vineri, 26 decembrie 2014

Mihaela Arhip, despre "Forma păsării", Editura Axa, 2012

Cartea Florentinei Toniţă este scrisă "într-o lume care nu este ceea ce este", după cum singură dezvăluie în poemul "nebun şi înger", întrebându-se "de unde înţelepciunea,/ de unde cumsecădenia de paie, de unde rostul/ de a fi ceea ce sunt". Aici, un nebun "e îngemănat în aripă cu îngerul său" şi fug în lume "în căutarea oamenilor singuri".
În cartea Florentinei, Pasărea are formă de înger înlănţuit din cauză că a ispitit sufletul din fiecare să îşi scoată masca şi să rămână învins, ca să descoperim că nu e o ruşine să fii învins de iubire, de singurătate, de un vis sau de amintiri.
"Despre iubire şi îngeri e bine să taci", mă simt avertizată încă de la primele pagini, dar nu pot să tac atunci când Pasărea din carte ia forma iubirii şi a dorului care îi este inevitabil. Şi mă ispiteşte. De aceea vă voi citi poemul care mie mi-a plăcut cel mai mult, o confesiune lirică dureros de aproape de anume dezamăgiri pe care le-am primit fiecare de-a lungul timpului, "Pulbere de înger": "ispita Îngerului. nevoia de a privi peste umăr. singurătatea iubirii. femeia de dincolo, nebunia oraşului toamna, biserica de frunze. gol. întuneric în plete, străfulger de inimă. trădare în hohot, pustiul amiezii. esti dar pleci. aşteptare. niciodată aici, totdeauna acolo. părăsire. pămînt lipit de ochi, umbră şi umblet. pleci. iar. se închide cărarea. în pelerina asta nu te recunosc, ţi-au căzut aripile sub scări. pulbere de înger. cu bine".
Mi se pare atât de fidel creionată iubirea cea de toate zilele a fiecăruia şi apropierea ei de sacralitate, încât, citind poemul "descântec de dragoste", m-am simţit trăindu-i gândurile şi "durerile de fiecare dimineaţă": "trupul meu cu tot cu dragoste îl las la poarta bisericii tale/ să deschizi în fiecare dimineaţă somnul cu/semnul crucii pe el/ să spui mi se pare că odată demult am locuit în tine/ urmele mîinilor tale pe zăpadă le-am simţit/ în alt anotimp/ talpa rostogolită în forma chipului tău/ coapsele din trunchiul copacului sub care îmi adorm/ tristeţile/ linia vieţii/ aruncată pe cerul trist şi tăcut/ iubiri împrăştiate peste tot în ochi/ pe umeri pe glezne/ de unde aceste dureri în fiecare dimineaţă/ cînd deschid ochii şi mă găsesc străin/ cu trupul obosit în zăpadă?".
Din punctul de vedere al gândului meu, cartea conturează strigătul unui suflet care se dăruie cu sinceritate şi umilinţă, care crede că fiecare dăruire este firească atunci când iubeşti, dar pentru care dezamăgirea este o stare la fel de firească. Este o carte în care Dumnezeu iartă ceea ce Florentina nu poate să uite.
Toate poemele par că încearcă să prindă în rama lor de cuvinte forma păsării care a trecut peste sufletul fiecăruia dintre noi, şi să o păstreze pentru o zi când, aşa cum scrie în poemul "lacrimi de nisip": "prietenii nasc amintiri pe hârtii imaginare". Toate au cadenţa unor versete, ceea ce pe mine m-a înfiorat de la prima lectură, fiindcă îmi dau senzaţia că mi se adresează direct şi uneori îmi mustră neputinţa de a ierta: "lacrimi de împrumut". ("orb erai, ţi-am spălat aşternuturile dezgolite de vise/ şchiop, am ghicit suflarea-ţi de înger/ ţi-am povestit în prima zi cu soare/ mai am lacrimi doar pentru o jumătate de ochi/ cealaltă jumătate o ţin şi acum în palmă/ o voi plînge în preajma ta, cu lacrimi de împrumut").

Prin "amiaza de duminică" veţi trece încă umili după întâlnirea cu "repetabila moarte", şi umilinţa se va scutura de pe suflet ca să lase loc uimirii când veţi afla că "poeţii nu ştiu iubi". După care va coborî peste toate gândurile "dimineaţa promisă".

Pretutindeni veţi da de îngeri. Cred că îngerul este laitmotivul cărţii, centrul unui univers în care păsările devin îngeri după ce îşi pierd forma clasică de păsări. A unui univers în care "mor oamenii din nimic" şi "trupul macină gânduri din alte vieţi". A unui univers în care numai Dumnezeu ştie "cum arată oamenii rătăciţi de gânduri".

Undeva, cineva anume a aşteptat ca această carte să fie scrisă, pregătit pentru invazia florentină a Florentinei. 

Eu am primit cartea înainte de a o publica Florentina, am primit-o în minunea banală care este visul nostru cel de toate nopţile. Şi, în puterea nopţii, m-am trezit şi i-am scris:
"Am visat aseară că ţi-ai publicat volumul de versuri! Era cu o pasăre pe copertă, ceva stilizat în alb negru albastru. Probabil fiindcă am recitit poeziile aseară. Să fie visul într-un ceas bun!".

Şi am primit, în seara aceleiaşi zile, răspunsul:

"Ohhh...
Astă-noapte, de fapt spre dimineaţă, am visat PENTRU PRIMA DATĂ lansarea cărţii mele. Ştiu că era coperta albă cu ceva negru, nu am apucat să văd. Nu ştiu dacă ţi-am spus că am ales titlul: Forma păsării. Dacă nu, atunci măcar ai visat, deci „ai aflat” între timp. Nu mă mir, e minunată întâmplarea – în visul meu şi al tău, aceeaşi noapte"...


După câteva luni de aşteptare am intrat în posesia cărţii. Şi de atunci caut forma păsării. Cartea cu versuri/versete ascunde în ea dorul după cuplul primordial, "ispita îngerului", poeme presate întru păstrarea lor în "ierbarul lui Seferis". În carte suferă după "invazia florentină" o "femeie a soarelui" şi toate se sting în "hotarele timpului", unde nimic nu mai are importanţă, nici strigăte, nici orgolii. În toate e doar Timp şi păsările au formă de înger. (Mihaela Arhip, rostire la lansarea cărţii "Forma păsării", decembrie 2012)

luni, 22 decembrie 2014

Încă un dar... la dar!

 A ajuns la mine diploma oferită la Gala Oameni pentru Oameni (Bucureşti, 13 noiembrie). Mulţumesc frumos tuturor celor care s-au gândit la mine, mulţumesc în special Mihaela Mihaescu! E dificil să primesc asemenea diplomă, e ca şi cum aş fi răsplătită de două ori: o dată atunci când am primit darul de scrie şi acum, pentru că am scris. Un fel de dar la dar!

Oamenii pe care i-am primit în dar

De ce nu scrii despre copiii aceştia, mă întreba într-o zi un drag prieten. Chiar, de ce? Şi cum să scriu, cum să opreşti din curgere un râu atât de tumultuos? Acum mai bine de un an i-am chemat, într-o zi cu ploaie de vară strecurată prin sită de brad verde, şi am vorbit despre copilărie. I-am păcălit, astăzi trebuie să recunosc.
De fapt voiam să îi cunosc, să le fiu în preajmă. Mă ispiteau de ceva vreme cu bucuria lor, cu ochii uriaşi cu care priveau tot ce li se întâmplă, mă uimeau cu încăpăţânarea pe care o aveau de a trăi în prezent. După încă un timp am început să ne încercăm unii altora mâinile. O îmbrăţişare, o bucurie în trecere, un dor mărturisit. În altă zi am hotărât să ne apucăm de treabă: aşa a luat naştere Atelierul de Artă decorativă de la Liceul Special "Sf. Stelian".
Nu a fost uşor. Pentru că hotărâsem să nu îmi fie milă de ei, să nu îi tratez altfel decât pe alţii. Le ştiam poveştile şi nu voiam să purtăm în spate poveri care nu ne erau de nici un folos. Au crezut că nu îi iubesc. Eu am vrut să renunţ. Apoi m-am întors la ei şi le-am spus: Nu mi-e milă de voi! Ştiu ce aţi trăit, dar nu îmi sunt străine aceste dureri. Eu am trăit multe din ale voastre, vreau să trăiţi şi voi din ce pot să ofer eu. Apoi au ştiut că îi iubesc. Că amiaza de miercuri e pauza de trăire, de culoare, de îndrăzneală.
M-au primit în lumea lor, şi-au deschis sufletul şi mult timp am avut teama de a nu-i dezamăgi. Mi-era frică să nu închidă uşile şi să nu le mai ştiu frumuseţile ascunse acolo.
Cei mari, cu care am început anul trecut, au plecat în lumea oamenilor mari. Am rămas cu cei năzdrăvani, nestăpâniţi, neînfricaţi. Am crezut că nu voi reuşi, că nimic nu se leagă, că sticla nu mai are răbdare şi că nu va mai prinde strălucire. Acum am crezut eu că nu îi iubesc. Şi am vrut să mă înţeleg. Şi vrând să mă înţeleg, ei m-au furat cu totul, m-au amuzat, m-au învăţat din ale lor, m-au fascinat cu sinceritatea, bucuria, setea de tot şi de toate. De fapt, erau atât de plini de iubire că dădusem înapoi, fără să înţeleg ce mă sperie. Apoi am învăţat să îi primesc întregi, am învăţat să mă bucur, să fiu ca ei şi cu ei. Şi sunt recunoscătoare că îmi sunt prieteni.
Pe 17 decembrie a fost expoziţia lor, prima expoziţie cu lucrări pe sticlă. Şi le-am trăit emoţia, freamătul, bucuria. Şi ştiu că, oriunde vor merge în lumea mare, vor şti să păstreze şi emoţia, şi freamătul, şi bucuria.
Şi am scris toate acestea în linişte, acum, pentru că nu am putut să le multumesc
acolo, în faţa lumii celei mari. Vă mulţumesc, oameni dragi!  
De ce nu am scris până acum despre copiii aceştia? Pentru că mereu mi-a fost greu să pun în cuvinte ceea ce se simte adânc, apoi înalt și cu ochii închiși.

sâmbătă, 6 decembrie 2014

Mişcarea Literară, o revistă prietenă

Două texte semnate de mine şi care mi-au fost dragi la scriere ("Constantin Dracsin. Poetul care a scris cu dinţii" şi "Pictorul") găzduite de revista Mişcarea Literară (numarul 4 din 2014). Mulţumesc! 
Vă invit la citire din "scoarţă-n scoarţă", este o publicaţie pentru toate gusturile literare.
http://www.miscarealiterara.ro/


duminică, 26 octombrie 2014

Ultima scotocire de cuvinte, în revista Argeş

Mulţumesc frumos pentru grupajul de poezie publicat (pagina 20) de revista de cultură Argeş. O revistă bine realizată, cu materiale care merită atenţie şi pe îndelete citire. Remarcabilă aducere aminte despre Ultimii doi ani comunişti şi "maimuţele revoluţionare", articolul domnului Aurel Sibiceanu (pagina 17)
Pentru a citi revista, click pe link (sub foto copertă)



joi, 2 octombrie 2014

Aida & Flori GlassArt

 
    AidaFloriGlassArt

(Fotografii realizate de Alexandra Calistru. Click pe link!)

luni, 29 septembrie 2014

Nu cumva ne-au jefuit de suflet?

E mai simplu să disperăm? Să acuzăm clasa politică de jaful bunului şi banului public? Să strigăm în gura mare că ne-au prădat, ne-au furat, minţit, trădat? Care trădare e mai mare? Care jaf este mai năucitor? Nu cumva ne-au jefuit de suflet?

Reiau o întâmplare pe care am relatat-o la întâlnirea cu câţiva oameni de care mi-era dor, în urmă cu două săptămâni. Scotocitori de frumos, tinerii de la Zig Zag prin România reuşeau, în Botoşanii tot mai împrăştiaţi, un fapt extraordinar: pentru două ore au adunat oamenii la un loc, în aceeaşi încăpere, în aceeaşi trăire a inimii. Oameni despre care citim în presa locală, îi admirăm public, le oferim respectul nostru, dar nu le strângem niciodată mâna. Nu ne apropiem privirile, nu ne manifestăm bucuria vederii. Şi într-un mijloc de septembrie, nişte tineri veniţi de niciunde au ştiut că menirea noastră este să fim împreună. Să ne unim energiile creatoare, să ne împlinim prin ceea ce suntem sau putem deveni dimpreună.

Povestea pe care am relatat-o atunci, în cele două minute pe care le aveam la dispoziţie, se petrecea acum aproape opt decenii, părtaş fiindu-i unul dintre cei mai providenţiali oameni pe care i-a avut România: jurnalistul şi scriitorul Sandu Tudor, devenit ulterior monahul Agaton, cunoscut apoi ca Părintele Daniil de la Rarău. Întemeietor al Mişcării Rugul Aprins, Părintele Daniil a murit în 1962 în închisoarea Aiud, după ce a fost torturat de comunişti.

În anul 1933, ca ziarist la Credinţa, Sandu Tudor mărturiseşte cum, mergând spre casă, vede în bătrân cerşetor pe care îl miluia deseori. Un om care cerşea foarte discret, vânzând nişte cărămizi pentru construcţia unui locaş. Sandu Tudor se îndreaptă spre sărman cu bănuţul în palmă. În aceeaşi clipă însă, fără să ştie că îl vede cineva, cerşetorul îşi scoate bănuţii săi pe care îi strecoară pe furiş în buzunarul unei oarbe ce cerşea la câţiva paşi, lângă un zid. Sărmanul a lăsat banii şi, fără să scoată o vorbă, şi-a făcut o cruce şi a pornit înapoi, spre locul său obişnuit. "Nu i-am mai putut da nimic. Vă închipuiţi noianul de emoţie care m-a năpădit. Cerşetorul miluind pe cerşetor. M-am zmucit din mers înviorat, încredinţat. Mai e ceva bun în lumea asta, printre noi şi în noi. Dincolo de tirania faptelor exterioare, dincolo de politic şi economic doarme în câţiva dintre noi ceva minunat, un soare de simţire şi gând bun, cu care s-ar putea preschimba lumile. Dragostea. Ce vom face? Să organizăm partea pozitivă a sufletelor româneşti. Iată singura noastră politică!", îşi încheia astfel Sandu Tudor articolul său din Credinţa, articol numit simplu, dar sugestiv: "Întâmplare măruntă".
De câte ori, orbi fiind, nu am găsit în propriile buzunare bănuţii strecuraţi discret de vreun cerşetor? Uneori am mulţumit cu recunoştinţă. Alteori nu am făcut-o, crezând că bănuţul acela ni se cuvine. De câte ori, din truda noastră, am strecurat bănuţul în buzunarul vreunei oarbe, fără să scoatem o vorbă, fără să trâmbiţăm gestul în lume? Şi într-un caz şi în celălalt, tot cerşetori am fost. Depinde cum ne-am înfrumuseţat sufletul atunci când am primit sau când am dăruit!

Povestea mi s-a părut că ilustrează minunat cele ce se petreceau în acele zile la Botoşani. Nişte tineri veniţi de niciunde, răscolitori de frumos şi scotocitori de oameni, veneau să ne spună că "întâmplările mărunte" ne pot salva viaţa şi pot salva România. Ei dădeau mărturie că visul din urmă cu 80 de ani al unui martir care a murit pentru ţara sa poate deveni realitate. Şi anume că a sosit vremea să organizăm partea pozitivă a sufletelor româneşti!
Străbatem vremuri de criză, în care avem şansa de a (ne) vedea, de a ne recunoaşte. Există în cultura asiatică (chinezi) o abordare diferită de cea a europenilor. Cuvântul "criză" include în structura sa o accepţiune negativă: "pericol", dar şi una pozitivă:"oportunitate, ocazie". În vreme de criză vom identifica mai uşor calităţile, dar vor ieşi la suprafaţă şi defectele. Criza este singura care poate oferi un diagnostic clar, limpede, unei societăţi în agonie.

Ce înseamnă, dară, să organizăm partea pozitivă a sufletelor româneşti? Nu, nu e nevoie de platformă-program, partid, doctrină, ierarhii, prim, vice, viceprim sau preşedinte. Avem nevoie de o restaurare a autorităţii, dar nu una politică, nu una demagogică sau doctinară. Avem nevoie de o autoritate care, cum spunea însuşi Sandu Tudor, să "ţâşnească dinlăuntru în afară, ca urmarea unei bune stări de viaţă, nu ca tiranie sau dresaj dictatorial".  
E mai simplu să disperăm? Să acuzăm clasa politică de jaful bunului şi banului public? Să strigăm în gura mare că ne-au prădat, ne-au furat, minţit, trădat? Care trădare e mai mare? Care jaf este mai năucitor? Nu cumva ne-au jefuit de suflet? Nu cumva ne-au tâlhărit de nădejde, ne-au prădat buna-credinţă, ne-au ucis generozitatea, frumuseţea din privire? 

Dacă astăzi nu mai credem în nimic cine sunt vinovaţii? Şi dacă, într-o dimineaţă, orbi fiind, găsim în buzunare un bănuţ, cine ne sunt salvatorii? 

În ce şi în cine mai credem? Cine vorbeşte în numele nostru şi până când mai ascultăm palavre de partid? Din urmă cu opt decenii, Sandu Tudor ne avertizează: "Partidul vorbeşte în numele naţiei. Are nevoie de o lozincă, ceva cu care să răscolească poporul, să-l aţâţe şi mai ales să trezească în el teama". 

Ne recunoaştem în acest popor speriat, temător, timorat? Suntem părtaşi planurilor lor, suntem, oare, naţia în numele căreia se vorbeşte astăzi?

Sau este timpul să ne întoarcem la întâmplările mărunte ale vieţii noastre? Să începem să reconstruim partea frumoasă a românismului, a sufletului nostru cel de toate zilele?

Putem începe de acum. Strecoară bucuria în buzunarul aproapelui tău. Puţin câte puţin, vom începe din ce în ce mai mulţi să vedem lumina cea clară, limpede, a zilei. Şi, nemaifiind atât de mulţi orbi, în numele nostru nu vor mai vorbi ei!

joi, 25 septembrie 2014

Cărţi!

Leapşa pe Facebook. Provocare de la prieteni. Nu voi lansa titluri mari, oricât de preţioase ar fi ele, ci doar cărţile care, în anumite momente de viaţă, m-au complinit. 
Prima şi de demult este "Măreţul rege Burebista", de Grigore Băjenaru. Carte de premiu la şcoală. Şi cum aveam şi fraţi şi vecini deştepţi, toată uliţa avea în casă Măreţul rege Burebista, că le şi încurcam (eu am acum, în bibliotecă, premiul vecinei mele, Mihaela!, măreţul meu rege nu ştiu pe unde o rătăci). Fiind şi cartea care, ani la rând, a sorbit privire de mamă (femeie înţeleaptă, dar aprigă cu noi, copiii), mi-a rămas amestecată în tainele copilăriei. Şi acum îmi sfiesc amintirile cu ea! 
Anii de mai târziu s-au prăbuşit în poezie. În faţa oglinzii, după casă, pe drumul înserărilor adolescentine. De la Eminescu la Minulescu. Apoi, în studenţie, m-a scos în lume Poezia lui Daniel Corbu. "Alte sfaturi de amăgit întunericul" au îmblânzit o sală de vreo 500 de studenţi!, nu am mai trăit de atunci sentimentul de uimire a cuvântului. Şi nu pot să trec peste miracolul Magda Isanos, care mi-a dăruit oameni frumoşi, pe care i-am păstrat prin vreme (Vasile Zetu, Aurel Podaru)
Altă carte, cronologic, este "Al doilea mesager", de Bujor Nedelcovici. Zguduială a fost pentru că am citit-o înainte de "1984", a lui George Orwell! Uimirea era că Nedelcovici era încă un necunoscut la noi, deşi trecusem bine de anii 90. Repede am citit şi "1984" şi m-am întors din nou la Nedelcovici. Culmea e alta: cartea lui Nedelcovici fusese interzisă în anii 80-82 în România şi publicată pentru prima dată în Elveţia, în anul... 1984! Apoi, în 85, a publicat-o la Paris şi Editura Albin Michel, condusă de Paul Goma. 
Trebuie să amintesc Jeni Acterian, "Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit", şi Alice Voinescu, "Scrisori către fiul şi fiica mea". Le-aş recomanda, fără nicio ezitare, pentru studiu în şcoli. 
M-a emoţionat, tulburat, urmărit Margarita Wallman, cu "Pridvoarele cerului". O carte adevărată, la care mă întorc şi azi. M-a învăţat să fiu femeie, iubită, prietenă. Şi că fractura de trup şi de suflet e una şi aceeaşi. Trebuie să ştii să le accepţi la timp, pentru a nu ajunge în cârje. 
Un loc mare, o pajişte întreagă pentru "Întoarcerea la Hristos", de Ioan Ianolide. Pentru că am ştiut, în timp ce o citeam, că după ultima pagină nimic nu va mai fi la fel pentru mine. Şi aşa s-a întâmplat. Adaug, de acelaşi autor, şi "Deţinutul profet". Plus Nicolae Steinhardt, Florin Pavlovici, Dumitru Bordeianu şi toţi autorii de memorialistică de detenţie din România. La fel, ar trebui predate în şcoli, la clasele mari! În loc de istorie, măcar o vreme. 
Musai să prind aici şi Dostoievski, "Fraţii Karamazov". E o carte-lecţie, o adâncime pe care nu am mai întâlnit-o până la el şi nici după. Senzaţia că te pătrunde mai departe decât tu însuţi credeai că poţi fi scotocit. 
"Generalul armatei moarte", de Ismail Kadare. Pentru că, citind-o, m-a apucat freamătul pentru scris proză. Şi am scris mult după cartea asta, mi-a dat curaj să înconjor cuvintele. 
"Iubita mea, Sputnik", de Haruki Murakami. Dintre cărţile lui Murakami, asta mi-a fost dragă şi m-a urmărit săptămâni întregi. Pentru scena caruselului, pe care am trăit-o fizic. M-a luat ameţeala la propriu. 
Acum, cartea Sandu Tudor, Universalism românesc. Mă trosneşte cu realitate, cu sentimentul că nimic nu a început, că totul urmează să fie. Curaj. Atitudine. Te ţine drept şi în iubire. 

miercuri, 24 septembrie 2014

Bucuriile mele pe sticlă!

Fotografii realizate de Alexandra Calistru


joi, 18 septembrie 2014

ÎNSCRIERI ATELIER Educaţie nonformală prin arte vizuale şi joc!

Dragii noştri copii, părinţi şi bunici! Ne-aţi tot trimis vorbă de grabnică reîntâlnire în toamnă, aşa că ne-am gândit să vă surprindem cu o propunere nou-nouţă. Atelierul de Artă decorativă face o pauză (e timpul să experimentaţi singuri ce am învăţat împreună), dar începe Atelierul de educaţie nonformală prin arte vizuale şi joc. Sună pompos, dar nu pretenţios!    

Ca să lămurim povestea, J. Kleis defineste educatia nonformala ca fiind "orice activitate educationala desfasurata de obicei in afara scolii traditionale, al carei continut este adaptat nevoilor copilului si situatiilor speciale, in scopul maximalizarii invatarii si cunoasterii si al minimalizarii problemelor cu care se confrunta acesta in sistemul formal" (Ooohh, asta chiar a sunat pretenţios!).

Mai clar: învăţăm să învăţăm, ne jucăm, dezvoltăm şi acumulăm!

Pentru copiii inteligenţi şi neastâmpăraţi, pentru cei timizi şi lipsiţi de curajul acţiunii, pentru puştii creativi şi inventivi. Pentru a elibera frumos energiile ce stau să iasă, pentru a crea şi trăi poveştile care ne locuiesc.

Bineînţeles, cu voia copilului şi în spiritul său!

Atelierul va urmări dezvoltarea emoţională, încrederea în forţele proprii, autodisciplina şi autoînţelegerea, accesarea potenţialului creativ prin mijloace corporale, senzoriale, artistice, plastice, prin exerciţii şi jocuri care pun pe treabă gândirea, atenţia, empatia.

Ne vom ajuta de jocuri de cuvinte, explorări în dialog socratic, crearea de poveşti şi ilustrarea lor, ritm, mimică, memorie, jocuri de concentrare, spontaneitate, de recunoaştere a emoţiilor şi gestionare a situaţiilor.

Ne vom exprima artistic (pictură, modelaj, dar şi foto-video), vom experimenta lucrul în echipă. La finalul fiecărui modul facem (re)unire şi cu părinţii şi le vom împărtăşi aventurile noastre.

Însoţitor de joc şi partener de poveste: Florentina Toniţă (scriitor, jurnalist, artist plastic)

Experienţă în lucrul cu copiii:
Curs de Pedagogie şi Metodică, în cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava (promovat cu nota 10); Cursuri de pictură la Şcoala Populară de Artă Suceava
Opţional „Arta pentru copii”, în colaborare cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Botoşani, la Grădiniţa nr. 3 Botoşani şi Grădiniţa nr. 1 Botoşani (2005-2006)
Atelier de Artă decorativă (pictură pe sticlă) - La Nistorică - Club de activități (re)creative și distractive pentru copii (2011-2014)
„Joc şi joacă” la Şcoala de Vară – Biserica Vovidenia Botoşani (iulie-august 2013)
Atelier de pictură pe sticlă - Liceul Tehnologic „Sf. Stelian” Botoşani (2014)
Atelierul „Explorează bucuria” – Roşia Montană (iulie 2014)
Atelier de pictură pe sticlă pentru copii – Liceul Pedagogic Botoşani, colaborare cu Asociaţia „Educatori creativi – copii inventivi” (19 august 2014)

În fiecare MARŢI, de la 17.00 la 19.00 în cadrul Clubului de activităţi (re)creative şi distractive "La Nistorică"
Preţ: 25 lei (include şi o parte din costul necesarului de materiale), se achită 4 şedinţe, pentru a asigura locul în grupă, pe fiecare modul. 

Aşteptăm înscrierile la adresa de email ftonita11@gmail.com sau lanistorica@gmail.com sau telefon 0742112074

miercuri, 17 septembrie 2014

Pictură pe sticlă, artă decorativă

Lucrările mele de astă-vara ce se duse, la care am lucrat cu bucurie şi drag de culoare. Nu-s cu toatele, unele au ajuns la oameni frumoşi.







duminică, 14 septembrie 2014

precum lacrima, curgi şi dispari...

îngerii se ruşinează de oamenii simpli, de cei fără de lacrimă
sau amintiri
ca un trunchi de copac zgâriat pe obraz
ca în dimineaţa aceea împoienită cu mere în pârg

nu există potecă spre suflet, ai încercat deseori să ră-sufli în candelă, să abureşti cu sfinţenie casa
ai uitat de fiecare dată fereastra deschisă, au pătruns vulturii şi te-au nuntit în verde, în gol
!în femeie te-au nuntit cu muzică aspră

în iubire se poate vorbi uneori, dar nu se poate striga
precum lacrima, curgi şi dispari...


sâmbătă, 28 iunie 2014

Scotocire în manualul de zbor!


Un ţel oricât de mare, odată propus, dispare atunci când începi să MUNCEŞTI la el. Aş spune că drumul devine mai important şi că, uneori, calea însăşi se transformă în ţel nemărturisit. Citeam atât de frumos la Uspensky zilele trecute despre ce înseamnă să faci primul pas pe calea propusă. Decizia de a face primul pas este un semn al propriei evoluţii, dar de aici, de la primul pas, începe truda scării, a urcării treaptă cu treaptă, pentru a ajunge la Cale, care, iată, nu se află la baza scării, ci abia după ultima treaptă!
MUNCA mănâncă şi din trufia vorbirii, şi din trufia ştiinţei de toate cele. Important este să acţionăm, să facem un pas, să urcăm o treaptă... Apoi încă una. Fiecare treaptă mai sus înseamnă un nivel de conştiinţă în plus. Sunt prezentă în viaţa mea, analizez, observ, elimin, adaug, repar. Îmi pun întrebări şi nu forţez răspunsuri, pentru că până la finalul întrebării o fracţiune a vieţii mele schimbă deja vibraţia şi mă regăsesc în altă formă a înţelegerii despre sine.
Şi probabil că voi atinge şi treapta iertării, a compasiunii. Iertarea de sine presupune ieşirea din trecut şi plasarea în prezentul continuu, eliberarea de cunoscut, renunţarea la mecanicisme şi crearea unui nou mod de percepţie. Adică de evoluţie. Pentru asta am nevoie să mă observ, să îmi studiez reacţiile, obsesiile, sensibilităţile. Să fiu aproapele meu. Şi ajung aici la o formă extrem de interesantă de iubire. La prea-mult uzitatul "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi".
În stadiul în care mă aflu, văd în cuvintele lui Iisus porunca iubirii... de mine însămi, la început.
Iisus se dovedeşte din nou un Învăţător excepţional, pentru că îmi simte neputinţa de a privi spre aproapele în lipsa iubirii, dar mă şi pregăteşte pentru ce avea să vină: "Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unii pe alţii precum şi Eu v-am iubit pe voi!". Eeei! Greu de dus mai departe iubirea, nu-i aşa?! O lecţie de pedagogie a iubirii neegalată până astăzi. Un parcurs psihologic tulburător. Să fii egalul Iubirii christice, să fii conştient de asta şi... să nu te semeţeşti de înălţimea la care ai fost ridicat... Cum se poate asta oare? Şi, mai ales, unde mă aflu acum? Pe scară sau pe drum? Mai am nevoie de ţeluri, de idealuri, de materialul lumii concrete?
În iubire fiind, mai încape spaima căderii?
Inţelepciunea nu poate coexista decât iubirii. Nu trufiei, nici semeţiei. Iar Iertarea este în sine o zonă a conflictelor sufleteşti... (mult de vorbit aici!)
Înţelepciunea presupune o capacitate superioară de înţelegere a lucrurilor, deci o evoluţie spirituală venită după o serie de experienţe şi lecţii, adică fapte din trecut. Trăind în prezent, sunt un om nou, modelat în timp de aceste experienţe şi lecţii, un om care va şti, prin iubire, să acţioneze şi să reacţioneze.
M-a fascinat o altă poveste din zilele acestea. Avem o căruţă şi un avion. Lipsindu-ne lecţiile şi experienţele din trecut (deci înţelepciunea!), probabil că vom înhăma doi cai la avion şi ne-am plimba pe stradă. Desigur, e mare avantaj să te înalţi cu avionul, dar nu îi cunoşc capacităţile, nu ştiu că are motor şi nici că POATE ZBURA! Dar, studiind, descopăr motorul. Și renunţ la cai, iar avionul devine automobil. Studiind, căutând, observând în continuare, descopăr la ce foloseşte motorul de avion şi îl ridic de la sol. Este asta oare înţelepciune?! Sau mai degrabă preocupare, osteneală, observare, voinţă, dorința de a evolua! MUNCĂ! Aşa e cu propriile fiinţe, cel mai adesea: ne târâm ca nişte căruţe, când de fapt am putea zbura! Mi-a plăcut povestea și cred că ilustrează cel mai bine inactivitatea în care ne complacem, autosuficiența, autocompătimirea. Nimic din toate astea nu au de-a face cu Iubirea, cu zborul, cu înălțimea! Și cred că motorul Iubirii, al Vieţii, este MUNCA.

...o scotocire prin propriile manuale de zbor!


marți, 24 iunie 2014

Camelia Răileanu - 45. "Dimineaţa cercului" sau pătimirea prin poezie

Născută pe 24 iunie 1969, la Botoşani, în miresme de sânziene, de ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Camelia Răileanu a trăit doar 33 de ani, sfârşindu-se trupeşte pe 2 martie 2002, la capătul a cinci ani de suferinţă. A lăsat în urmă respirarea a zeci de poeme pe care, în timpul vieţii, le-a copertat în două volume: „Dimineaţa cercului”, Editura Axa, 1998, şi „Cântec pentru cei nesinguri”, Editura Grafik-Art, 1988 (scos de sub tipar în aprilie 1999).
„Dimineaţa cercului” reuneşte 55 de poezii scrise în decursul a nouă ani (1988-1997), o perioadă de acumulări, dar şi de disperări ale prezentului consumat într-o lume arahnoidă, plină de păianjeni imaginari cărora poeta li se oferă necondiţionat, pentru că „de pânzele lor se ţin suavii nervi ai iubirii”.
Versurile volumului de debut ne dezvăluie o sensibilitate în alertă, dar fără urme vizibile de ostilitate sau instigări inutile, chiar dacă adevărul lăuntric se afişează franc, pasional, fără emfază. Camelia Răileanu dovedește o exigentă aplecare asupra propriei fiinţe, însă nu depășește niciodată limita confesivă impusă de o anume discreție în sfera concretului. Elementele fantastice nu sunt decât o nevoie stringentă de negare a realului, de neacceptare a ceea ce este palpabil. Transpuse în poem, tragediile personale devin semne ale trecerii, mărturii cu certă valoare artistică.
Autoarea cultivă în volumul „Dimineaţa cercului” un abandon în sfera seducţiei, cu predispoziţie spre transfigurarea iubirii ca evadare din spaţiul real, rigid al manifestărilor cotidiene. Sensibilitatea îşi lasă amprenta pe fiecare vers, urmând deseori un ritual al supunerii, al cedării în faţa iubirii, ca singură menire a trecerii: „mi-amintesc doar/ că m-ai întrebat/ ce căutam eu pe pământ/ şi ti-am răspuns iubire” (Întâlnire). Poeta afişează fără sfială, de-a lungul acestui prim volum, o tulburătoare disponibilitate a trupului fizic („ca să dau de tine,/ urc în două, trei sau patru labe/ spirala turnului mov” – Turnul mov), chiar dacă la capătul acestei supuşenii terestre o aşteaptă „toată tristeţea lumii”. Însă iubirea se cere asumată, trăită, şi este de ajuns o mână întinsă pentru ca acolo, în „turnul mov”, să experimenteze miracolul suprem - „căderea în înălţare”: „Venită să mă arunc de pe turn,/ e de-ajuns să-mi întinzi o mână/ ca să fac din ea/ o scară de urcat la ceruri/ convertind căderea în înălţare,/ niciodată invers” (Turnul mov).
Dotată cu o inteligenţă nativă căreia i-a adăugat, pe parcurs, o capacitate de autoanaliză aparte, Camelia Răileanu pare să fi cunoscut – în viaţă ca şi în moarte – o supremă solitudine. Versurile sunt rezultatul unor îndelungi acumulări lăuntrice, descărcări ale unei fiinţe din ce în ce mai greu de mulţumit. „Am înnebunit/ să tot fiu PESCĂRUŞ,/ să joc pe-o scenă goală/ de-a viirea şi de-a iubirea.//  Şi totuşi, ce e FERICIREA,/ domnule Cehov.// În samovarul minţii/ fierb dorinţele nespuse ale firii” (Bună seara, domnule Cehov!).
Poeta îşi (pre)figurează imaginile poetice într-un tipar comun femeii îndrăgostite, poezia devenind în final o amplă manifestare a feminităţii, chiar dacă presărată cu paradoxuri, şi acestea previzibile, dând naştere unor noi realităţi: „El aduce marea pe uscat/ demonstrând că/ nu s-a inventat încă înecul” (Lagună).
Dualitatea atitudinal-creatoare este prezentă prin aducerea aproape obsesivă, în poem, a simbolului uşii. De o parte şi de alta a uşii se nasc cele mai multe stări şi sentimente contradictorii. Uşa nu este doar aici şi dincolo, la Camelia Răileanu există şi „starea de (între)deschidere”, o zonă de vulnerabilitate pe care o simte atunci când spaţiul uşii deschise se lasă pătruns de lumină/întuneric, de vedere/nevedere. „În ochi mi se zbate o uşă./ Zadarnic încerc s-o scot/ Nici nu vrea să se închidă./ Mai stau puţin şi trag uşa.../ S-au adunat prea mulţi curioşi/ să vadă ce-i înăuntru”, citim în poemul „Uşa”, din 1988, cu care începe volumul de debut „Dimineaţa cercului”. Există o singură ieşire din această stare de vulnerabilitate: „uşa se face ţăndări”, văzul se eliberează şi „mă aşez la capul podului/ grăbindu-mă să uit de lume” (Uşa).
Eliberarea nu durează. Tulburarea, disconfortul fizic şi psihic, teama se instalează în poemele următorilor ani, acelaşi simbol al uşii devenind o formă de manifestare a temerilor legate de iubire. În 1993, „Crima de a iubi” anunţa furtuna ce avea să o cuprindă în scurt timp. Din starea de (între)deschidere („Cuţitul de lumină al uşii taie/ o felie de întuneric/ care mă-nghite”) pe care o înfruntă cu inconştienţa unui săritor la trapez fără plasă de siguranţă, poeta trece în realitatea şi mai dură („În urma mea, dincolo de uşă,/ se aude gâlgâind sângele/ din cadavrul indiferenţei tale”). În final, urmând înţelepciunea proverbului chinezesc care spune că „uşa cea mai bine închisă este aceea pe care întotdeauna o poţi lăsa deschisă”, pare să depăşească acest „complex al uşii”, chiar şi numai pentru a experimenta înălţimea, lumina, perspectiva: „O uşă deschisă/ m-aduce la verticala fiinţei./ Inima se caţără/ pe lujerul de lumină/ crescut între umerii noştri” (Apariţie).
Limbajul poetic din acest prim volum este un depozitar matematic al cărui echipament nu este neapărat unul al cunoaşterii, al motivaţiei experienţiale, ci conţine un strat senzorial, o formă de reacţie afectivă la ceea ce nu este perfect, dar poate deveni perfectibil. Dacă alăturăm acestei percepţii teoria conform căreia cunoaşterea matematică este de natură predominant metaforică, descoperim în poezia Cameliei Răileanu ceea ce Solomon Marcus definea metafora drept „protagonistă a scenei matematice”, un concept care trece de la metaforă ca ornament oratoric la metafora cognitivă, ca instrument al cunoaşterii. Or Camelia Răileanu, fără să aplice conştient acest principiu, nu face decât să recunoască statutul primordial al metaforei şi să îi confere dimensiunea prin care, uzitând de matematică, ea concepe existenţa, adică „trăirea unui lucru prin altul” (Solomon Marcus): „Jumătăţi perfecte de cerc,/ complexele mele şi complexele tale/ se împlinesc în complexul lui Oedip,/ cerc ce se-nscrie perfect/ în triunghiul echilateral al vieţii./ Această elementară lecţie de psihanaliză/ se poate învăţa/ bând cafeaua amară a dragostei/ la un triunghi de masă/ care are doar două scaune” (Geometria psihanalizei).  Mecanismele minţii umane se raportează la nivelul pragmatic al trăirii, dragostea devenind „un multiplu de cinci” care începe de la „sfiala/ celor cinci degete/ pe care ne tot numărăm/ emoţiile, suferinţele, anii,/ până obosim”. Metaforă care o însoţeşte până în târziul iubirii, când „ultima strângere de mână/ e tot un multiplu de cinci” (La aniversară).
Ultimul poem din volum este datat 31 decembrie 1997, Camelia Răileanu încheind astfel un an al sfâşierii trupeşti şi sufleteşti, după moartea unui alt poet, Horaţiu Ioan Laşcu. "Luna noiembrie fu/ luna poeţilor damnaţi./ Horaţiu cel tânăr muri, înălţându-se./ Vestea ajunse la mine când/ omul în alb şoptea/ dezvelindu-mi ţeasta ca pe pântec:/ parc-ar fi Fecioara Maria!/ A doua zi din Iisus/ îmi rămăseseră-n creştet/ doar cununa de spini şi pirioanele LUI. Cu toţii îi purtăm crucea,/ Horaţiu, bătrâne" (Crucea poeţilor).
Eul poetei rămâne însă nevindecat, neobosit căutător de sensuri şi deschideri care să evite moartea până în ultima clipă. Suferinţa telurică se compensează cu universul astral de care Camelia Răileanu dispune cu lejeritate, salvând parcă un destin ratat, dar o ratare ce ţine mai degrabă de carnalul sfidător, oferind la schimb crucea verticală a pătimirii omeneşti. O pătimire care devine, prin poezie, formă a absolutului grandios, o transcendere către catapeteasma Cuvântului.

(Florentina Toniţă, material publicat în revista Ţara de Sus, nr. 1-2 din 2014)

duminică, 20 aprilie 2014

Tatăl meu din Lumină

M-am trezit gândindu-mă la el. Îl văd în fiecare an îmbrăcat în Lumina Paştilor. Tatăl Gheorghe a trăit 39 de ani, mai puţin decât eu însămi am străbătut din drumul prin Viaţă. E greu, e copleşitor să te simţi mai bătrân decât tatăl tău. Din cauza asta simt, de o vreme, un dor protector de el, un dor aşezat pe nopţile lungi în care îl ştiam acasă, în siguranţă.
Am fost împreună 8 ani. Apoi el a plecat brusc, fără să îşi ia rămas bun. Lucra la oraş şi zi de zi trebuia să plece cu trenul de dimineaţă din sat pentru a se întoarce cu trenul de seară. Prea puţine amintiri în cei 8 ani fără 5 zile (a murit pe 2 octombrie, eu pe 7 împlineam anii, abia trecusem în clasa a doua).
Cu fiecare an, din 1979, nu am făcut altceva decât să scotocesc după amintiri, imagini care să mi-l păstreze în suflet, în Lumină.
Nu am mai simţit niciodată bucuria cireşelor pentru că imaginea tatei, purtând un lighean imens cu cireşe uriaşe, pocnind de roşu şi de miros, a rămas pentru mine singurul gust al acestor fructe.
El cânta la frunză ca nimeni altcineva. Se spăla afară, în mişcări largi, ritualice, în timp ce noi, copiii, îi turnam apă din vasul niciodată prea plin. Nu ne dădea niciodată dulciuri în mână, dar geanta lui ascundea bucurii nebănuite: iepuraşii din plastic umpluţi cu bombonele mici, colorate, mentosane pe care niciodată, mai târziu, nu le-am regăsit la fel de bune ca atunci... Sâmbăta era acasă. Ieşea dimineaţa în pijamalele lui mari, să se lumineze în soarele care se abătea pe casa noastră din deal. Noi, copiii, tăbăram pe el. Veneau şi copiii din vecini. Stăteam pe prispa înaltă şi tata ne băga, pe câte unul, în sac, şi ne purta în spate pe aleea până la poartă şi înapoi.
Era vesel, frumos, prietenos. Generos, duios, blând ca o flacără. Era electrician. A murit într-o noapte, călcat de o maşină uriaşă, plină cu butelii... Ironie sau nu... A trăit şi a murit ca o flacără!
Am trăit de atunci, după el, încă 35 de ani şi mi-e dor în fiecare zi.
HRISTOS A ÎNVIAT!

la hotarele timpului, ploaia (din volumul de poezii "Forma păsării")

în pragul casei, tata îşi ia rămas bun
"cheia rămâne sub streşini, când sună ceasul coborâţi
talpa sub prispă, niciodată nu daţi ore cu împrumut"
tata ştia totul despre ploaie şi fulger
ultimul zâmbet, haina mirosind a gutui
jocurile copilariei ascunse în zidul odăii
a plecat cu o geantă albastră pe umăr
nu avea timp să cânte, cumpăra mereu iepuri dulci,
în buzunare, cireşe împărăteşti inimii fac pace

miercuri, 16 aprilie 2014

Poveştile creionului...

Desene din primăvara asta, în aşteptare de verde şi de floare...

vineri, 28 martie 2014

PICTORUL: O poveste trăită şi murită între timp

Astăzi mi-am amintit de el. Pictorul. Scotocind prin cutiile în care, de cel puţin 20 de ani, îmi port poveştile prin care am trecut. Poveşti pe care nu le-am scris niciodată pentru că, odată trăite, am crezut că nu mai pot fi scrise. Poveşti care se compun din priviri pierdute, din hârtii ce poartă urmele degetelor celor care le-au hrănit în vreun fel sau altul, cu gânduri şi tristeţi alungite în toate zilele.
Pictorul m-a învăţat să cred în culoare şi să am încredere în forţa mea de a o disciplina pe sticlă. M-a învăţat că naivitatea este o formă matură a inocenţei, de care e bine să îţi doreşti să nu scapi niciodată! El, Pictorul, m-a privit în ochi şi m-a îndemnat pentru prima dată să scriu. Un scenariu despre copilărie. Nu credeam că voi fi în stare. L-am scris, rescris. Visa la un spectacol adevărat, neprelucrat, neprefăcut, cu copii şi despre copii. Credea în ei ca în Dumnezeu. Se ascundea în copilărie atunci când lumea de afară îl speria. După ce am scris scenariul - nu era un scenariu, la propriu, nu ştiam atunci, în urmă cu 20 de ani, cum ar trebui să arate un scenariu adevărat, cu toate rigorile lui! - s-a întors la tristeţile lui. Într-o zi mi-a pus în mînă un carneţel vechi, cu copertă cartonată, grea, în nuanţe maronii. Citeşte, mi-a spus, nu ai voie să arăţi nimănui altcuiva. Am citit. Era plin de poezii. Scrise de el în cerneală, caligrafiate atent şi datate, fiecare în parte. Cele mai multe din anii 1982, 1983. A doua zi i-am înapoiat carneţelul, dar în noaptea aceea, în camera de cămin, am copiat aproape toate poeziile. Nu i-am spus nici atunci, nici altădată, că am copiat poemele. S-ar fi supărat. Nu m-a întrebat niciodată dacă mi-au plăcut, nu le-a publicat niciodată nicăieri, nici atunci nici în anii ce au urmat.
Cele câteva luni cât am mai rămas în oraş, Pictorul m-a învăţat despre frică şi despre îndrăzneală. Era un timid prin excelenţă şi avea un fel aparte de a transmite ceea ce gândea. dar găsea mereu cuvintele cele mai potrivite.
Bea mult, despre familia lui nu ştia nimeni nimic. Oamenii mari nu îl luau un serios. Era un profesor atipic, greu de catalogat sau de ordonat în rigorile învăţămîntului. Dar avea un cult pentru copii! Îi diviniza! Iar copiii îl simţeau, trăiau alături de el nebunia culorii, a formelor originale şi îndrăzneţe.

Într-una dintre zile a scris, pe o hîrtie verde, aproape transparentă, o poveste scurtă. O transcriu astăzi, de pe aceeaşi hîrtie verde, aşa cum s-a păstrat vreme de 20 de ani: "Am urît o întâmplare din studenţie... În Piaţa Unirii a Iaşului, nişte turişti întindeau fărîmături „bogate” porumbeilor. Săracul student s-a nimerit pe acolo şi avea, de la cantina unde era şef, prea puţine resturi în palmă. Porumbeii s-au repezit la palmele pline ale turiştilor... De atunci urăsc porumbeii, pot să fie de milioane de ori simbolul păcii. Dacă şi viaţa poate fi atît de trădătoare şi ticăloasă sau mai ştiu eu cum, palma mea cu fărîmături de culoare nu se va mai întinde decît celor care au vulcanul în ei!".

A murit anul trecut, în împrejurări mult prea dure pentru sufletul lui: omorât în propria casă, în condiţii suspecte.

Pentru mine, Pictorul a rămas acolo, aşteptînd să creeze, în viaţă sau în afara ei, marele spectacol al Vieţii: Copilăria. Dan Cornel a fost un artist. Un om de o sfiiciune ieşită din comun, dar îmbrăcată într-o grea povară a celui nevoit să trăiască într-o lume în care nu se simte comod.

Îndrăznesc să redau un poem dintre cele "furate" în urmă cu 20 de ani:

"Un fel de rugăciune"

Voi, care sînteţi buni
şi fără nume în scoicile voastre oarbe,
încercaţi faptul că exist...
Exist şi eu, fără suferinţe de egumen,
înlănţuit într-un lift defect.
Voi, ascunşi sub un cer prea generos
(de unde v-a parvenit neruşinarea de a vă ascunde?)
să ştiţi că nu am crini în mîini
şi nu urzesc singurătăţi pentru lăcaşuri uitate...
Zic: hai să uităm de aripa morţii,
hai să uităm!

Hai să uit îmi spun, vă spun,
dar îmi aduc aminte de diguri,
hotare care ne-aruncă nisip în ochi
dintr-un adînc prea plin de sunete.

Chiar dacă vorba mea e fierbinte amiază,
chiar dacă simt că ating margini de cer, plînsul meu se amestecă roşu
cu băuturile ordinare...
Mai ţineţi minte, departe, luminînd
un fel de şoptită rugăciune?
(1982)     

(În fotografie, realizând o pictură monumentală într-un sat din judeţul Suceava, şi o alta în care a fost vizitat de un grup de copii CITITI AICI)

sâmbătă, 25 ianuarie 2014

Violoncelistul Marin Cazacu la Botosani: "Creaţia împreună este cea mai fascinantă!"

Este împlinit profesional, dar a simţit nevoia să se dăruiască şi generaţiilor care vin. A creat prima orchestră de tineret din România, în special pentru a schimba mentalităţi, dar şi pentru a-i învăţa pe tineri că nu este important să fii cel mai bun singur, ci să poţi crea alături de altcineva. 
Marin Cazacu a fost invitatul Filarmonicii Botoşani vineri, 24 ianuarie, prilej cu care a interpretat împreună cu orchestra Concertul pentru violoncel în do major, de J. Haydn.
Aplauzele au fost pe măsură, iar bisul un regal: Astor Piazzolla – Oblivion.

- Alături de orchestra Filarmonicii Botoşani veţi interpreta Haydn, o muzică iubită de public... 
- Da. Astă-seară am venit cu o ocazie specială, să interpretez un concert de Haydn la Botosani. Un concert din epoca clasică, poate cel mai iubit de public. Este uşor de înţeles această muzică, pentru că are de toate: are lirism, virtuozitate. Prezenţa mea aici este pentru mine ceva deosebit.

- Aţi cântat de zeci de la Botoşani! Cum percepeţi oraşul, oamenii...
- Cred că am venit de vreo 40 de ori la Botoşani, începând cu anii 80. Uneori veneam şi de două pe an. Relaţia cu Botoşaniul - eu vin de la Bucureşti – te gândeşti că e ultimul oraş pe harta României, şi are o orchestră simfonică, un teatru, înţeleg că şi un teatru de păpuşi. Un oraş care nu are o susţinere financiară grozavă îşi permite să continue o activitate culturală atât de intensă. Pentru mine este Jos pălăria! Cred că nu numai Enescu şi Eminescu au contat în faptul că există aceste instituţii, ci şi oamenii care sunt aici. Pentru mine este un miracol că există evenimente culturale în Botoşani. Cunosc geografia României, am călătorit în toate oraşele. La un pas de dumneavoastră este Suceava, cred că este de 5-6 ori mai bogat decât Botoşaniul, şi nimeni nu s-a gândit că oamenii aceia poate au şi ei nevoie de cultură la nivelul la care este Botoşaniul.

- Care este relaţia dvs. Cu orchestra Filarmonicii Botoşani?
- Relaţia mea cu orchestra este ca într-o familie, în general, noi, muzicienii, ne cunoaştem toţi. A apărut şi generaţia nouă, şi pe aceştia îi cunosc. Este o generaţie frumoasă, orchestra este un singur suflet. Se creează o unitate de simţire şi de viaţă. Oamenii aceştia îşi petrec aproape jumătate din viaţă nu alături de familia lor, ci de colegii lor din orchestră. Oamenii din zona aceasta au o blândeţe deosebită, şi atunci mă duc mereu cu gândul la Enescu, la Eminescu, fără să vreau. Despre Enescu ştiu foarte multe, mai ales că profesorul meu de violoncel de la Conservator, Serafim Antropov, a colaborat şi a cântat cu Enescu.

- Ce proiecte aveţi în afara activităţii concertistice?
- Am cântat în toată lumea şi mă simt împlinit şi realizat. Împlinirea cuiva nu se termină niciodată. Împlinirea urmează. M-am împlinit până aici, dar mai urmează ceva, poţi să mai dăruieşti ceva. Întotdeauna, la o anumită vârstă, te întorci în istoria ta proprie, în viaţa ta, şi cauţi lucrurile esenţiale în viaţa fiecăruia. Una este dacă te simţi împlinit în familie, dacă esţi împlinit în profesie, să faci toată viaţa ce ţi-a plăcut, asta este foarte important pentru orice persoană, şi simt că am făcut acest lucru. Şi cel mai important: ai făcut ceva şi pentru alţii? Trebuie să dăruieşti ceva din gandurile tale, din aspiraţiile tale, să transmiţi şi generaţiilor următoare. Şi din acest motiv a venit foarte uşor şi pedagogia, să creez o clasă de violoncel foarte bună, cu tineri care deja sunt în toată Europa şi în lume, dar şi în România.

- Vorbiţi-ne despre ultima realizare!
- Ultima realizare este că din 2008 am început o schimbare a mentalităţii pentru tinerii din România. Aşa că am creat o orchestră de tineret. Există în toată lumea astfel d eorchestre, numai România nu avea. Eu, ca profesor, simţeam nemulţumirile studenţilor mei. Şcoala de muzică românească a fost mereu foarte bună, talentul ţi-l dau Dumnezeu şi mama, dar munca trebuie să fie a ta. Şcoala de educaţie muzicală din România merge pe ideea de a crea solişti. Fiecare dintre noi voia să ajungă cel mai mare violonist, cel mai mare pianist, cel mai mare instrumentist al lumii. Ceea ce este greşit, pentru că viaţa te învaţă mai târziu că nu e aşa. 99 la sută dintre cei care termină liceele de muzică sau universităţi ajung în orchestră sau în pedagogie, nu ajung solişti. Şi atunci schimbarea de mentalitate era obligatorie în România. Din doi în doi ani, la Festivalul George Enescu, noi primim lecţii despre ce înseamnă o orchestră. Vin la nivel atât de ridicat încât nici cea mai bună orchestră din România nu poate ajunge atât de sus. Nu ne putem alătura. Pentru că la ei, de copii, au fost învăţaţi să creeze împreună, nu individual. Şi creaţia împreună este cea mai fascinantă. Talentul cuiva nu se măsoară în cine cântă cel mai bine de unul singur, ci cum poate să creeze alături de altcineva. Şi atunci toată investiţia de timp şi de muncă în folosul tinerilor a fost să schimbăm această mentalitate. Acest proiect este din 2008, cu copii selectaţi din toată România, cu aspiraţii comune, cu acelaşi fel de gândire muzicală, e un proiect care nu a avut sprijinul statului român, nici astăzi nu are. A ajuns în 2012 să cânte în Festivalul George Enescu de la Bucureşti, în ciclul Mari orchestre ale lumii. Vă puteţi imagina nivelul de performanţă la care am ajuns, apoi am cântat pe multe scene din lume. Poate anul acesta statul să garanteze un minim de suport. Aceşti tineri creează un model de ce înseamnă o orchestră. Aceşti tineri se întorc, unii, în orchestrele lor. Bucuria lor de a fi trăit această experienţă este uriaşă. Pentru mine nu există niciun beneficiu, eu sunt voluntar, chiar am şi avut concerte, eu şi soţia mea, iar cu banii am susţinut financiar această orchestră. Dar nu regret!

Marin Cazacu, născut pe 30 septembrie 1956, la Vidra-Ilfov, a studiat violoncelul, mai întâi, la Liceul de Muzica nr.1 din Bucureşti, iar apoi la Universitatea Naţională de Muzică din acelaşi oraş, cu renumiţii profesori Serafim Antropov şi Aurel Niculescu. Din anul 1983 este solist concertist al Filarmonicii "George Enescu" din Bucureşti. De asemenea, din anul 1992, Marin Cazacu predă violoncelul la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, studenţii săi cucerind numeroase premii naţionale şi internaţionale. În anul 2006 a obţinut titlul de Doctor în Muzică.



miercuri, 15 ianuarie 2014

15 IANUARIE: Ziua Culturii Naţionale şi Ziua Naţională a Culturii!

Festivităţi şi festivism, improvizaţii şi rigori patriotarde, emfaze şi moliciuni veleitare, amnezii şi memorii încâlcite. La 164 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu nu vorbim despre discernământ cultural, despre proiecte de ţară sau perspective reale întru dezvoltarea cadrului responsabil şi obligatoriu mediului cultural postsocialism. Nu vorbim despre ceea ce ne desparte, nici despre ce ne prisoseşte. 
 
Sărbătorim la Botoşani încă un 15 ianuarie, zi de naştere a poetului Mihai Eminescu şi, prin Legea 238 din 2010, Ziua Culturii Naţionale. Începând din 2013, sărbătorită şi în Republica Moldova, drept Ziua Naţională a Culturii.În urmă cu câteva zile, un poet botoşănean (laureat al Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu", Opera Prima, în anul 2002) refuza un premiu de 3000 de lei, oferit de Institutul Cultural Român. Motivaţia: politica dusă de guvernul ţării sale! Premiul a fost redistribuit, însă, surpriză!, a fost refuzat şi de următorul poet, Andrei Dosa, care recunoaşte, la rândul său, că refuzul vine după ce gestul lui Dan Sociu l-a determinat să mediteze asupra problemei. Aşezate în contextul Zilei Naţionale a României (premiul urma să fie acordat pe 15 ianuarie), atitudinile celor doi poeţi capătă conotaţii de simbol. "Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, de oameni care trăiesc până la capăt drama poporului lor", spune Cezar Ivănescu, el însuşi o victimă a vechilor şi noilor proletcultişti.

Oamenii Unirii...

Şi vai de veacul în care cei răi nu au caracter, ne strigă din istorii Eminescu!

În urmă cu un veac, românii făureau România cea mare. Imediat ce au ajuns la putere, comuniştii au trecut la distrugerea, compromiterea şi desfiinţarea tuturor partidelor şi personalităţilor care au contribuit la Marea Unire din 1918. Au fost arestaţi şi condamnaţi la moarte oamenii politici care purtau încă simbolurile Unirii. Ţărănişti şi liberali, preoţi, militari. Genocidul elitelor avea să ţină mai bine de un secol ţara în întuneric şi izolare culturală.

...şi România neagră!

A urmat o Românie a Brucanilor: Silviu Brucan – pe numele său Saul Brukner, şef adjunct la Scânteia (1944-1955), oficiosul care cerea public condamnarea duşmanilor de clasă (vezi cazul Iuliu Maniu!), şi Saşa Brukner(Alexandra Sidorovici), acuzator politic la Tribunalul Poporului, cea care asigura drumul spre temniţele de exterminare a mii şi mii de români.

O Românie în care impostura, nonvaloarea, nulocraţia (de la Magda Ursache citire!) a devenit politică de stat. O ţară arestată de comunişti, cu Noica, Dinu Pillat, Nicolae Steinhardt, Mircea Vulcănescu, Corneliu Coposu în puşcării, cu temniţe înmiresmate de Gafencu, Gyr, Constantin Oprişan, Sandu Tudor, Iustin Pârvu...

Anul acesta, Sorin Toma (născut Moscovici) împlineşte 100 de ani! Fost şef la Scânteia în perioada 1946-1960, anii marilor crime asupra poporului român şi a elitelor sale. Sorin Toma rămâne în istoria României drept cel care "a ucis modernitatea literară românească", după ce, la doi ani după instalarea la Scânteia, a scris un articol devastator pentru istoria literaturii române: "Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei", în care poetul Tudor Arghezi era desfiinţat şi scos din literatura română. "În 1948, când Arghezi a fost denunţat ca poet al putrefacţiei în Scânteia, atunci a fost ucisă modernitatea românească", scrie criticul literar Eugen Simion.

Sorin Toma a scris atunci împotriva lui Tudor Arghezi cu aceste cuvinte:
"Arghezi a ajuns să strecoare publicului cititor o adevărată contrabandă de droguri, stupefiante, afrodisiace şi otrăvuri spirituale".
"Conţinutul ideologic al poeziei lui Arghezi (dezgustul de viaţă, scârba şi ura faţă de om, pesimismul) nu are, în sine, nimic original şi nimic naţional".
"Arghezi nu face în poezie decât ce a făcut Picasso în pictură, introducând ca material artistic excrementele în tablourile sale".

Despre Ana Pauker, în schimb, iată ce povesteşte Sorin Toma, la venerabila vârstă de 100 de ani: "Era o femeie inimoasă. Nu ştiu cu ce instrucţiuni a venit ea de la Moscova, însă aici s-a purtat ca un om inimos. Avea ceva poezie în ea, adică în felul în care se exprima, în care dădea exemple. A avut un spirit poetic".

Spre comunism, înainte, tovarăşi! 

Secolul 1914-2014 ar trebui să se numească secolul Toma, Brucan, Pleşiţă, secolul torţionarilor care au ucis Cultura acestui popor. 

Să nu uităm că, după 1989, a urmat tot o Românie a Brucanilor, cu torţionari pe sticle, mărturisind cu lacrimi în ochi dragostea de ţară. Noua generaţie de proletcultişti face de strajă la graniţă, ca nu cumva Paul Goma să calce pe pământul ţării sale.

Să nu uităm că Brucan a fost cel care ne-a prorocit tranziţia de 20 de ani, dar şi criza. Şi încă una, de la Brucan zicere: dezastrul crizei va fi, pentru România, întoarcerea la comunism. Spre comunism, înainte, tovarăşi!

Brucan ne lasă din nou fără Dumnezeu!

Mă întorc iarăşi la Magda Ursache, cu a sa carte, "Comunismul cu rele şi rele",apărută în 2013 la Editura Eikon: "Activistul trecut din funcţie în funcţie, la fel sau mai mare, după principiul rotaţiei cadrelor, era slab profesional. Asta făcea socialismul: tăia şansele celor buni, pentru a-i proteja pe cei mai puţin buni, dar urmând neabătut linia oficială".

Vi se pare cunoscut? Privim în jur şi e destul.

Capitolul Brucan este semnificativ pentru neamul românesc, nu numai în vremurile Pauker sau Dej, ci şi sub vremuri iliesciene şi de sfârşit de negru veac.

Manifestul FSN redactat şi citit la TV în decembrie 1989 a apărut fără finalul "Aşa să ne ajute Dumnezeu!". Final tăiat la cererea lui Brucan!

Ce a rămas din Cultura României după acest genocid?

De câte alte secole are nevoie România pentru a reface generaţiile de oameni liberi?

"Românismul are un program politic, social şi spiritual conţinut în Opera eminesciană. Acum şi în veacul veacului nu avem altceva de făcut decît să împlinim acest program, dacă ne simţim în stare... Cei care refuză azi modelul eminescian, refuză în fapt legitimitatea românismului şi a românilor în istorie", scria Cezar Ivănescu în 1992.

Întoarcerea la Cultură!

România trebuie să se întoarcă la Cultură, la dreptele reaşezări ierarhice. Să înveţe să aprecieze inteligenţa, valoarea, discernământul civic. Să demaşte amatorismul, improvizaţia, superficialitatea şi activismul de partid, cel fără o minimă aderenţă la realitate şi la evoluţia culturii şi a limbii române.

"Judecăţile de azi, prejudecăţile de mâine", filosofa în veacul său chinuit Lucian Blaga. Mai târziu, Radu Săplăcan îi întoarce vorba şi ne spune: "Grav şi greu de acceptat este când prejudecăţile de ieri devin judecăţile de azi". În ce timp ne aflăm, hotărâţi dumneavoastră, fiecare în parte. Nu ne rămâne decât clauza de conştiinţă (revenire la Magda Ursache).

Da, ne aflăm într-un deficit de identificare a culturii reale, a valorii autentice, a literaturii demne. Despre asta ar fi trebuit să vorbim în ultima săptămână şi asta ar trebui să ne frământe în următoarele luni de zile, până ne-om revedea în alt Eminescu.

Să gândim de Ziua Culturii Naţionale a României. Să medităm şi pentru Ziua Naţională a Culturii din Republica Moldova. Ne uneşte 15 ianuarie. 

Voi încheia acest material cu câteva cuvinte ale scriitorului "născut în URSS" Vasile Ernu. Sunt mai mult decât sugestive: "Statul român - dar şi cel moldovenesc - şi elita financiară a acestora ar trebui să ştie că greşesc, atunci când nu-şi permit luxul de a cheltui bani pentru educaţie şi cultură. Pe termen mediu şi lung e mult mai costisitor să nu cheltuieşti bani pe aceste domenii. Vom plăti un preţ prea mare după aceea şi nu cred că vom mai putea recupera ceva".

Să ne trăieşti, Românie, să te bucuri de oamenii tăi!

15 ianuarie 2014, Ziua Naţională a Culturii şi Ziua Culturii Naţionale!