în care singurătatea se transformă în ceară
oamenii te acuză de neglijență și azi ai uitat
să dai deoparte grilajul
păsări se zbat în inima ta niciodată
niciodată nu ai fost mai singur
tu și flacăra
și prietenul care și-a luat cu sine umărul și...
nu e totul să mori
trăiești până când toate iubirile se sting
și singurătatea se preface în ceară
(acesta nu este un poem)
L-am cunoscut pe Vasile Zetu în urmă cu aproape trei
decenii, când poezia se rostea și încă se rostuia în viitoare cărți. Recitam și
ascultam. Vasile Zetu urca pe ”Everestul” Udeștiului, alături de doamna sa, un
loc al prieteniilor arhaice. Poeziei de pe Oadeci aveam să îi datorez, apoi,
privilegiul de a fi prezentă în 1998 la lansarea primului volum de poezii
semnat de Vasile Zetu, ”Roua lăuntrică” (psalmi), ediție bilingvă, română și
franceză, apărut la Suceava, la Editura Cuvântul nostru. O poezie elegantă, în
linii simple, dar acea simplitate care transformă cuvântul în Logos.
Fără a fi neapărat un poet creștin, Vasile Zetu a devenit
până la urmă un făuritor de rugăciune. Pentru că asta este cartea cu fior
testamentar pe care ne-a lăsat-o grăbit, sfios și deopotrivă smerit, parcă
anume să ne încerce iubirea-poeziei-fără-poet.
”Duc în spate fântâna secată” a apărut în 2021, la Editura
Junimea. Primisem doar semnalul apariției, pentru că ea, cartea, avea să se
”lanseze” fără poet. O carte tulburătoare, diferită și totuși atât de
asemănătoare cu însuși autorul, ca un tablou în care cauți analogii, dar
găsești semne stranii, identifici nuanțe, dar ajungi să pășești năuc pe un
tărâm al devastărilor interioare. Ale noastre devastări! Și peste toate, la
final, se lasă liniștea pentru că ”Poetul / A trecut pe aici”.
”Sunt trist ca un clopot / care și-a înghițit limba”, spune
Vasile Zetu cu imaginea unui pelerin care a învățat, după milioane de ani, să
observe muntele care ”are ieșire la ceruri”. Trece prin ”pădurea de cretă” și
traversează lumea pe o ”ploaie ambiguă”, poate de aceea și ”păstrăvii sunt
hieroglife”.
Imagini care devin sugestie, descrieri care răstoarnă
realitatea, dar numai pentru a-și face loc în prezentul amputat al lumii tot
mai zgomotos-arțăgoase. Vasile Zetu găsește soluția tăcerii, dar nu o transpune
în formule simandicos sau fals științifice. Dimpotrivă. Poetul învață să urce
”printre semeni / tăcut ca cruce”. Or tăcerea nu e totuna cu absența vorbirii,
ci ea se traduce printr-o gramatică a suferinței interioare, a durerii fără
leac. Pentru că, ne spune Vasile Zetu, ”poezia nici scrijelită pe lacrimă / nu
oblojește, nu vindecă / rana muțeniei”. De aceea ”mai înțelept / e să taci”.
Câtă duioșie, cât fast în tăcerea Poetului! Și câtă asumare în ”vacarmul tăcerilor sale”, în care un cioclu ”îngroapă /
herghelii de cuvinte”!
Un dicționar al vorbirii în psalmi, o catapeteasmă de
cuvinte, o rugă-poezie. Asta reușește Vasile Zetu în această ultimă carte, pe
care a construit-o anume ca pe ”un acatist pentru firul de iarbă” sau ca pe ”o
psaltire săpată-n fântână”. Pentru că
urmează imagini decupate dintr-o frescă a inimii pe care noi toți o bănuiam,
dar niciodată nu a dezvălui-o cu o atât de clară convingere. Acum, parcă vrând
să ne cuprindă cu totul în propriile-i îndoieli, pentru că nu mai știe ”care
parte a sinelui meu / e-n genunchi”, Vasile Zetu se confesează candid: ”o
rugăciune concisă / încearcă să fie / întreg trupul meu despuiat de cuvinte”.
Conștient de solemnitatea trăirii, poetul ne face părtaș la
rugăciune: ”Înalță-mă, Doamne. Ajută-mi / să fiu o fărâmă mai bun”. O
deznădejde care nu se mai salvează prin metaforă, o supracădere sfâșietoare își
face loc, precum tâlharul pe cruce care își pierde speranța în Înviere. ”O
funie fără nod / Este poemul acesta, de care atârnă / Trupul meu scorojit”.
Nicio salvare de nicăieri, ”de jur împrejur / munții îmi reazemă umbra”,
sufletul secătuiește-n cuvinte, ”cortegii de corbi poartă prapurii”.
Prin cuvânt renaște și se înaripează, prin poezie se mântuiește. Poartă în spate fântâna secată, dar la întoarcere capătă aura
fântânarului care asurzește ”ascultând / simfonia muțeniei”. Un pustnic al
poeziei, un pelerin care ”canonizează păpădii”, hirotonisește ”un mesteacăn”
sau închipuiește ”o biserică”.
Poetul se desprinde de teluric, dar nu o face abandonând, ci
înălțând cu sine lumea. Vasile Zetu ”a plecat de acasă, ușa pe care-a ieșit s-a
luat / după dânsul”. Niciun regret, nicio durere în carnal, în trăindul
fărăderost. A trăi nu înseamnă numaidecât a fi, ci a rosti. Când viața este
”triumful aripii / asupra migrării”, zborul nu mai este o componentă a
înălțimii, ci una a libertății absolute.
”Cobor în fântână și scriu / pe pereții ei de argilă, poeme/
cu versul rotund”.
Ca să se știe, ca să se afle, ca să rămână: ”Poetul / a
trecut pe aici”.
Cartea lui Vasile Zetu este o prelungire a vieții. A plecat,
dar și-a lăsat aici trupul în copertă. Poemele urcă pe cruce, se răstignesc,
sângerează. Cuvintele lui Vasile Zetu ne ostoiesc setea de viață, ne domolesc
dorul de moarte, ne umezesc buzele cu oțet sau ne încearcă în credință. Sunt
tandre, caustice, triste, sunt tămăduitoare și curate.
Un testament poetic la finalul căruia nu mai știi ”care
parte a sinelui / e-n genunchi”.
Mulțumesc, Vasile Zetu, pentru fântâna-poem pe care, prin
această carte, învățăm să o purtăm fiecare în spate!
Atunci l-am zărit prima dată. Privirea mi-a fost trezită
brusc de un verde viu, indecent de viu pentru o dimineață în care nici vântul
nu avea curaj să facă mare vâlvă.
M-am agățat de verde și privirea mea a trecut în grabă
strada odată cu el. Mergea agale, dar nu încet. Visător, credeam eu, dar nu
absent. Ghetele mari, negre, fluturau din cauza pungilor verzi din picioare, pe
care le purta în loc de ciorapi, lăsând resturile să atârne în afară. Ce
bizarerie, mi-am spus și mintea-mi scoate imediat o metaforă care mă face să zâmbesc:
aripi verzi în ghete.
Mi-aș fi dorit și îl mai păstrez în privire, m-am gândit cum
ar fi să alerg după el, să îi simt fremătarea verde. În mai puțin de un minut l-am
pierdut. Dispăruse în forfota ce începea să se nască în preajma unui centru
comercial.
Am intrat zâmbind în covrigărie. Aici e locul magic unde fiecare
cumpărător primește de doi bani covrig și de restul iubire. E brusc aglomerat
și la fel de brusc pustiu. Într-o zi am văzut că vânzătoarea ne-a învățat pe
fiecare, pentru fiecare păstrează o vorbă anume, știe ce vrem sau ce nu ne
place. În altă zi am văzut că, fără să ne dăm seama, ne-am învățat și noi între
noi. Ne știm și ne zâmbim acolo, în covrigăria magică.
”Iubirea cu măsură e sărmană ca un cerşetor”, mi-au venit în
minte cuvintele lui William Shakespeare și mintea aleargă la verdele-ciorap de
mai devreme.
Mi-a ieșit în față în dimineața următoare. Era în ușa covrigăriei.
S-a ferit ușor și m-a lăsat să trec. Dacă nu ar fi avut punga verde în ghete nu
aș fi știut că e el. În treacăt văd că verdele nu e doar la picioare, ci și la
mâini. Un fel de manșetă ciudată, din aceleași pungi foșnitoare în aerul ceva
mai rece și ceva mai furios decât în dimineața anterioară. De n-ar fi
aglomerat, îmi spus, să apuc să îi iau un covrig și să îl mai prind în ușă. Nu
apuc. Sunt doar eu de data asta și doamna trebăluiește cu minuțiozitate la un
sandviș: adaugă și una și alta, toarnă sosuri, încălzește, învelește, strânge
și, în final, ridică mâna. Ușa se deschide și omul cu aripi verzi se aruncă zâmbind
înăuntru. Sărumâna, sărumâna, se aude șoptit și apoi se pierde în griul vântos
al dimineții, înfulecând cu poftă din porția de iubire. ”Iubirea cu măsură e
sărmană ca un cerşetor”, îmi vin din nou de niciunde cuvintele Marelui Will și
zâmbesc. He-hei, nemăsurata iubire!
Vântul nu se mai sfiește și se năpustește cu furie în
oameni. Ziua închide cerul și picături de ploaie izbesc obraznic în caldarâm.
Când și când iese soarele, doar cât să descrețească o frunte, cât să înroșească
în ferestre o mușcată.
Amiază. În fața covrigăriei moare un om. Sub roțile uriașe
ale unei cisterne cerșetorul se împrăștie la propriu. Vestea tulbură, zbuciumă,
zdrobește. În câteva minute trupul este acoperit, groaza se citește pe chipuri,
soarele nu mai îndrăznește să iasă de după norii afurisiți și ei de vântul
nefiresc.
Era un om sărman, trăia pe stradă, spăla parbrize, se zice
și se scrie. Nu a observat că s-a schimbat semaforul. Dar în lumea lui există,
oare, semafoare?
Cerșetorul cu aripi verzi, este prima imagine care îmi vine în
minte. Și sufletul începe să doară. Nu am apucat dimineață să îi cumpăr
covrig...
Peste o oră autobuzul care mă duce spre casă trece prin fața
covrigăriei. Resturi din trupul sărmanului mai sunt încă pe șosea. Priviri
îngrozite alunecă prin fereastra autobuzului. Nimeni nu scoate o vorbă.
Brusc, o frână ne scoate pe toți din amorțire, iar vocea șoferului
izbucnește ca o descărcare de tunet: ”Uite, uite la el! Așa se întâmplă
nenorocirile, cu oameni ca voi!” Privirile tuturor se mută către năucul apărut
de niciunde în fața autobuzului. Zăresc mai mult ca o umbră verdele zburător,
manșetele se agită în aer ca o zburătăcire de aripi.
Autobuzul pornește din nou. Și atunci se întâmplă minunea: unul
câte unul oamenii prind din nou viață, voci gâtuite sau șoptite, strigate sau
stinghere, încep deodată să se amestece.
”Nu e el, nu el a murit!”
”Doamne, nu e el!”
”Și eu tot la el m-am gândit când am auzit de accident!”
”Eii, ce bine, nu el a murit!”
Nimeni nu vorbește cu nimeni, fiecare cu fiecare
sărbătorește nemoartea cerșetorului cu aripi verzi.
”Imperturbabil, în acest tumult,/ El, cerşetorul, a uitat să
moară”, decreta demult Păunescu.
El, cerșetorul, nu putea să moară. Pentru că poartă aripi la
picioare și în manșetele lui verzi prea multă iubire adună.
Un alt sărman a urcat la Domnul. Un cerșetor fără aripi
verzi.
A murit așa cum a trăit: între oameni, cerșind iubire într-un
oraș gri ca un martie care a uitat să înverzească. ”Iubirea cu măsură e sărmană
ca un cerşetor”...
...în care te sufoci în tăcere.
...în care dragostea se face mormânt. singurătăți gâtuite de spaimă, cu un picior în groapa poeziei. hei, hei! ce vremuri în care cuvintele deșirau cămăși de noapte. hei, hei! ce timpuri în care iubirea înălța zmeie!
vrei să cobori scările, de niciunde strigăte hămesite, iarbă amestecată cu cenușă, dinspre orizont se scurg păsări bolnave. e pustiu, e gol, e tăcere. și te sufoci. și cauți un genunchi de salvare. să uiți, să arzi, să ierți.
Momentul de poezie live428 cu versuri de Gheorghe Simon (27 martie 1950 - 14 mai 2021) din volumul „Fulgere captive“ (Editura Junimea, 1984) prezente și în ”Teofania” (Editura Doxologia, 2017), versuri de Ştefan Vida Marinescu din volumul ”Semne particulare, necesarele primejdii” (Editura Blumenthal, 2011) şi versuri de Florentina Toniță din revista de la Botoșani ”Hyperion” nr. 4-6/ 2019.
Coloana sonoră baroc: Jean-Baptiste Lully (1632 - 1687, n. Giovanni Battista Lulli), selecțiuni din opere, balete.
(Armanda Filipine)"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...
