o întâlnire pe îndelete cu domnul Mircea Carp (de la Munchen), fostul director de la Europa Liberă, cu care am realizat câteva interviuri. Mă fascinează personalitatea dumnealui, incredibila memorie la cei 98 de ani, vocea încă atât de specială pe care am auzit-o la telefon…

-Pentru că tot ne-am întors în istorie, să privim o clipă în cea personală amintindu-vă de un moment deosebit de acum douăzeci de ani, care ar fi putut să vă schimbe destinul spre o altă artă. Rememorați, vă rog, acel moment!

-Acum 20 de ani, chiar mai mulți… Desenam, dar nu susținut și nu foarte serios. În schimb începusem să încropesc poezii, dintr-un fel de curiozitate. Recitasem ani la rând, mai întâi pentru prieteni, apoi în festivaluri de poezie sau întruniri studențești, într-un târziu și la radio. Trăiam ritmul poeziei, îi adulmecam emoția, dar nu îndrăzneam să o și scriu. Până într-o când mi-am spus: oare sunt în stare? Și am scris. Vreo 10 poezii. Le-am trimis la un concurs național și am primit validarea: premiul unei reviste din Iași. Semnasem cu pseudonim. Am fost neîncrezătoare și anul următor am trimis din nou, de data aceasta cu numele meu. Din nou, premiul altei reviste literare. Am mai testat încă o dată, la un alt concurs. Am obținut Marele Premiu și… nu am mai avut scăpare. Însă nu scrisesem mai mult de 10-20 de poeme, bunicele la vremea aceea, astăzi probabil mediocre. Dar atunci a venit în fața mea un om care mi-a spus: ”Trimite un manuscris pentru debut în volum”. Și mi-a fost rușine să îi spun că eu nu scrisesem la viața mea mai mult de 10-20 de poezii, cu care câștigasem deja trei premii. De rușine, am început să scriu destul cât să adun un manuscris. Omul acela, Aurel Podaru din Beclean, mi-a rămas prieten și îl prețuiesc și astăzi la fel ca atunci. Am reușit să scriu poeme pentru un manuscris. Premiul pentru debut în volum a venit și el. Cartea a fost publicată (”Lacrimi de nisip”, a obținut apoi și Premiul pentru Cea mai bună carte de poezie, debut, a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacău). Și recunosc și azi, cu mâna pe inimă: dacă nu munceam la acel manuscris (repet, mi-a fost rușine să recunosc în fața prietenului scriitor că nu am destule poeme pentru un volum), nu cred că ar fi existat nici acea primă carte, nici cele ce i-au urmat. Poate că aș fi desenat, cine știe…

-Ați fost, în urmă cu câțiva ani, vocea comunității (rubrica opinii) semnalând cu tact și diplomație aspecte din comunitate care necesitau o rezolvare rapidă. Care a fost reacția celor vizați și dacă ați simțit o îmbunătățire/rezolvare a celor semnalate?

-Mi se pare pre(ten)țios spus ”vocea comunității”, nu mi-aș acorda atâta importanță. Am semnalat, este adevărat, mai multe aspecte ale comunității. Uneori am fost luată în seamă, alteori nu. Dar au fost de-a lungul timpului și satisfacții, de pildă situația Caselor Antipa, o campanie derulată în ziarul Botoșăneanul, problema fiind extinsă, în urma articolelor de presă, până la instituțiile naționale de protejare a patrimoniului. Însă mai important, în astfel de situații, decât a avea o reacție este sentimentul că ți-ai împlinit menirea de jurnalist. Și nu e puțin lucru!

-Există prietenii de/în breaslă, sau doar colaborări profesionale, uneori neprofesioniste?

-Există respect. Prieteniile în breaslă țin mai mult de partea personală decât de cea profesională. Dar, mai mult decât în prietenie, eu cred în echipă. Dacă te simți motivat, apreciat, protejat și sprijinit, atunci în mod clar faci parte dintr-o echipă. Și spun cu mâna pe inimă că de asta am parte în prezent. Mă bucur în fiecare zi de oameni (colegi) buni, pentru care profesia înseamnă responsabilitate față de cititor, dar și față de ei înșiși. Timpul petrecut cu ei este de calitate și asta este cel mai important. Oana, Gabi și Sergiu sunt oamenii care au intrat la timp în viața mea și le mulțumesc și aici.

-Cei care vă citesc și vă caută articolele știu că în spatele lor este o muncă asiduă de documentare, uneori în luptă cu timpul, ce primește apoi amprenta stilului florentin. Ce simțiți și la ce vă gândiți când vizualizările aferente unui articol la care ați muncit mult nu sunt pe măsura așteptărilor?

-În cei 16 ani de presă am învățat să nu am așteptări. Și am mai învățat ceva: că dacă și pentru un singur cititor munca mea contează, atunci mi-am împlinit menirea. Discuția pe care întrebarea dvs. o provoacă este, din păcate, una cu dureri și de o parte și de alta. Cititorii nemulțumiți de unele aspecte ale presei (de obicei acele materiale aducătoare de trafic) nu (mai) au reacții la fel de vizibile la materialele atent sau îndelung documentate, reacții care, vă asigur, înseamnă foarte mult pentru autor. Nu judecați prea aspru presa, din acest punct de vedere. Eu am învățat că, mai important decât un intelectual care se ”împiedică” de un subiect de cancan, este un cititor care, în căutare de cancan, s-ar putea să se oprească – azi un minut, mâine două, poimâine și mai mult – asupra unei povești frumoase, asupra unui geniu despre care am scris. Și într-o zi acel cititor va intra anume pe ziarul nostru pentru a căuta oameni frumoși, cărți sau filme…

Munca de documentare spune multe despre autor. Și apoi despre cititor. Modul în care scrii, în care formulezi fraza, modul de abordare, în ultimă instanță stilul care, da, poate deveni recognoscibil, toate acestea dau măsura respectului față de sine și față de cel care va citi.

Traficul poate fi un element definitoriu, dar poate fi și un depozit cu valoare de tezaur. Nu de puține ori se întâmplă ca un subiect care astăzi adună 1.000 de vizualizări peste o săptămână să contabilizeze 10-20.000 de cititori. Asta înseamnă că subiectul este ”viu” și stârnește interes fără explozii pe rețele sau tam-tam mediatic.

-Lumea evoluează într-un ritm amețitor. Cum vedeți presa în următorul deceniu? (Cu referire la subiecte, format, distribuție, rol, impact).

-Pe de o parte, presa va trebui să facă față ”ritmului amețitor” cu care se produce schimbarea în societate și, mai ales, dezvoltarea accelerată a tehnologiei. Am avut privilegiul (da, îl consider astăzi un privilegiu) de a lucra și în presa scrisă. Cu muncă de teren până la o anumită oră, apoi munca de redactare, preluarea materialelor, editare, corectare, cap-limpede, tehnoredactare și stat până spre miezul nopții în redacție, când ziarul pleca spre tipar. Număram caractere, cream pagini, ordonam, încadram… Spun asta pentru că am fost, în cadrul acelui ziar, de la cap limpede până la secretar general de redacție și redactor-șef. O muncă așezată, de care uneori mi se face dor. Însă în vremurile de astăzi munca aceasta este presărată și de multe zădărnicii, mai ales atunci când articolul scris ieri și apărut în ediția tipărită de astăzi nu mai este de actualitate, pentru că de ieri până astăzi situația s-a modificat radical. Apoi, astăzi funcționează așa-zisa ”presă de internet”, informații din păcate nu întotdeauna verificate, nu mereu asumate. Dar asta este altă poveste.

Presa de peste un deceniu va fi, cred eu, împărțită mult mai clar, în funcție de specificul și de nișa în care ziarul se situează. Diferența o vor face calitatea umană și disponibilitatea redacției de a rămâne în slujba cititorilor. Însă eu sper și în revenirea ziarului tipărit, care să păstreze ”negru pe alb” un anumit fel de materiale.

-Se pare că vă regăsiți foarte bine în presă, cititorii remarcându-vă „dedicarea cu care slujiți cititorii”, „efortul de a menține acuratețea, verticalitatea, neimplicarea politică”, „tăria” în „menirea dreaptă a cuvântului”, „verticalitatea și forța unui om deosebit și rar în vremurile noastre tulburi”, „cea care scrie cel mai frumos despre durere”. Prin urmare mai e loc de literatură în preocupările dvs? Au trecut opt ani de la ultima apariție editorială; putem considera că presa a câștigat scriitorul care a ales „starea sufletească”( de care amintea autorul Cuvintelor potrivite) renunțând/amânând „istoria sufletului”(cum definea scriitorul american Barry Hannah literatura)?

-Deocamdată, jurnalismul este în primul rând un loc de muncă onest, care presupune un simț veșnic în alertă, o atitudine corectă față de oameni și de întâmplări. Este un consum zilnic, la foc continuu. Literatura este parte din poveste, nu ceva care ”își face loc”, ci mai degrabă ceva fără de care nu se poate. În sertarul meu se află cel puțin două cărți care vor ieși la lumină atunci când se va împlini vremea. Dacă se va împlini…

Îmi este dor de liniștea scrisului de mână. Sunt nopți în care îmi dă târcoale o poveste, în care simt cum crește în mine un personaj. Sunt momentele în care înșir rapid cuvinte pe caiete, dar popasul este mic pentru că o noapte nedormită înseamnă de cele mai multe ori pericolul de a greși a doua zi, la muncă, din lipsa concentrării.

Dar ”istoria sufletului” se va scrie, îi va veni vremea, sunt sigură.


 (7 octombrie 2021)



***

în orchestra mută ca o cale lactee orbul își murmură psalmii

nori de păsări atârnă în păr, pe umeri ploaie de heruvimi

femei cu gust de rodii strivesc iarba în culcuşul de umbre
(dar unde alergi, îngere? unde alergi?)


dedesubt cerul ca o gură deschisă, mai știi
spaima lucrurilor inutile?
mai știi hăul ochiului străin?
mestecenii gem în dangăt de clopot
ai văzut și azi frunzele arse, candelă fără flacără arzând

prima rândunică se hrănește cu pâine neagră, ziceai
(doar priveam cum în mierea nopții se ascund saltimbancii)
mi-ai intrat pe tăcute sub piele, prinț dezmoștenit în
regatul melcilor

ce cauți, din nou te întreb și scâncetul pruncilor se prăvale-n pustiu


trăiești mai departe în femeie, de spaimă ascunzi între dinți inimi și ochi
lacrimi de piatră strivești între pleoape, din muguri plesnesc păsări-inorogi

nu ai invitat pe nimeni la masă

stai culcat pe tăciuni (flacăra nu știe să piardă, îmi spui)
și salcia tremură lângă mal ca odinioară
vechiul pat în care îngropai copilăria

într-un chibrit dragostea sfârâie hohotind 
(nicio femeie nu cântă prohodul)

hai, îngere, ridică-te și mergi!
nu mai șchiopăta printre degete

ai iubit, ai umbrit, ai murit.

Încă o zi

în care singurătatea se transformă în ceară
oamenii te acuză de neglijență        și azi ai uitat
să dai deoparte grilajul
păsări se zbat în inima ta     niciodată
niciodată nu ai fost mai singur
tu și flacăra
și prietenul care și-a luat cu sine umărul și...

nu e totul să mori
trăiești până când toate iubirile se sting
și singurătatea se preface în ceară

(acesta nu este un poem)

Poetul și fântâna-testament

Poet care locuia într-o continuă tandrețe, într-un soi de discreție colocvială care te îmbia la bucurie, Vasile Zetu a scrijelit cu văzul, a trăit cu inima, a secat fântâni de metafore și le-a transformat în rugăciune. Pentru Vasile Zetu, poezia a fost un drum cu sens unic, dar asta nu l-a îngrădit, nu l-a prăbușit în tragisme caustice cu care să-și argumenteze prezentul. A trăit și a creat într-o onestitate intelectuală fără cusur, consecință – poate – și formației sale didactice.

L-am cunoscut pe Vasile Zetu în urmă cu aproape trei decenii, când poezia se rostea și încă se rostuia în viitoare cărți. Recitam și ascultam. Vasile Zetu urca pe ”Everestul” Udeștiului, alături de doamna sa, un loc al prieteniilor arhaice. Poeziei de pe Oadeci aveam să îi datorez, apoi, privilegiul de a fi prezentă în 1998 la lansarea primului volum de poezii semnat de Vasile Zetu, ”Roua lăuntrică” (psalmi), ediție bilingvă, română și franceză, apărut la Suceava, la Editura Cuvântul nostru. O poezie elegantă, în linii simple, dar acea simplitate care transformă cuvântul în Logos.

Fără a fi neapărat un poet creștin, Vasile Zetu a devenit până la urmă un făuritor de rugăciune. Pentru că asta este cartea cu fior testamentar pe care ne-a lăsat-o grăbit, sfios și deopotrivă smerit, parcă anume să ne încerce iubirea-poeziei-fără-poet.

”Duc în spate fântâna secată” a apărut în 2021, la Editura Junimea. Primisem doar semnalul apariției, pentru că ea, cartea, avea să se ”lanseze” fără poet. O carte tulburătoare, diferită și totuși atât de asemănătoare cu însuși autorul, ca un tablou în care cauți analogii, dar găsești semne stranii, identifici nuanțe, dar ajungi să pășești năuc pe un tărâm al devastărilor interioare. Ale noastre devastări! Și peste toate, la final, se lasă liniștea pentru că ”Poetul / A trecut pe aici”.

”Sunt trist ca un clopot / care și-a înghițit limba”, spune Vasile Zetu cu imaginea unui pelerin care a învățat, după milioane de ani, să observe muntele care ”are ieșire la ceruri”. Trece prin ”pădurea de cretă” și traversează lumea pe o ”ploaie ambiguă”, poate de aceea și ”păstrăvii sunt hieroglife”.

Imagini care devin sugestie, descrieri care răstoarnă realitatea, dar numai pentru a-și face loc în prezentul amputat al lumii tot mai zgomotos-arțăgoase. Vasile Zetu găsește soluția tăcerii, dar nu o transpune în formule simandicos sau fals științifice. Dimpotrivă. Poetul învață să urce ”printre semeni / tăcut ca cruce”. Or tăcerea nu e totuna cu absența vorbirii, ci ea se traduce printr-o gramatică a suferinței interioare, a durerii fără leac. Pentru că, ne spune Vasile Zetu, ”poezia nici scrijelită pe lacrimă / nu oblojește, nu vindecă / rana muțeniei”. De aceea ”mai înțelept / e să taci”.

Câtă duioșie, cât fast în tăcerea Poetului! Și câtă asumare în ”vacarmul tăcerilor sale”, în care un cioclu ”îngroapă / herghelii de cuvinte”!

Un dicționar al vorbirii în psalmi, o catapeteasmă de cuvinte, o rugă-poezie. Asta reușește Vasile Zetu în această ultimă carte, pe care a construit-o anume ca pe ”un acatist pentru firul de iarbă” sau ca pe ”o psaltire săpată-n fântână”.  Pentru că urmează imagini decupate dintr-o frescă a inimii pe care noi toți o bănuiam, dar niciodată nu a dezvălui-o cu o atât de clară convingere. Acum, parcă vrând să ne cuprindă cu totul în propriile-i îndoieli, pentru că nu mai știe ”care parte a sinelui meu / e-n genunchi”, Vasile Zetu se confesează candid: ”o rugăciune concisă / încearcă să fie / întreg trupul meu despuiat de cuvinte”.

Conștient de solemnitatea trăirii, poetul ne face părtaș la rugăciune: ”Înalță-mă, Doamne. Ajută-mi / să fiu o fărâmă mai bun”. O deznădejde care nu se mai salvează prin metaforă, o supracădere sfâșietoare își face loc, precum tâlharul pe cruce care își pierde speranța în Înviere. ”O funie fără nod / Este poemul acesta, de care atârnă / Trupul meu scorojit”. Nicio salvare de nicăieri, ”de jur împrejur / munții îmi reazemă umbra”, sufletul secătuiește-n cuvinte, ”cortegii de corbi poartă prapurii”.

Prin cuvânt renaște și se înaripează, prin poezie se mântuiește. Poartă în spate fântâna secată, dar la întoarcere capătă aura fântânarului care asurzește ”ascultând / simfonia muțeniei”. Un pustnic al poeziei, un pelerin care ”canonizează păpădii”, hirotonisește ”un mesteacăn” sau închipuiește ”o biserică”.

Poetul se desprinde de teluric, dar nu o face abandonând, ci înălțând cu sine lumea. Vasile Zetu ”a plecat de acasă, ușa pe care-a ieșit s-a luat / după dânsul”. Niciun regret, nicio durere în carnal, în trăindul fărăderost. A trăi nu înseamnă numaidecât a fi, ci a rosti. Când viața este ”triumful aripii / asupra migrării”, zborul nu mai este o componentă a înălțimii, ci una a libertății absolute.

”Cobor în fântână și scriu / pe pereții ei de argilă, poeme/ cu versul rotund”.

Ca să se știe, ca să se afle, ca să rămână: ”Poetul / a trecut pe aici”.

Cartea lui Vasile Zetu este o prelungire a vieții. A plecat, dar și-a lăsat aici trupul în copertă. Poemele urcă pe cruce, se răstignesc, sângerează. Cuvintele lui Vasile Zetu ne ostoiesc setea de viață, ne domolesc dorul de moarte, ne umezesc buzele cu oțet sau ne încearcă în credință. Sunt tandre, caustice, triste, sunt tămăduitoare și curate.

Un testament poetic la finalul căruia nu mai știi ”care parte a sinelui / e-n genunchi”.

Mulțumesc, Vasile Zetu, pentru fântâna-poem pe care, prin această carte, învățăm să o purtăm fiecare în spate!




Cerşetorul cu aripi verzi


Încă nu se stârnise vântul de martie. Doar aerul dimineții se plimba sfios printre oamenii grăbiți. În josul străzii, soarele se încolăcea în restul de întuneric ce mai rămăsese prins prin unghere pitite. Un gri gata să se risipească, uneori umbros, alteori în scurte izbucniri de lumină.

Atunci l-am zărit prima dată. Privirea mi-a fost trezită brusc de un verde viu, indecent de viu pentru o dimineață în care nici vântul nu avea curaj să facă mare vâlvă.

M-am agățat de verde și privirea mea a trecut în grabă strada odată cu el. Mergea agale, dar nu încet. Visător, credeam eu, dar nu absent. Ghetele mari, negre, fluturau din cauza pungilor verzi din picioare, pe care le purta în loc de ciorapi, lăsând resturile să atârne în afară. Ce bizarerie, mi-am spus și mintea-mi scoate imediat o metaforă care mă face să zâmbesc: aripi verzi în ghete.

Mi-aș fi dorit și îl mai păstrez în privire, m-am gândit cum ar fi să alerg după el, să îi simt fremătarea verde. În mai puțin de un minut l-am pierdut. Dispăruse în forfota ce începea să se nască în preajma unui centru comercial.

Am intrat zâmbind în covrigărie. Aici e locul magic unde fiecare cumpărător primește de doi bani covrig și de restul iubire. E brusc aglomerat și la fel de brusc pustiu. Într-o zi am văzut că vânzătoarea ne-a învățat pe fiecare, pentru fiecare păstrează o vorbă anume, știe ce vrem sau ce nu ne place. În altă zi am văzut că, fără să ne dăm seama, ne-am învățat și noi între noi. Ne știm și ne zâmbim acolo, în covrigăria magică.

”Iubirea cu măsură e sărmană ca un cerşetor”, mi-au venit în minte cuvintele lui William Shakespeare și mintea aleargă la verdele-ciorap de mai devreme.

Mi-a ieșit în față în dimineața următoare. Era în ușa covrigăriei. S-a ferit ușor și m-a lăsat să trec. Dacă nu ar fi avut punga verde în ghete nu aș fi știut că e el. În treacăt văd că verdele nu e doar la picioare, ci și la mâini. Un fel de manșetă ciudată, din aceleași pungi foșnitoare în aerul ceva mai rece și ceva mai furios decât în dimineața anterioară. De n-ar fi aglomerat, îmi spus, să apuc să îi iau un covrig și să îl mai prind în ușă. Nu apuc. Sunt doar eu de data asta și doamna trebăluiește cu minuțiozitate la un sandviș: adaugă și una și alta, toarnă sosuri, încălzește, învelește, strânge și, în final, ridică mâna. Ușa se deschide și omul cu aripi verzi se aruncă zâmbind înăuntru. Sărumâna, sărumâna, se aude șoptit și apoi se pierde în griul vântos al dimineții, înfulecând cu poftă din porția de iubire. ”Iubirea cu măsură e sărmană ca un cerşetor”, îmi vin din nou de niciunde cuvintele Marelui Will și zâmbesc. He-hei, nemăsurata iubire!

Vântul nu se mai sfiește și se năpustește cu furie în oameni. Ziua închide cerul și picături de ploaie izbesc obraznic în caldarâm. Când și când iese soarele, doar cât să descrețească o frunte, cât să înroșească în ferestre o mușcată.

Amiază. În fața covrigăriei moare un om. Sub roțile uriașe ale unei cisterne cerșetorul se împrăștie la propriu. Vestea tulbură, zbuciumă, zdrobește. În câteva minute trupul este acoperit, groaza se citește pe chipuri, soarele nu mai îndrăznește să iasă de după norii afurisiți și ei de vântul nefiresc.

Era un om sărman, trăia pe stradă, spăla parbrize, se zice și se scrie. Nu a observat că s-a schimbat semaforul. Dar în lumea lui există, oare, semafoare?

Cerșetorul cu aripi verzi, este prima imagine care îmi vine în minte. Și sufletul începe să doară. Nu am apucat dimineață să îi cumpăr covrig...

Peste o oră autobuzul care mă duce spre casă trece prin fața covrigăriei. Resturi din trupul sărmanului mai sunt încă pe șosea. Priviri îngrozite alunecă prin fereastra autobuzului. Nimeni nu scoate o vorbă.

Brusc, o frână ne scoate pe toți din amorțire, iar vocea șoferului izbucnește ca o descărcare de tunet: ”Uite, uite la el! Așa se întâmplă nenorocirile, cu oameni ca voi!” Privirile tuturor se mută către năucul apărut de niciunde în fața autobuzului. Zăresc mai mult ca o umbră verdele zburător, manșetele se agită în aer ca o zburătăcire de aripi.

Autobuzul pornește din nou. Și atunci se întâmplă minunea: unul câte unul oamenii prind din nou viață, voci gâtuite sau șoptite, strigate sau stinghere, încep deodată să se amestece.
”Nu e el, nu el a murit!”

”Doamne, nu e el!”

”Și eu tot la el m-am gândit când am auzit de accident!”

”Eii, ce bine, nu el a murit!”

Nimeni nu vorbește cu nimeni, fiecare cu fiecare sărbătorește nemoartea cerșetorului cu aripi verzi.

”Imperturbabil, în acest tumult,/ El, cerşetorul, a uitat să moară”, decreta demult Păunescu.

El, cerșetorul, nu putea să moară. Pentru că poartă aripi la picioare și în manșetele lui verzi prea multă iubire adună.

Un alt sărman a urcat la Domnul. Un cerșetor fără aripi verzi.

A murit așa cum a trăit: între oameni, cerșind iubire într-un oraș gri ca un martie care a uitat să înverzească. ”Iubirea cu măsură e sărmană ca un cerşetor”...

Și vine ziua...

...în care te sufoci în tăcere. 

...în care dragostea se face mormânt. singurătăți gâtuite de spaimă, cu un picior în groapa poeziei. hei, hei! ce vremuri în care cuvintele deșirau cămăși de noapte. hei, hei! ce timpuri în care iubirea înălța zmeie!  

vrei să cobori scările, de niciunde strigăte hămesite, iarbă amestecată cu cenușă, dinspre orizont se scurg păsări bolnave. e pustiu, e gol, e tăcere. și te sufoci. și cauți un genunchi de salvare. să uiți, să arzi, să ierți.

Momentul de poezie

Momentul de poezie live428 cu versuri de Gheorghe Simon (27 martie 1950 - 14 mai 2021) din volumul „Fulgere captive“ (Editura Junimea, 1984) prezente și în ”Teofania” (Editura Doxologia, 2017), versuri de Ştefan Vida Marinescu din volumul ”Semne parti­cu­lare, necesarele primejdii” (Editura Blumenthal, 2011) şi versuri de Florentina Toniță din revista de la Botoșani ”Hyperion” nr. 4-6/ 2019. 

Coloana sonoră baroc: Jean-Baptiste Lully (1632 - 1687, n. Giovanni Battista Lulli), selecțiuni din opere, balete.

(Armanda Filipine



Mircea Carp, fost director Europa Liberă: ”Țăranul și satul au devenit dușmanii comuniștilor și comuniștii – dușmanii țăranului român”

Este glasul de la ”Europa Liberă” sau ”Vocea Americii”.  Născut în Gherla, pe 28 ianuarie 1923, Mircea Carp este românul cu cetățenie americană care trăiește la München. Tata era originar din Iași, iar mama, Ecaterina Carp, ”era născută Catargi, din familia vestiților oameni de stat și diplomați români”, spune însuși Mircea Carp, jurnalistul pentru care viața, la 98 de ani, nu și-a strâns în cufăr toate provocările. Plecat din România comunistă în anul 1948, trece prin Austria și ajunge, în 1951, în Statele Unite ale Americii. Lucrează pentru ”Vocea Americii”. Revine în Europa după 22 de ani. La München, de unde transmite o vreme pentru ”Vocea Americii”, apoi se va transfera la ”Europa Liberă”, unde rămâne până la sfârșitul activității (1955), ca director asistent.

”Suferim în continuare ca toată lumea de stresul provocat de această viață de semi-izolare, dar nu ne dăm bătuți”, ne mărturisește fostul director de la Europa Liberă într-o scrisoare. Demersul nostru, de a realiza un interviu pentru revista de cultură Hyperion, l-a întors pe Mircea Carp într-un timp cu răscolitoare amintiri. ”Fiind vorba despre valori atât de importante ca libertate, onoare etc., ne-am afundat și am intrat în profunzimea acestora poate peste măsură. Întrebările matale, cât și răspunsurile pe care acestea le merită, ne-au preocupat peste măsură și încercăm cu mult zel să răspundem așteptărilor, oricum neputând cuprinde în totalitate aspectele dorite, oricât am dori acest lucru”, mai citim în recenta corespondență purtată cu ilustrul jurnalist. 



România comunistă, între propagandă, partizani și colectivizare


Florentina Toniță: Domnule Mircea Carp, în anul de grație 2021 încă vorbim despre o istorie cvasinecunoscută, și asta pentru că manualele noastre au fost, pe vremea comunismului și nu numai, adevărate instrumente de propagandă. Cum ați povesti dvs., astăzi, istoria acelei Românii?

Mircea Carp: La baza instituțiilor de propagandă și control comuniste se găseau elemente din diviziile ”Tudor Vladimirescu” și ”Horia, Cloșca și Crișan”...

F.T.: Cine erau cei care formau aceste divizii?

M.C.: Ca de pildă Nicolae Cambrea, numit și ”generalul roșu”, care dirija și controla ”alegerile” de orice natură. Apoi au fost Mircea Haupt, colonel Iacob Teclu, Ion Hortopan și alții, exemple de trădare și de lipsă de onoare care au căzut în mrejele propagandei și șantajului Anei Pauker în lagărele din Uniunea Sovietică, unde erau prizonieri. 

Însă au fost și cei care din patriotism, devotament și onoare au refuzat, fiind uciși fără milă. Există numeroase exemple de onoare cunoscute printre cei care au refuzat să se înroleze în diviziile amintite sau au făcut tot ce le-a stat în putință să se dezică.

Să nu uităm că apoi a venit colectivizarea. Pătura țărănimii a fost lovită de noua politică comunistă. Ca întotdeauna, și în acest caz comuniștii au știut cum să manevreze lucrurile, bine ademenitor pe deasupra, iar pe dedesubt cu lovituri crunte date împotriva țăranilor. 

Legea împroprietăririi din 1945 a fost o lege care a bucurat pe unii, dar care a lovit pe alții.  

F.T.: Ce vă amintiți din atmosfera acelor ani, pe cine a bucurat și pe cine a lovit Legea Împroprietăririi? Erați ofițer al Armatei Române…

M.C.: Eram pe front în Ardealul de Nord și am avut prilejul să aflu, direct din rândurile soldaților din unitatea mea, cum s-au produs proteste și de existența nemulțumirilor din cauza faptului că vor beneficia de împroprietărire în primul rând mulți dintre țăranii rămași la vatră, în detrimentul celor de pe front, care evident nu puteau să fie de față la actul de împroprietărire de acasă. Și astfel, unii s-au împotrivit, alții cu arma în mână, alții luând drumul rezistenței în munți. 

Au existat mii de cazuri, amintesc aici doar câteva pentru a evidenția ce însemna libertatea și onoarea în rândurile acestor oameni! 

Se spune că au existat în jur de 1.200 de grupuri de luptători, primele grupuri s-au format imediat după 23 august 1944. Amintesc, printre atât de multe, doar câteva: grupările lui Gavrilă Ogoranu, Nicolae Dabija, Ion Uța, Gogu Puiu, Victor Lupșa, Teodor Șușman, Mihai Timaru, Toma și Petru Arnăuțoiu, Gavrilă Vatamaniuc, Anton Paragina. Despre unele și mai ales despre onoarea și curajul cu care au ripostat odioaselor nedreptăți făcute de comuniști împotriva țăranilor români voi relata și câteva  momente. 

Din 1945 şi până în 1959, în munţii României s-au ascuns aproape 1.196 de grupuri de luptători, în 19 centre de rezistenţă. Aceștia s-au ascuns cu speranţa că noua orânduire sovietică va fi alungată de trupele anglo-americane, și doreau să gonească regimul de ocupație.  

F.T.: Vorbim despre cei pe care istoria i-a numit drept ”partizani”, un cuvânt care mai ”arde” și azi prin unele medii.

M.C.: Istoricii i-au numit ”partizani”, iar acţiunile lor au căpătat numele generic de ”Mişcarea de rezistenţă”. Ei şi-au spus ”haiduci”. În rândul acestora se aflau ofiţeri deblocaţi, ”chiaburi” foşti moşieri sau industriaşi, foşti membri ai partidelor istorice, grupul ”sumanele negre”, preoți, studenți, elevi, legionari, toți hotărâți să lupte și să supraviețuiască unei dictaturi ostile care îi forța să devină niște dezrădăcinați. 

Însă cei mai mulţi au fost simpli ţărani, aceia care au simţit direct nedreptăţile comunismului, pentru că reformele agrare au culminat cu colectivizarea care le-a luat tot şi i-a făcut pălmași pe propriile lor pământuri. Țăranul și satul au devenit dușmanii comuniștilor și comuniștii – dușmanii țăranului român. Acestea aveau obiective de împotrivire la colectivizare, intervenţii armate, de pregătire a acţiunilor partizanilor în vederea căderii regimului comunist şi răspândirea de manifeste. Un punct slab a fost lipsa de unitate și de legătură între grupuri.

Avem și aici nenumărate exemple de onoare. 


”Au fost executați oameni, au fost îngropați fără urmă, deportați”


F.T.: Să ne întoarcem în vreme și să îi cinstim cum se cuvine. Ce evenimente sau oameni v-au rămas în memorie, la cine v-ați întoarce pentru a umple paginile nescrise ale istoriei?

M.C.: Voi da câteva exemple din miile sau zecile de mii pe care istoria și Dumnezeu le cunoaște, unii dintre noi poate doar câteva, sau unii deloc…  

La Vadu Roșca, județul Vrancea, s-a petrecut cea mai sângeroasă reprimare a unor revolte țărănești împotriva colectivizării. Stan Nițu, la numai 29 de ani  în anul 1957, era unul dintre țăranii cei mai activi  contra colectivizării. El a fost arestat în 1957, condamnat la 6 ani închisoare corecțională pentru ”rebeliune”. A ispășit pedeapsa în închisorile de la Galați, Gherla, Tecuci. Eliberat prin grațiere la 1960. Așa își aduce aminte Stan Nitu de intervenția militarilor de la Securitate împotriva sătenilor în decembrie 1957: ”Atunci am văz’t că s-a suit unuʼ di la noi, Dimofte Aurel, pi cabină ș-a-nceput să dea cu săcurea. Un căpitan a scos pistoluʼ și l-a-mpușcat. Atunci s-a sesizat lumea: Văleu, l-a împușcat p-ăla! Domʼle, a-nceput să zvârle, care cu săcurea, care cu ce avea. Nu i-a atins, nu s-a-ntâmplat acolo niciun fel di victime dân partea lor. Domʼle, și când a-nceput să tragă cu puştile, a început lumea să cadă cum cade grâuʼ când bate vântuʼ. Așa cădea”.

Acesta a fost doar începutul… În urma arestărilor de la Suraia, Vadu Roșca și Răstoaca, 73 de săteni au fost trimiși în judecată și condamnați la ani grei de închisoare. Ei au fost eliberați, unii în 1960, majoritatea cu ocazia amnistiilor deținuților politici, din anii 1962, 1963 și 1964.

F.T.: Răscoalele au izbucnit în întreaga țară, inclusiv în zona Moldovei, în Dorohoi și Botoșani. O tragedie uriașă, însă atât de puțin cunoscută astăzi. Un grotesc ce avea să anunțe nenorociri și mai atroce, de fapt.

M.C.: Având în vedere amploarea răscoalelor, autoritățile au intervenit în forță atroce, în primul rând în zeci de comune din județele Bihor și Arad. Alte răscoale au fost în nordul Moldovei în județele Dorohoi, Rădăuți, Botoșani și Suceava și au mai fost răscoale mai mici în diverse zone din Făgăraș-Ardeal. Au existat execuții, de exemplu în Arad, iar corpurile celor uciși au fost lăsate în centrele localităților pentru a intimida pe ceilalți. La fel s-a întâmplat în nordul Moldovei, Dobrogea, Banat-Caransebeș, în sudul țării. Au fost executați oameni, au fost îngropați fără urmă, deportați, au fost oameni ridicați de la casele lor și despre care nu se mai știe nimic, s-au distrus vieți, s-au confiscat case și bunuri…s-au făcut în loc gospodarii colective, SMT-uri, depozite etc.

În anul 1948, sergentul major Gavril Vatamaniuc, din Sucevița, a fost dat afară din armată și pus sub urmărirea Securității. Bănuind că va fi arestat, el se ascunde în pădurile din zona Suceviței, unde și-a construit un bordei și a adunat un grup de 7 persoane cu care a participat la acțiuni de apărare, încercând să-i convingă și pe muncitorii  forestieri să lupte împotriva comuniștilor afirmând:”Nu vreau să mă închin comunismului și nu vreau să ajung un sclav al lor”. Au stat în munți 6 ani, apoi prinși și condamnați la moarte, apoi rejudecați și condamnați la muncă silnică pe viață, eliberați în 1964. În toți cei 9 ani de lacrimi, chinuri și durere Gavril Vatamaniuc și-a dorit până la moarte, cu o atitudine plină de tărie, curaj și onoare, să fie demascați toți cei care au comis crime și a adus personal la Procesul Comunismului, cu o memorie de fier, zeci de dovezi de tortură cu nume și prenume.

Un alt exemplu din județul Vrancea: Unul dintre motivele revoltei de acolo  a fost că sătenii auziseră că autoritățile comuniste doreau să pună mâna pe "Hrisoavele lui Ștefan cel Mare", prin care domnitorul lasă munții și câmpiile din Țara Vrancei moștenire către feciorii vrânceni.

Au căzut eroic mulți vrânceni printre ei aflându-se și Cristea Paragină. Gheorghiță Bălan a fost prins și el, condamnat la moarte și executat. Jertfele lor și ale familiilor lor au rămas înscrise cu durere și sânge în istorie  pentru generațiile următoare. Au murit familii întregi, au luat calea închisorilor sute de vrânceni, dar cea mai mare jertfă a dat-o familia lui Anton Paragină. 

În 1950, Ion paragină, Mihai Timaru au fost încercuiți și arestați de securiștii și militarii care au fost trimiși pentru a-i prinde pe membrii grupului Cristea Paragină, Gheorghiță Bălan și colonelul Strâmbei au declanșat răscoala celor peste 30 de sate din Vrancea, iunie 1950. Această răscoală a cuprins cel mai mare număr de participanți -15.000 - și a rămas în istorie drept cea mai mare revoltă anticomunistă din România. 

Ofițerul Mihai Timaru, eliberat în 1964 după greaua condamnare de 15 ani de detenție politică, a descris printre altele și evenimentele tragice din Vrancea, în cartea sa”Amintiri de la Gherla” o carte ce ar putea fi un manual pentru studenții de la istorie și nu numai, despre infernul torturilor comuniste.

F.T.: Povești impresionante, oameni despre care însă se știe extrem de puțin. Cum este și povestea lui Toma Arnăuțoiu, care a fost la un moment dat și la Regimentul de Gardă Călare. Un confrate de arme, am putea spune.

M.C.: Da, Toma Arnăuţoiu, provenea dintr-o familie foarte apreciată în satul Nucşoara. A fost educat să-şi iubească ţara, neamul şi regele, însă, în ciuda dorinţei tatălui, de a rămâne învăţător în sat, acesta s-a înscris, în anul 1942, la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie „Regele Ferdinand I”, apoi a fost la Regimentul de Gardă Călare. În 1944, a luptat pe frontul de vest în cel de-Al Doilea Război Mondial, a primit  Ordinul Coroana României, clasa a V-a, cu spade şi cu panglică de Virtute Militară şi Frunze de Stejar. În decembrie 1944 a fost rănit în luptele din Ungaria, dar și-a reluat activitatea militară. În 1946 a fost mutat la Regimentul de Gardă Călare, iar în august 1947 a fost avansat la gradul de locotenent. În 1947, noua orânduire comunistă îl trece în rezervă. Toma Arnăuțoiu a fost unul dintre cei mai cunoscuți partizani români anticomuniști. 

Povestea lui de viață este impresionantă. După instaurarea regimului comunist, a fost unul dintre organizatorii rezistenței din munți. El a crezut în lupta lui împotriva regimului comunist și, alături de Gheorghe Arsenescu, a organizat grupul de rezistență anticomunistă armată de la Nucșoara, cunoscut sub numele de ”Haiducii Muscelului”. Grupul a fost sprijinit de locuitorii din zonă, dar și aceștia au fost anchetați și torturați de Securitate pentru a recunoaște ajutorul dat celor din munți. Toma Arnăuțoiu și partizanii lui au rezistat nouă ierni  în munți. Au avut loc lupte și mulți partizani au fost prinși și uciși. 

Au urmat presiunile Securității asupra familiilor lor, care au fost anchetate și urmărite. Mama lui Toma Arnăuțoiu a fost arestată de mai multe pentru a-i forța pe partizani să se predea. În 1958, Toma Arnăuțoiu și fratele său au fost prinși de Securitate. Au fost anchetați la Pitești timp de un an, la fel și Maria Plop-soția lui Toma, care a fost arestată împreună cu fiica lor de 2 ani. Toma și Petre Arnăuțoiu, împreună cu alți 14 oameni, au fost condamnați la moarte de către Tribunalul Militar al Regiunii a II-a și executați în noaptea de 18 iulie 1959, la penitenciarul Jilava. Maria Plop a murit în închisoarea de la Miercurea Ciuc, în 1962, la vârsta de 35 de ani. După capturarea celor doi fii, Toma și Petre, mama celor doi, a fost arestată din nou și condamnată la 10 ani pentru că nu a denunțat fugarii. S-a stins din viață în 1962 în închisoare. 

În august 2016, Elena Ion Arnăuțoiu, sora anticomuniștilor Toma și Petre Arnăuțoiu, a fost decorată de președintele României. Din câte știu, Ioana-Raluca Voicu Arnăuțoiu, care a aflat după îndelungi cercetări că este fiica lui Toma Arnăuțoiu și a Mariei Plop, a scris o carte care descrie rezistența,presiunile și drama familiei Arnăuțoiu – ”Luptătorii din munți. Toma Arnăuțoiu, Grupul de la Nucșoara. Documente ale anchetei, procesului, detenției”, alt manual de istorie pentru cei ce doresc să știe adevărul acelor vremi.


”Ori te spânzuri, ori te-neci, ori la colectiv te treci”


F.T.: Au fost cel puțin 17 ani de colectivizare în România, o experiență istorică tragică pentru un popor abia ieșit din război.

M.C.: Colectivizarea a fost de lungă durată, a cuprins întreaga ţară şi o mare parte a populaţiei, respectiv toată populaţia rurală a României, estimată în 1948 la aproximativ 75% din populaţia totală – aproximativ 12.000.000 de locuitori dintr-un total de 16.000.000. Potrivit datelor oficiale, numai până în 1952, peste 80.000 de ţărani au fost închişi pentru că s-au opus colectivizării, 30.000 fiind condamnaţi în urma unor procese publice.

Din această perioadă tragică a existentei țăranului român au rămas folclorul colectivizării și folclorul rezistentei anticomuniste care înfățișează cu tristețe sau cu un umor trist (”ori te spânzuri, ori te-neci, ori la colectiv te treci”) momentele dureroase prin care a trecut acesta, suferință ascunsă în cele mai adânci locuri ale sufletului, ca și ura anticomunistă mocnită în mai bine de jumătate de secol. Aduc aici câteva versuri descoperite cu pasiune de Cornelia Bodea, filolog și etnolog, ale Anei Gavrilă Ogoranu, izvorâte din suferințele îndurate la închisoarea de la Mislea: ”Frunza verde de cicoare,/ Stau la Mislea la-nchisoare, / Gându-mi zboară-n depărtare,/ Peste munți și peste văi/ La cei dragi și scumpi ai mei/ C-au rămas îndurerați/ Și de toți persecutați/ De când am fost arestați”.

Ana Gavrilă Ogoranu a fost urmărită permanent de Securitate, închisă și anchetată, Anei  Ogoranu nu i s-a recunoscut niciodată în mod oficial calitatea de luptător anticomunist. Ea a fost cea care l-a ascuns de Securitate, în propria casă, timp de 21 de ani, pe Ion Gavrilă Ogoranu, viitorul ei soț și cunoscut luptător anticomunist din gruparea de la Făgăraș. Primul soț al femeii a fost de asemenea un luptător împotriva comunismului, și ucis în bătaie la închisoarea din Gherla, în 1952.

F.T.: În planul experiențelor personale, există un om care v-a impresionat puternic, în preajma căruia v-ați aflat?

M.C.: Adriana Georgescu. Pe care am cunoscut-o personal, un exemplu de devotament si martiriu. Era o tânără avocată, șefa de cabinet a generalului Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului comunist în România  (Rădescu, condamnat în contumacie , a reușit în 1947 să se refugieze în Statele Unite, unde a organizat și condus Comitetul Național Român și Liga românilor liberi ) și avea 25 de ani: a fost arestată după ce comuniștii au preluat puterea în România, pentru implicarea în organizaţia T (a tinerilor liberali), pe care noua conducere comunistă a catalogat-o drept teroristă. 

În septembrie 1945 a fost condamnată la patru ani de închisoare corecţională ”pentru faptul de uneltiri contra ordinei sociale”. Ajunsă la închisoare, chinuită, interogată si judecată, condamnată, a fost în final grațiată, după doi ani de suferințe, de Regele Mihai în 1947. A urmat o nouă arestare (în august 1947), dar colegii din organizaţie au reuşit s-o scoată din închisoare. A devenit victima primului proces politic orchestrat de omul-șobolan, Nicolski. A scris cartea ”La început a fost sfârșitul”  la Paris, unde reușise să fugă în 1948. Aceasta este prima mărturie publica a unui deținut politic care a trăit experiența cumplită a închisorii, dintr-o țară aflată dincolo de Cortina de Fier. 

Anchetatorii sub conducerea lui Nicolski au încercat prin mijloace brutale si  inumane (înjurături, înfometare, ameninţări, tortură, administrarea de substanţe halucinogene, bătăi, viol, apelative ca:  „putregai reacţionar”, ”târfă reacţionară” sau ”lepră reacţionară” (citat din ”Puterea a cincea” -Melania Cincea) s-o determine să declare că adevăraţii conducători ai presupusei „organizaţii contrarevoluţionare” erau liderii opoziţiei: Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Nicolae Rădescu. 

Însă Adriana Georgescu, dând dovadă de verticalitate, demnitate și onoare, nu a declarat nimic.

”În sfârșit vine și rândul meu. Mă scol în picioare. Ce sa spun mai întâi? Strâng pumnii. Îmi aud vocea, o voce albă și parcă din afara mea:

-Domnule președinte, am fost ridicată din stradă. Un bărbat tocmai trecea, care semăna cu unul din colegii mei. L-am strigat. Era un necunoscut. În prezent se află la Ministerul de Interne. De ce? În virtutea cărei legi? Domnule președinte, Securitatea ne-a ridicat acum două zile de la Curtea Marțială ca să ne forțeze să dăm declarații cum că am fost bine tratați la anchetă: insultată. Amenințată. ”Dacă nu semnezi, te așteaptă moartea sau Siberia”. Lovită. Dată cu capul de pereți sistematic. Biciuită cu o mânecă umplută cu nisip. Regim celular. Înfometată. Lipsită de aer... Carceră. Ținută ore întregi în vârful picioarelor până leșinăm. Injecție ca să fiu drogată. Pălmuită. Scuipată în obraz. Cer o expertiză medicală ca să pot arăta medicilor rezultatul altor metode de anchetă pe care prefer să nu le spun unei săli întregi. Cer o comisie de medici comuniști și neutri”.

Acest paragraf din amintirile Adrianei Georgescu ( se află în cartea ”La început a fost sfârșitul”) este edificator pentru toate chinurile și suferințele prin care a trecut o tânără avocată de 24 de ani care își făcea doar datoria față de țară, neam si Rege. Mai mult am scris în articolul ”Adriana Georgescu între devotament și martiriu” - Radio Europa Liberă.

(Mulțumiri doamnei Carmen Grigoraș Frunzetti pentru sprijinul acordat la realizarea acestui interviu)



Interviu publlicat în revista Hyperion (10-11-12/2021)





”Un bărbat pe nume Ove”, duioșia colțuroasă a unui om cu inima atât de mare încât nu poate să moară

Un om cu inima prea mare. Așa a sunat diagnosticul medicului, când Ove s-a prăbușit în zăpadă și a trebuit să fie operat pe muchie de viață și de moarte. O chestiune medicală (cardiomegalie în termeni de dicționar) să fie oare cauza unui comportament atât de strident și de duios în același timp?

”Un bărbat pe nume Ove” se citește fără contenire de câțiva ani. Mai exact de vreo 4 la noi, dacă ținem cont că a apărut în 2017 în România,  cu o traducere din limba suedeză de Andreea Caleman; dar scrisă de Fredrik Backman în 2012.

Fredrik Backman a debutat în lumea literară cu această carte, care l-a și propulsat în rândul celor mai populari scriitori contemporani, fiind editată în peste 35 de limbi.

S-a tot spus că este o carte ce nu poate sta în bibliotecă alături de cărțile mari, de la Murakami la Hesse. Probabil că nu. E lipsită de prețiozitățile literare, de înălțimile stilistice, de profunzimile umane pe care un autor de Nobel, să zicem, le rostogolește cu atâta ușurință.

Însă ”Un bărbat pe nume Ove” are altceva: place unei categorii uriașe de public, aceea a cititorului care „pune suflet”. Există în lume cărți, autori și cititori. Uneori aceștia toți se întâlnesc, alteori nu. Ove are acest dar, de a aduna laolaltă multă lume.

Și, culmea, asta reușește un bărbat pe nume Ove: cel mai morocănos, mai ursuz, mai mizantrop, chiar nesuferit om din câți există în univers. Un bărbat al cărui singur scop este acela de a muri, dar căruia viața îi mai dă mereu ceva de treabă.


”Timpul e un lucru de mirare. Cei mai mulți dintre noi ne gândim doar la ceea ce ne așteaptă peste câteva zile, săptămâni sau ani. Unul dintre cele mai dureroase momente din viața unui om este cel în care își dă seama că are mai mult timp în urmă decât înaintea sa. Iar când nu mai ai prea mult timp, trebuie să găsești lucruri pentru care să merite să trăiești”.


”Un bărbat pe nume Ove” este scrisă simplu, dar acea complexă și studiată simplitate care te face să ignori șiragul de perle doar pentru că, la femeia din fața ta, te impresionează strălucirea din privire.  Fredrik Backman nu te vânează pe tine, ca cititor, cu construcții lingvistice de mare efect, însă îi recunoști în fiecare rând inteligența și măsura cuvântului. Are umor, pe care îl dezvăluie ori prin vocea personajelor, ori prin jocul de situații. Are ironie, dar fără sarcasmul tăios al multor autori contemporani.

Însă cel mai mult impresionează la această poveste modul ingenios prin care Fredrik Backman își construiește personajul principal. Ove este o ceapă care își desprinde unul câte unul învelișurile, și o face în modul cel mai clasic cu putință: te face să plângi, te emoționează, ții în mână cuțitul cu care mai îndepărtezi un strat, dar pui lacrimile pe seama usturimii ochilor. Ove însuși ți-ar da aceeași explicație, căci pentru nimic în lume nu ar recunoaște că… are o inimă mare.

Nu voi povesti mai mult din carte, aș știrbi din experiența personală a fiecăruia. O experiență care nu se sfârșește odată cu ultima pagină citită. Ove continuă să trăiască alături de tine. Îți pune întrebări. Îți nesocotete răspunsurile. Te intrigă și te uimește în aceeași măsură. Începi să îi recunoști gesturile în oamenii din jurul tău. Tu însuți devii Ove, vorbești ca Ove, trăiești ca Ove. Un om cu inima prea mare, atât de mare că inima pornește singură în căutarea semenilor aflați în nevoie.

Ove iubește simplu și clădește în același timp eșafod iubirii. Vrea să moară pentru că viața devine formalitate stingheră într-o lume în care ”nu se mai fac oameni ca Ove”. Cu toate acestea, viața continuă să-i dea de treabă. Și se naște întrebarea: cine este vinovat că un om cu inima prea mare nu mai vrea să trăiască?  

430 de pagini ne-a dăruit Fredrik Backman. Și cea mai frumoasă poveste de dragoste citită în ultimii ani. Și, credeți-mă, nu e ușor să fii nici Ove, nici Sonja. Dar câtă duioșie, câtă tandrețe, ce neașteptată metamorfozare în niște ființe atât de diferite, și totuși atât de complementare în esență.


”A iubi pe cineva e ca și cum te-ai muta într-o casă nouă, obișnuia Sonja să zică. La început ești îndrăgostit de tot ce-i nou, te minunezi în fiecare dimineață că-i casa ta, ca și cum te temi că, în orice clipă poate să năvălească altcineva pe ușă și să spună că totu-i o mare greșeală și că, de fapt, nu ți se cuvine un loc atât de frumos. Apoi anii trec, fațada se scorojește, lemnul crapă pe ici pe colo, și ajungi să iubești casa nu pentru cât de perfectă e, ci pentru imperfecțiunile ei. Îi știi toate unghiurile și ungherele. Știi cum să faci să nu se înțepenească cheia în yală când e ger. Știi care scânduri din podea se miscă atunci când pășești pe ele și cum să deschizi ușile dulapului ca să nu scârțâie. Știi toate micile secrete care o fac căminul tău”.


Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"

"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...