De ce nu scrii despre copiii aceştia, mă întreba într-o zi un drag prieten. Chiar, de ce? Şi cum să scriu, cum să opreşti din curgere un râu atât de tumultuos? Acum mai bine de un an i-am chemat, într-o zi cu ploaie de vară strecurată prin sită de brad verde, şi am vorbit despre copilărie. I-am păcălit, astăzi trebuie să recunosc.
De fapt voiam să îi cunosc, să le fiu în preajmă. Mă ispiteau de ceva vreme cu bucuria lor, cu ochii uriaşi cu care priveau tot ce li se întâmplă, mă uimeau cu încăpăţânarea pe care o aveau de a trăi în prezent. După încă un timp am început să ne încercăm unii altora mâinile. O îmbrăţişare, o bucurie în trecere, un dor mărturisit. În altă zi am hotărât să ne apucăm de treabă: aşa a luat naştere Atelierul de Artă decorativă de la Liceul Special "Sf. Stelian".
Nu a fost uşor. Pentru că hotărâsem să nu îmi fie milă de ei, să nu îi tratez altfel decât pe alţii. Le ştiam poveştile şi nu voiam să purtăm în spate poveri care nu ne erau de nici un folos. Au crezut că nu îi iubesc. Eu am vrut să renunţ. Apoi m-am întors la ei şi le-am spus: Nu mi-e milă de voi! Ştiu ce aţi trăit, dar nu îmi sunt străine aceste dureri. Eu am trăit multe din ale voastre, vreau să trăiţi şi voi din ce pot să ofer eu. Apoi au ştiut că îi iubesc. Că amiaza de miercuri e pauza de trăire, de culoare, de îndrăzneală.
M-au primit în lumea lor, şi-au deschis sufletul şi mult timp am avut teama de a nu-i dezamăgi. Mi-era frică să nu închidă uşile şi să nu le mai ştiu frumuseţile ascunse acolo.
Cei mari, cu care am început anul trecut, au plecat în lumea oamenilor mari. Am rămas cu cei năzdrăvani, nestăpâniţi, neînfricaţi. Am crezut că nu voi reuşi, că nimic nu se leagă, că sticla nu mai are răbdare şi că nu va mai prinde strălucire. Acum am crezut eu că nu îi iubesc. Şi am vrut să mă înţeleg. Şi vrând să mă înţeleg, ei m-au furat cu totul, m-au amuzat, m-au învăţat din ale lor, m-au fascinat cu sinceritatea, bucuria, setea de tot şi de toate. De fapt, erau atât de plini de iubire că dădusem înapoi, fără să înţeleg ce mă sperie. Apoi am învăţat să îi primesc întregi, am învăţat să mă bucur, să fiu ca ei şi cu ei. Şi sunt recunoscătoare că îmi sunt prieteni.
Pe 17 decembrie a fost expoziţia lor, prima expoziţie cu lucrări pe sticlă. Şi le-am trăit emoţia, freamătul, bucuria. Şi ştiu că, oriunde vor merge în lumea mare, vor şti să păstreze şi emoţia, şi freamătul, şi bucuria.
Şi am scris toate acestea în linişte, acum, pentru că nu am putut să le multumesc acolo, în faţa lumii celei mari. Vă mulţumesc, oameni dragi!
De fapt voiam să îi cunosc, să le fiu în preajmă. Mă ispiteau de ceva vreme cu bucuria lor, cu ochii uriaşi cu care priveau tot ce li se întâmplă, mă uimeau cu încăpăţânarea pe care o aveau de a trăi în prezent. După încă un timp am început să ne încercăm unii altora mâinile. O îmbrăţişare, o bucurie în trecere, un dor mărturisit. În altă zi am hotărât să ne apucăm de treabă: aşa a luat naştere Atelierul de Artă decorativă de la Liceul Special "Sf. Stelian".
Nu a fost uşor. Pentru că hotărâsem să nu îmi fie milă de ei, să nu îi tratez altfel decât pe alţii. Le ştiam poveştile şi nu voiam să purtăm în spate poveri care nu ne erau de nici un folos. Au crezut că nu îi iubesc. Eu am vrut să renunţ. Apoi m-am întors la ei şi le-am spus: Nu mi-e milă de voi! Ştiu ce aţi trăit, dar nu îmi sunt străine aceste dureri. Eu am trăit multe din ale voastre, vreau să trăiţi şi voi din ce pot să ofer eu. Apoi au ştiut că îi iubesc. Că amiaza de miercuri e pauza de trăire, de culoare, de îndrăzneală.
M-au primit în lumea lor, şi-au deschis sufletul şi mult timp am avut teama de a nu-i dezamăgi. Mi-era frică să nu închidă uşile şi să nu le mai ştiu frumuseţile ascunse acolo.
Cei mari, cu care am început anul trecut, au plecat în lumea oamenilor mari. Am rămas cu cei năzdrăvani, nestăpâniţi, neînfricaţi. Am crezut că nu voi reuşi, că nimic nu se leagă, că sticla nu mai are răbdare şi că nu va mai prinde strălucire. Acum am crezut eu că nu îi iubesc. Şi am vrut să mă înţeleg. Şi vrând să mă înţeleg, ei m-au furat cu totul, m-au amuzat, m-au învăţat din ale lor, m-au fascinat cu sinceritatea, bucuria, setea de tot şi de toate. De fapt, erau atât de plini de iubire că dădusem înapoi, fără să înţeleg ce mă sperie. Apoi am învăţat să îi primesc întregi, am învăţat să mă bucur, să fiu ca ei şi cu ei. Şi sunt recunoscătoare că îmi sunt prieteni.
Pe 17 decembrie a fost expoziţia lor, prima expoziţie cu lucrări pe sticlă. Şi le-am trăit emoţia, freamătul, bucuria. Şi ştiu că, oriunde vor merge în lumea mare, vor şti să păstreze şi emoţia, şi freamătul, şi bucuria.
Şi am scris toate acestea în linişte, acum, pentru că nu am putut să le multumesc acolo, în faţa lumii celei mari. Vă mulţumesc, oameni dragi!
De ce nu am scris până acum despre copiii aceştia? Pentru că mereu mi-a fost greu să pun în cuvinte ceea ce se simte adânc, apoi înalt și cu ochii închiși.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu