Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din 2008

Albul iernii si iarna sufletului, totuna!

Mi-e greu sa scriu ca si cum m-as iubi.
Mi-e greu sa vorbesc ca si cum as zambi.
Sunt iubiri si taceri in viata pe care le descrii cam asa: am visat cu ochii deschisi un inger. am simtit falfaire de aripi, am zburat, am zambit. apoi am stiut ca ochii deschisi erau tot in vis. acum nici nu mai stiu daca macar visul a fost vis. ar fi bine sa fi fost.
Avem nevoie, se pare, de certitudinea ca visul este traibil, ca il putem contabiliza, la final, in rubrica: am trait, am iubit.
Pentru ca, daca nu le punem la socoteala, ce mai ramane in afara de vise?
Dimineti insiruite dupa geamuri care ascund pustietati, amiezi in asteptare, seri in asternuturi reci, eventual colorate, o zi alb, o zi verde, in alta rosii.
Ce mai ramane in afara de vise?
Doar ceea ce ai iubit cu adevarat!
Si mai stiu sigur ca imi voi aminti ceea ce niciodata nu am avut curajul sa traiesc!

TOLERANTA SCUZA SCOPUL, DAR ACUZA MIJLOACELE!

Toate epocile si-au purtat cu demnitate valorile. Dar, mai presus de valori, timpul si-a tinut aproape nonvalorile, lichelele si netrebnicii. Pentru ca, dintotdeauna, geniile au existat pur si simplu, pe cand paranoicii, megalomanii si falsii eroi au creat haos, harababura si, nu de putine ori, au pornit cruciade in numele unor adevaruri care, oricum, nu aveau nevoie sa fie aparate.
Doar ca aceasta micime a mintii incepe sa patrunda, pe zi ce trece, tot mai adanc in structurile politice, administrative, culturale, sociale, in posturi cheie, de maxima raspundere. Nu numai la nivel local, ci si national, in fruntea statului. De asta artisti precum Stefan Iordache se sfarsesc din viata scarbiti de propriul popor, de proprii conducatori. De asta un mare actor, Radu Beligan, la 90 de ani, priveste cu ochii pierduti o Romanie uitata in ea insasi, parasita de un trecut fara putere, pradata la drumul mare de tot felul de baroni, ministri, sinistri...
Intelectualii de salon isi frang limbile i…

Prima zi dupa!

A murit Anca Parghel.
Am urmarit, de cateva luni, un om care invata sa moara. Uneori, daca reusesti sa intelegi rostul si lectia despre viata, treci granita spre Dumnezeu inca inainte ca trupul sa anunte cealalta traire.
Nu stiu sa spun daca foarte mare tristete mi-a fost astazi, cand am aflat. Mai degraba o fulgerare a spiritului, o constientizare a faptului ca trupul rezista mult mai putin decat iubirea, decat gandul si frumusetea unei vieti construite prin oameni.
E timpul, imi spun, sa arunc cutiile in care am adunat, de-a lungul anilor, framantari, cuvinte care au insemnat mai mult decat era necesar, frici si pustiuri inselatoare.
Nu se poate trai pentru ziua de maine. Nici pentru cea de azi. Se poate trai, in schimb, pentru zilele pe care nu le vom mai cunoaste, zilele care vor incepe fara noi.
De azi, voi trai ca prima zi de dupa.
Nu mi-am dat seama, pana azi, ca aceasta poate fi o forma de a o lua de la inceput. Nu am stiut ca poti trai timpul fara ca tu sa ii apartii lui, timp…

Poveste de noiembrie

Azi mi-a daruit Dumnezeu o intamplare frumoasa. Intr-un supermarket din Botosani. O doamna de care ma lega pana acum doar o cunostinta comuna, Maica Marina de la Schitul Fetesti, m-a bucurat in mod cu totul neasteptat. Intalnirea vine dupa zile intregi in care parca ne zaream, dar nu ne vedeam cu adevarat. Asta-seara am stat fata in fata. Nu stiu despre doamna decat ca este procuror.

In mijlocul unui supermarket, am discutat despre Maica Marina, despre Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu Busulenga), Cezar Ivanescu, Manastirea Guranda si Maica Gabriela.

Cu cosurile de cumparaturi atarnate de noi, de parca nu stiam ce sa mai facem cu ele... Sprijinite de frigiderul de inghetata, ferindu-ne de cumparatorii grabiti si preocupati.


Abia tarziu, la cateva ore, am realizat ca Dumnezeu mi-a facut azi un dar. Si ca nu pot sa nu Ii multumesc, cu drag.

Maria (fragment de roman)

Fiecare zi o apropia tot mai mult de trecut, îndepărtând-o, însă, de cea care fusese, de parcă abia acum începea să se cunoască cu adevărat, abia acum învăţa să iubească, ca şi cum viaţa ei nu fusese decât o repetiţie pentru ce urma să i se întâmple cu adevărat important. Poate că nici acum nu era mulţumită, nu se simţea împlinită, dar iubea, şi iubirea ei nu mai depindea de un bărbat, nu se mai hrănea din prezenţa fizică a celuilalt. Se desprinsese de material, de manifestări, de dureri provocate de atitudini sau reacţii de care totdeauna se legase în trecut.

Îi era recunoscătoare lui Traian că o învăţase ce înseamnă iubirea. Îi era dragă această iubire, tocmai pentru că o trăia într-un plan subtil, nu la vedere, pentru că nu era o stare care o expune privirilor, remarcilor, răutăţilor. Era un mister al trăirii interioare pe care nu-l mai simţise niciodată şi care o apăra chiar şi de ea însăşi.

Poate că chiar şi Traian era mirat de această iubire. Pentru că nu înţelegea la început de c…

Cezar Ivanescu - strigatul vietii! ULTIMUL

Pentru gloria Clarei
(Sutrele muteniei)

!de trei ori Moartea
mi-ai luat-o cu mana
ca pe o panza
de paianjen
de pe fata:
acuma Moartea
ma tine in Moarte,
Fiica mea, Clara,
tine-ma-n viata!

(poemul apartine Clarei Arustei, fiica Poetului)

Viata sunt eu!

Minunile nu se intampla niciodata degeaba. De asta nici nu ai cum sa ceri, daca nu ai pentru ce sa le traiesti. Se intampla sa te saturi uneori de tine, sa te certi si sa te dezici, ca si cum simti nevoia sa te desparti de sinele tau. Se intampla sa gresesti atunci, dar niciodata nu vei sti ce ar fi daca Dumnezeu chiar te-ar asculta.
Exista, probabil, un sens al fiecaruia, o viata a sinelui dincolo de aparente, dincolo de certitudine si concret. In plan subtil, fiecare clipa adanceste sau inalta, functie de ganduri, vise sau pustietati hazlii.
Am o stare de lehamite aruncata la intamplare. Ca si cum as privi prin camera si nu as recunoaste nimic. Acum ma nasc si nici macar nu sunt constienta de asta. Cred ca, de fapt, m-am saturat. Cred ca azi mi-am bagat bine in cap ca am nevoie de altceva. Ca nu-mi place ce fac tocmai pentru ca nu asta sunt eu. Daca mai stiu cine sunt eu. Nu cred ca mai stiu. Poate ca e momentul sa risc. Oricum nu mai conteaza.
Dar e bine sa ne gandim mai des ca pan…

Ziua impacarii

Ziua Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil. E frig afara, atmosfera de noiembrie. Zi de impacari cu sufletul nostru si al altora deopotriva. Ar trebui sa ne imprietenim cu Sfintii astazi, sa invatam sa ne zambim noua insine, sa facem repetitii de dragoste si, astfel, sa ne daruim lumii. Astazi suntem cel mai aproape de Dumnezeu, astazi avem portile deschise catre El. Bucuria si Pacea. Iubirea si Tacerea prin cuvinte.
LA MULTI ANI MIHAIL, MIHAELA, GABRIEL, GABRIELA!

Parinte, eu pana la Pasti voi fi un inger!

Am un sentiment ciudat in legatura cu un om pe care nu il cunosc decat in plan subtil. Recunosc, e o indrazneala sa folosesc aceste cuvinte in contextul social de astazi. Dar totdeauna m-au fascinat provocarile de acest gen. M-au stimulat si m-au facut atenta la fiecare gand aparent fara rost, intamplator, la acel flash ratacit, care ti se agata de haine intr-un iritant joc al subintelesurilor.

L-am admirat fascinata pe Cezar Ivanescu, din mai multe motive: pentru ca era din Barlad, adica la 15 kilometri de satul meu, Tutova, pentru ca in preajma lui m-am simtit mereu mult mai constienta de mine insami decat m-as fi simtit oriunde in alta parte, tocmai pentru ca imi doream sa traiesc constient apropierea de el, imaginandu-mi cum se simt cei care au trecut, chiar si numai in lungul strazii, pe langa Nichita Stanescu, Marin Preda, Steinhardt, Noica. Cezar le stia masura, le stia maretiile. Cezar a fost singurul care si-a stiut propria masura, care si-a recunoscut propria maretie.

In ziua …

Despre altceva as fi vrut sa scriu!

Ce lipseste si ce prisoseste unei societati adanc infipte in cutume, prejudecati, false valori si reale carente de educatie, cultura si civilizatie?

Ar prisosi increderea in sine a fiecarui participant activ la spectacolul strazii, o incredere care atinge deseori limitele orgolioase ale ipocriziei, dar si ale badaraniei condimentate abundent de cuvinte incluse de curand in vocabularul de baza al romanului.
Ar prisosi ignoranta care inlocuieste cu succes calitatea oricarui act de bun simt. O dictatura a poporului de dragul multimii si a gloatei ca valoare suprema.
O victorie a prostiei, girata viclean de niste conducatori constienti de puterea ei, a prostiei, in campaniile electorale, folosita ca hrana subliminala a celor multi.
Lipseste din societate decizia. Lipsa de reactie a fiecaruia la pomeni, la prostie, la lideri injumatatiti de capacitatea lor intelectuala si culturala. Lipsa de bun simt. Lipsa de educatie. Lipsa de civilizatie. Lipsa de dragoste. Lipsa de daruire.
Lipsa de resp…

RECUNOASTEREA NOIMEI

Un soi de neputinta spirituala, psihica, o greutate a simtirii, zilnic, permanent, ca un pustiu ce se intinde, ti se agata de umeri, de spate, de ochi, de auz. O lehamite sociala si o deznadejde sufleteasca, chiar daca realizezi pericolul caderii in tine insuti.

Un timp al nimanui, trait laolalta si uneori fara rost. Traim superficialul si superficialitatea cu farmec si degajare. Inspaimantati si inspaimantatori de atata ignoranta si nesupunere la Legile divine.
Ne lasam acaparati de plosnite, dar avem curaj sa ripostam firescului, pentru ca am invatat sa ne negam pe noi insine, sa nu ne mai recunoastem, sa nu ne dezvaluim fiorii in fata rugaciunii, sa nu recunoastem Minunea tocmai pentru ca ne-au invatat ca ea dureaza doar trei zile.

Maria (fragment de roman)

Chiar dacă nu era decât o acţiune susţinută mental, Maria se confesa cu toată încrederea lui Traian. Cu fiecare amintire reconstruită, îi transmitea bărbatului mai mult absent din viaţa ei întreaga trăire prăbuşită pe altarul unei existenţe alambicate, neînţelese, frustrante de multe ori, dar de un specific feminin frapant, atât de feminin încât, deseori, credea că trăieşte banal, şters, terestru, fără înălţarea spiritelor dansante întru dezlipirea de palpabil şi concret.

După ani de zile, Traian încă era în viaţa Mariei o mare necunoscută, purtată şi menţinută zilnic de sentimente contradictorii, de la iubire profundă, clară şi aproape vitală, sentimente care o menţineau în văzul lumii concrete, până la stări confuze, amestecate, afundătoare într-o mocirloasă agonie. În acele zile alegea fuga. De oameni, de colegi, de Traian, de privirile câinilor de pe stradă, de vietăţi cu ochi, cu simţuri, care ar putea ghici agitaţia din sufletul ei. Erau zilele în care nu ridica privirea când tre…

Botosanii, un oras de langa Ipotesti

Botosanii au devenit, dupa caderea aproape dramatica a economiei si subculturalizarea fortata din perioada comunista, un oras care mai fiinteaza prin trecut. Botosanii au devenit, incet-incet, un oras de langa Ipotesti

Inca de la intrarea in sat, oamenii aduc cel mai bine cu trecutul, cu dulceata Eminescului cel pururi mediatizat, adulat, strigat, pitigaiat, si totusi atat de putin cunoscut.

Oamenii satului stiu cel mai bine ce inseamna sa fii ipotestean. Nu s-au simtit niciodata exclusi, chiar daca au privit peste gardul manifestarilor patriotarde sau electorale, de atatea zeci de ani.


Calea spre Dumnezeu

Gardul Complexului muzeal de astazi leaga strans intre ele cladirile cu semnificatii nationale, culturale sau sentimentale: Casa memoriala a poetului Mihai Eminescu, desi este o cladire reconstruita abia prin anii 70-80, pe fundatia veche a casei copilariei lui Mihai, casa Papadopol, a ultimilor proprietari ai domeniului Eminovici, noua cladire a muzeului sau Biblioteca Nationala „La…

tabloul albastru

privim amandoi spre acelasi albastru
tu van gogh ratacit in lanul de floarea soarelui
eu femeia pierduta din Tahiti
pe umeri suflarea lui gauguin curge in valuri

albastru tempera ulei vopsea de un leu totuna albastru
daca privirile ni se rasucesc din parti opuse
se amesteca
se murdaresc
se curata apoi arunca pe panza peisaje in gri

amagiri de zi si de noapte

nici o nastere nu e mai grea decat moartea
trupul tau ingropat macina nisip de ganduri

la multi ani!

vantul imprastie printre dinti un rest de caleasca
ti-au scapat caii desfraului adapa-i cat inca fiori mai ai in privire

nu mai am ingeri de schimb, altfel ti-as fi trimis mesageri la poarta
diminetile gudura plansuri pe gardurile tale, de mi-as fi inger as strecura aripi

dar unde alergi, pamantul e rotund, masa intinsa, doar painea...

doar painea ramane pe altadata

repetabila moarte

toamna cu mainile intinse a ploaie


Van Gogh isi strange florile in tabloul de dupa usa
de dimineata si-a baut cafeaua pana la zat


acum mesteca frunze de maslin sa-si intregeasca auzul

albastru mov galben

drumul prafuieste tonuri inramate


in copilarie ai visat o iubire agatata in gard
fiecare mar intregea un barbat


fiecare barbat isi are propriile urme

povestea se spune rapid, mai devreme de rabufnitul papadiilor
pentru o viata e de ajuns sa infloresti o data
a doua oara repeti cuvintele

Petru Maxim, artistul care se traieste pe sine

Atat de mare, incat nu poate fi perceput decat de dincolo de timp.
In societatea bulversata si bulversanta deopotriva, Petru Maxim, Artistul din Dorohoi, traieste intr-un anonimat aproape suspect.
Asta in timp ce arta de trotuar violenteaza, la cateva luni o data, armoniile galeriilor orasulului, intr-o incercare disperata de a impune artisti si de a crea CV-uri profesionale, care sa inlocuiasca, eventual, si talentul.

Petru Maxim ascunde produsele artei sale cu o dibacie ludica. Si nu dintr-o timiditate frustranta. Arta lui Maxim pur si simplu se cere ascunsa. Pentru ca, apoi, sa se descopere pe sine, mister dupa mister, inteles dupa inteles.

Cine il cunoaste pe dorohoian stie ca, dincolo de ceramistul de exceptie, Petru Maxim se intrece pe sine ca pictor, grafician, fotograf si, mai nou, poet. Un artist complet, intr-o lume ciuntita de esente.

Poate ca anonimatul ii ofera tocmai aceasta liniste, de a crea nestingherit, de a plasmui nestiut si in nestire. Poemele sale, fie ele in ceram…

SAVENI, CRONICA DE TARG CU VISNIEC SI POLITICIENI

Targ la Saveni. Targ de carte, targul mestesugarilor, targ politic. E targ la Saveni si, daca savinenii nu merg la scriitori, au navalit scriitorii peste Saveni. Si nu se facu negura, nu se prabusira mentalitati. Doar drumurile au ramas la fel de pline de gropi. Dar unde-i groapa nu-i tocmeala si unde vine poporul musai merge si politicianul. Pietonalul, colorat cat se poate.

Zilele orasului Saveni sunt pentru toata lumea. Savinenii au un mod aparte de a se integra in natura. Scriitorii nu au decat sa se integreze printre savineni. Si o fac, nu au incotro.

Matei Visniec e cuminte si manifesta, clar, o curiozitate sincera pentru ce se intampla in jur. Diferenta mare, mon cher! Cu o seara inainte, la Teatrul botosanean, lume asezata (la propriu!), cuminte, recunoscatoare si vizibil cunoscatoare a toate cele.
La Saveni, daca nu iti castigi publicul, poti sa apleci acasa, cat esti dumneata de Visniec!

Si n-a plecat! Publicul e cucerit. Il place. Baiat cuminte, pare destept si zic unii si alti…

Ziua Crucii

Este o falsa impresie ca societatea se bazeaza doar pe false valori, pe subrede idealuri sau doar pe supravietuirea oricum si oricat. Dincolo de superficialitatea cotidiana, la umbra vedetelor media si in spatele - la mare distanta - unor bolborositi formatori de opinie, activeaza, aproape subversiv, elitele fiecarei categorii sociale in parte.

Elite care pornesc de la Badea Gheorghe, cel care intelege mersul societatii si, nemijlocit, si al sau, mult mai profund decat ministrul Agriculturii, pana la elitele lumii artistice, politice - de ce nu? -, culturale.

Cu toate acestea, doare ignoranta aproape flagranta in care traiesc cei mai multi, chiar dintre cei de bun simt si absolut capabili in lumea in care traiesc.

Doare nu dintr-o sensibilitate ascunsa. Este regretul ca nu folosim elitele pentru a inalta nivelul spiritual, si abia apoi pe cel intelectual, al celor care se multumesc cu boloboroseala TV si cu agramismele media.

Iaca, pleca si Stefan Iordache azi, dupa Cezar Ivanescu... Cine…

Cezar Ivanescu, mai al nostru ca niciodata!

(text preluat de pe cezar-ivanescu.blogspot.com)

Le mulţumesc Domnului Iisus Hristos şi maicii Domnului, Fecioara Maria, instanţe absolute, soţiei mele, Maria, acolo, în ceruri, şi fiicei mele spirituale, Clara Lucia Aruştei, aici, pe pământ. Mi-au stat ei, mi-au stat ei tot timpul alături. Tuturor acelor care au trecut de partea mea le mulţumesc, dar nu atât cât îşi închipuie, pentru că au trecut de partea Adevărului.
Celor cunoscuţi şi necunoscuţi, încă o dată le trimit dragostea mea şi le urez, mai ales acelora risipiţi prin lume, mult noroc. Pentru acei care au gustat cu voluptate această pâine otravită a minciunii, nu am decât compasiune. E ceva rău în ei care îi îndeamnă să se bucure de ivirea în lume a răului. Îl întâmpină recunoscându-se în el. Să încerce să se purifice, să scape de sub tirania răului care îi domină.
Dacă Dumnezeu îmi va da până la capăt puterea să trec şi prin această probă infernală, promit tuturor că voi duce, îmi voi duce şi le voi duce crucea. Neamul acesta …

La moartea unui artist - Mihai Bejenaru

Moartea unui pictor vorbeşte lămuritor şi deschis despre cei rămaşi. Artistul şi-a terminat chinul, şi-a înfăptuit rostul. Acelaşi artist care nălucea pe străzile prăfuite ale unui oraş care se împiedica de el. Puţini prieteni, duşmani nici atât. Discreţie şi măsură. Mihai Bejenaru rămâne în artă drept unul dintre cei mai buni (dacă nu cumva cel mai bun) acuarelişti. Fapt recunoscut cam cu jumătate de gură de unii, e drept, nu dintre cei importanţi.

Uimitor cum viaţa unui artist îi aparţine doar sieşi, iar moartea sa devine a tuturor. Mihai Bejenaru a adunat pictorii la un loc, aşa cum puţine reuniuni artistice, expoziţii sau vernisaje au reuşit vreodată să strângă. Aflu că pictorul şi-a plîns propria moarte... Două zile după ce şi-a încredinţat sufletul, ochii săi au plîns. Cine sau ce vieţuia încă în trupul său?

De asta, uneori, moartea devine mai frumoasă decât viaţa, mai plină de înţelesuri. De asta, uneori, merită să mori. Ca să laşi în urmă acel pustiu de gol pe care are cine să-…

Mihai Bejenaru a terminat lupta cu viaţa

Discret, mărunt la trup, dar înalt în privire. Talentat, genul de spirit înzestrat cu har, dintre cei care se nasc o dată la multe zeci de ani. A pictat cu boala în trup, cu durerea în culoare. De la Mihai Bejenaru rămâne acuarela sa de excepţie şi amintirea unui om înmiresmat de decenţa artei pure.


Dumnezeu să-l odihnească în pace! În odihna pe care nu şi-a mai trăit-o de ani buni în viaţa pământească.

„In politica, daca nu ai umor, e foarte complicat”

(Interviu cu Varujan Vosganian, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, ministru al Economiei şi Finanţelor)

Florentina Toniţă: Domnule Varujan Vosganian, va aflati la Botosani cu ocazia Zilelor Mihai Eminescu, asa ca va voi prezenta cititorilor in primul rand in calitatea dumneavoastra de vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania, apoi de vicepresedinte al Partidului National Liberal pentru Regiunea de Nord-Est, dar si, poate cea mai importanta functie pe care o detineti in prezent, de ministru al Economiei. Pentru inceput, si nu intamplator ating acest subiect in discutia noastra, va rog sa ne referim la Raportul Comisiei Tismaneanu prezentat Parlamentului la sfarsitul anului trecut. Spuneam ca nu intamplator discutam despre acest raport. Studentul Varujan Vosganian, in decembrie 1989, a fost arestat de militie si trimis la Jilava.

Varujan Vosganian: Da, am fost arestat in 21 decembrie seara si dus in sediul Securitatii. Am trecut prin camera de tortura, prin lant…

De la Codrin

Dacă ne este teamă de necunoscut, atunci secretul pentru a nu ne mai fi teamă de nimic este să cunoaştem cât mai mult.

Poţi trăi cu vina, dar poţi trăi cu gândul că eşti vinovat?

De ce să vorbim pentru cei ce nu ne ascultă, când îi putem asculta pe cei care merită ascultaţi?

Proştii se bat pentru putere. Deştepţii împart între ei înţelepciunea.

A minţi înseamnă a-ţi trăda sufletul şi existenţa.

Cel ce simte vina în timpul greşelii este cu adevărat vinovat. (Codrin Moldovanu-Toniţă, 12 ani)

Cezar Ivanescu pare sa fi fost, pe timpul vietii si al mortii, cel mai controversat poet din literatura romana a ultimului secol. Detractorii s-au intrecut pe ei insisi. Iubitorii poeziei lui Cezar Ivanescu au stat deoparte. Tacuti, uimiti, umiliti, plansi de dinauntru. Poetul nu a avut nevoie, pe timpul vietii si al mortii, nici de unii, nici de altii. Cezar Ivanescu s-a trait pe sine, asa cum doar spiritele superioare au curajul, dincolo de regimuri, politici, abuzuri sau false incadrari valorice stralucinde, la ore de maxima audienta, pe sticle colorate in doctrine sau latrine duhnind a (sub)cultura. A murit la 66 de ani. Doar 66 de ani. Aveai impresia ca Ivanescu traieste dintotdeauna si ca va trai si dupa noi toti. De ce, insa, televiziunile l-au ignorat si nu i-au dat dreptul, castigat cu mare si neagra suferinta, la ultimele aplauze? Cel putin asa cum au procedat in cazul ultimilor disparuti, Sabin Balasa si George Pruteanu... Cezar Ivanescu a fost, este adevarat, cel mai incom…

Povesti reale cu oameni ireali: Pictorul Silviu Babii si culoarea dramatica a unui destin

Silviu Babii, din Botosani, pare a fi omul care isi intelege rostul. Povestea lui uimeste si construieste deopotriva, sperie si fascineaza. Rareori un om se strecoara cu atata intelepciune printre napastele impartite cu cea mai suspecta „generozitate”, si mai rar un artist manifesta atata daruire fata de semenii sai. Pictorul care isi coloreaza viata, dar care foloseste, fara patima, doar culorile de care dispune, fara sa tanjeasca la ceea ce nu poate avea.


Silviu Babii este pictor. Are 30 de ani, aproape toti fiindu-i controlati cu perfidie de teama si nesiguranta zilei de maine. La scurta vreme dupa ce a implinit 3 ani, la Silviu si-a aratat coltii una dintre cele mai groaznice boli din cate pot exista: miopatia Duchenne, o forma grava de distrofie musculara, boala care debuteaza la copii in jurul varstei de 3-5 ani. „Mi se parea ca are probleme cu mersul, ca nu urca chiar bine scarile, ca se impiedica prea des. Avea permanent genunchii loviti”, povesteste mama lui Silviu. Intr-o sea…

culoare

poţi crede despre tine că stăpâneşti culoarea doar atunci când nu poţi trăi fără ea, doar atunci când depinzi estetic de nuanţe, chiar şi de griuri. poţi străluci în negru, chiar dacă răceşti în alb. e ca în iubire, ca în copilărie, ca în vis. e ca o joacă de-a îngerii, atunci când îngerii nu ştiu că se joacă. tristeţile de seară, cu depărtări şi cuvinte nătângi, înnourează sufletul, îmbolnăvindu-l.

despre bun simt

Dezamăgită până la dezgust de dezmăţul intelectual în care se complace, de câteva zile, cultura română, via mass-media. privit din faţa televizorului, pare aproape incestuos raportul dintre comisia parlamentară constituită în regim de urgenţă de apărătorii patriei, pe de o parte, şi activiştii pudici, de cealaltă parte, hotărâţi să stârpească din rădăcini toţi poneii şi fanteziile tinerilor artişti.
adevărul este, ca întotdeauna, undeva la mijloc. între libertatea de exprimare a unui artist, chiar dacă acesta este şi purtător de cuvânt al unei instituţii importante - în speţă Institutul Cultural Român - şi statutul său de diplomat (sau nu!), ar trebui să primeze calitatea actului artistic. ce deranjează cu adevărat este implicarea aproape premeditată a preşedintelui ICR, Horia Roman Patapievici, în acest scandal. la fel cum deranjează şi atitudinea neconvingătoare a lui Neagoe, purtătorul de cuvânt al ICR din SUA, pe care l-am urmărit la TV serile trecute, într-o eşuată încercare de dr…

arta

Nevoia de transparenta, regasirea - inainte de toate - in arta sticlei, pot fi motive de a crea un luminis de culoare intr-un gri spalacitatoatecuprinzator. Arta nu inseamnaneaparatcomert, profesie sau mod de viata. Arta inseamnatraire, cuprinde suflul inaintemergatorsicurata aproape tot ce noi, prin noi insine sau prin altii, sedimentam cu incrincenarein drumul parcurs.

Arta sticlei?

Mai degraba o farima de Dumnezeu intr-unciob de OM.