Sunt un om bun doar dacă binele îmi aparţine mie şi ţi-l ofer în dar, nu dacă îmi cerşeşti binele. Sunt un om bun doar dacă acţiunea în sine este un rezultat al propriilor reflecţii despre bine, nu o consecinţă a gesturilor pe care nu le înţeleg deplin. Nu mă consider un om bun dacă fapta mea decurge firesc din fapta aproapelui meu, el fiind cel care îşi asumă curajul, responsabilitatea, măreţia de a fi bun. Nu sunt om bun dacă fac binele din milă, din constrângere, premeditat sau cu scop.
Care este limita între ceea ce ni se cuvine şi ceea ce merităm? Unde este cauza şi când apare efectul? Un om vrea ceea ce i se cuvine, dar societatea, lumea care îl are, deseori îi oferă doar ceea ce merită. El nu vrea asta, pentru că se hrăneşte din agresivitatea lui "mi se cuvine", nu din blândeţea lui "merit atât".
De asta meritul este efect, bucurie, împlinire. Orgoliul nu te lasă să meriţi, mândria te împiedică să aştepţi pentru că da, ţi se cuvine, vrei ceea ce tu consideri că meriţi, nu îl mai laşi pe Dumnezeu să te uimească, să te înfrumuseţeze.
Dar mai rămâi bun când binele e anulat de aproapele tău? Mai rămâi bun când binele se chirceşte de ruşine în viaţa aproapelui tău? Mai rămâi bun când binele tău face rău celui căruia credeai că îi vrei binele?
Uneori te zbuciumi în propriul rost precum păsările în înalt, care ştiu că popasul de aripă e imposibil atunci când dedesubt se adânceşte oceanul. Şi îţi treci viaţa zburătăcind, aşteptând un uscat dătător de talpă, să te afunzi în rădăcini de tot soiul şi mirosul.
În unele dimineţi zăreşti o palmă de pământ, îţi duci gândul spre acolo, dar seara te găseşte tot în fâlfâit de aripi, deasupra propriului ocean zgomotos de gânduri.
Şi te întrebi dacă acesta ţi-e rostul... Te întrebi dacă înaltul nu te amăgeşte şi ştii doar că ţi-e dor, dor, dor de pământ. Un pământ şi nimic mai mult.
Nu despre înălţime scriu, ci despre zădărnicia zborului când dorul de pământ te usucă.
Despre oameni, locuri, cărți, filme, teatru. Despre tot ce ne unește. (Florentina Toniță)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"
"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...

-
Şi mereu mă prefac a şti unde-i marginea. Chiar şi cu ochiul desfăcut. Dar, aşa cum dispare un vârtej, uneori dispare speranța, şi s...
-
Am început a citi cartea Svetlanei Aleksievici într-un miez de noapte. "Dezastrul de la Cernobîl" este mult peste ceea ce a înse...
-
...în care te sufoci în tăcere. ...în care dragostea se face mormânt. singurătăți gâtuite de spaimă, cu un picior în groapa poeziei. hei, h...
-
tu mergi pe deasupra ierbii precum în pustiu umărul ar priponi îngeri să bem cât mai e timp în curând vor izbi ciutele vor năvăli grei...
-
Şedinţa Academiei Republicii Populare Române, Secţiunea de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Arte, Proces-Verbal nr. 10 al şedinţei din 7 mar...
-
În preajma lui Constantin Ştefuriuc m-am aflat o singură dată, în anul muririi lui (1994), la un festival unde eu recitasem din Magda Isan...
-
Silviu Poenaru, ilustrul neurolog român care a activat la Paris, și care până în clipa de pe urmă a fost preocupat de medicina integrativă...
-
O existență chinuitoare începută la Botoșani, pe 8 septembrie 1909. Despre Max Blecher și destinul său tulburător au scris, în decursul a op...
-
Fiecare vorbă răsuna de parcă ai hârâi un motor în spaţiu închis, cu ferestrele zăngănind a pustiu. Puse mâinile la urechi şi, într-un efor...
-
Caut de multa vreme o poezie care, odata, m-a cutremurat, din care retineam si deseori imi fugeau prin minte si prin inima ultimele versuri....