sâmbătă, 27 decembrie 2008

Albul iernii si iarna sufletului, totuna!

Mi-e greu sa scriu ca si cum m-as iubi.
Mi-e greu sa vorbesc ca si cum as zambi.
Sunt iubiri si taceri in viata pe care le descrii cam asa: am visat cu ochii deschisi un inger. am simtit falfaire de aripi, am zburat, am zambit. apoi am stiut ca ochii deschisi erau tot in vis. acum nici nu mai stiu daca macar visul a fost vis. ar fi bine sa fi fost.
Avem nevoie, se pare, de certitudinea ca visul este traibil, ca il putem contabiliza, la final, in rubrica: am trait, am iubit.
Pentru ca, daca nu le punem la socoteala, ce mai ramane in afara de vise?
Dimineti insiruite dupa geamuri care ascund pustietati, amiezi in asteptare, seri in asternuturi reci, eventual colorate, o zi alb, o zi verde, in alta rosii.
Ce mai ramane in afara de vise?
Doar ceea ce ai iubit cu adevarat!
Si mai stiu sigur ca imi voi aminti ceea ce niciodata nu am avut curajul sa traiesc!

sâmbătă, 20 decembrie 2008

TOLERANTA SCUZA SCOPUL, DAR ACUZA MIJLOACELE!

Toate epocile si-au purtat cu demnitate valorile. Dar, mai presus de valori, timpul si-a tinut aproape nonvalorile, lichelele si netrebnicii.
Pentru ca, dintotdeauna, geniile au existat pur si simplu, pe cand paranoicii, megalomanii si falsii eroi au creat haos, harababura si, nu de putine ori, au pornit cruciade in numele unor adevaruri care, oricum, nu aveau nevoie sa fie aparate.

Doar ca aceasta micime a mintii incepe sa patrunda, pe zi ce trece, tot mai adanc in structurile politice, administrative, culturale, sociale, in posturi cheie, de maxima raspundere.
Nu numai la nivel local, ci si national, in fruntea statului.
De asta artisti precum Stefan Iordache se sfarsesc din viata scarbiti de propriul popor, de proprii conducatori. De asta un mare actor, Radu Beligan, la 90 de ani, priveste cu ochii pierduti o Romanie uitata in ea insasi, parasita de un trecut fara putere, pradata la drumul mare de tot felul de baroni, ministri, sinistri...

Intelectualii de salon isi frang limbile in galetile inculturii, isi construiesc propriile glorii, lasand in seama posteritatii doar productiile lor artistice fumegande. Care, oricum, vor ajunge in "almanahe", la rubrica "succesuri".
Doar timpul, spuneam, isi poarta cu demnitate specimenele, cu toleranta si intelepciune, pentru a demonstra, daca mai era nevoie, nimicnicia si vremelnicia mizeriilor umane.
Pentru ca ce nu stiu aceste mici fiinte este ca, atunci cand ai impresia ca ai invins tot universul, inseamna ca nu te vei conduce niciodata pe tine insuti.

vineri, 5 decembrie 2008

Prima zi dupa!

A murit Anca Parghel.
Am urmarit, de cateva luni, un om care invata sa moara. Uneori, daca reusesti sa intelegi rostul si lectia despre viata, treci granita spre Dumnezeu inca inainte ca trupul sa anunte cealalta traire.

Nu stiu sa spun daca foarte mare tristete mi-a fost astazi, cand am aflat. Mai degraba o fulgerare a spiritului, o constientizare a faptului ca trupul rezista mult mai putin decat iubirea, decat gandul si frumusetea unei vieti construite prin oameni.

E timpul, imi spun, sa arunc cutiile in care am adunat, de-a lungul anilor, framantari, cuvinte care au insemnat mai mult decat era necesar, frici si pustiuri inselatoare.

Nu se poate trai pentru ziua de maine. Nici pentru cea de azi. Se poate trai, in schimb, pentru zilele pe care nu le vom mai cunoaste, zilele care vor incepe fara noi.

De azi, voi trai ca prima zi de dupa.

Nu mi-am dat seama, pana azi, ca aceasta poate fi o forma de a o lua de la inceput. Nu am stiut ca poti trai timpul fara ca tu sa ii apartii lui, timpului. Ca astfel poti juca fiecare clipa ca si cum maine o poti reface, relua, construi, modela.

Recunosc, imi da o detasare imensa acest gand. Ca si cum s-a creat deja o dedublare a spiritului, o asezare deasupra lucrurilor, rareori printre ele.

luni, 17 noiembrie 2008

Poveste de noiembrie

Azi mi-a daruit Dumnezeu o intamplare frumoasa. Intr-un supermarket din Botosani. O doamna de care ma lega pana acum doar o cunostinta comuna, Maica Marina de la Schitul Fetesti, m-a bucurat in mod cu totul neasteptat. Intalnirea vine dupa zile intregi in care parca ne zaream, dar nu ne vedeam cu adevarat. Asta-seara am stat fata in fata. Nu stiu despre doamna decat ca este procuror.

In mijlocul unui supermarket, am discutat despre Maica Marina, despre Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu Busulenga), Cezar Ivanescu, Manastirea Guranda si Maica Gabriela.

Cu cosurile de cumparaturi atarnate de noi, de parca nu stiam ce sa mai facem cu ele... Sprijinite de frigiderul de inghetata, ferindu-ne de cumparatorii grabiti si preocupati.


Abia tarziu, la cateva ore, am realizat ca Dumnezeu mi-a facut azi un dar. Si ca nu pot sa nu Ii multumesc, cu drag.

duminică, 16 noiembrie 2008

Maria (fragment de roman)

Fiecare zi o apropia tot mai mult de trecut, îndepărtând-o, însă, de cea care fusese, de parcă abia acum începea să se cunoască cu adevărat, abia acum învăţa să iubească, ca şi cum viaţa ei nu fusese decât o repetiţie pentru ce urma să i se întâmple cu adevărat important. Poate că nici acum nu era mulţumită, nu se simţea împlinită, dar iubea, şi iubirea ei nu mai depindea de un bărbat, nu se mai hrănea din prezenţa fizică a celuilalt. Se desprinsese de material, de manifestări, de dureri provocate de atitudini sau reacţii de care totdeauna se legase în trecut.

Îi era recunoscătoare lui Traian că o învăţase ce înseamnă iubirea. Îi era dragă această iubire, tocmai pentru că o trăia într-un plan subtil, nu la vedere, pentru că nu era o stare care o expune privirilor, remarcilor, răutăţilor. Era un mister al trăirii interioare pe care nu-l mai simţise niciodată şi care o apăra chiar şi de ea însăşi.

Poate că chiar şi Traian era mirat de această iubire. Pentru că nu înţelegea la început de ce Maria îl privea îndelung, în tăcere, la sfârşit şoptind doar:
- Mi-eşti drag, om…
Pictura o izola într-un fel de lume şi, în egală măsură, o apăra de manifestările publice ale unei bresle aflată în concurenţă cu ea însăşi. Maria refuza să participe la expoziţiile de grup, tocmai pentru că grupul, în accepţiunea confraţilor ei, nu reprezenta o uniune artistică, ci mai degrabă o motivaţie socială şi un orgoliu bine ascuns.

Observase cu atenţie felul în care se formau aceste grupuri şi constatase, cu părere de rău, că de fiecare dată exista un lider de expunere, un pictor nu atât de bine cotat încât să se prezinte singur cu succes, şi nici atât de căutat încât să stârnească interesul eventualilor colecţionari sau cumpărători de artă. Aşa că se alegea varianta expunerii în grup, iar scopul se definea de fiecare dată în ziua vernisajului.

Criticii erau aleşi pe o singură sprânceană, presa invitată cu mare atenţie şi motivată pe măsură, prietenii şi familia în primul rând, şi reţeta funcţionează, aluatul creşte fără alte ingrediente artificiale. Astfel, nimeni nu se mai mira că, dintr-un grup de patru-cinci expozanţi, întâmplător sau nu, se vorbea aproape exclusiv despre unul singur. Şi toată adunarea găseşte acest drept meritat, de vreme ce lucrările celorlalţi, iarăşi întâmplător sau nu, sunt mult sub nivelul vedetei manifestării.

Fără a expune, dar şi fără a se expune inutil, Maria picta într-o intimitate glorioasă a propriei camere, un atelier atent luminat, bine aranjat şi structurat încât să folosească spaţiul cât mai util. În aglomeraţia aparent dezordonată, reuşise să armonizeze volumul interiorului cu un aer personal, discret, punctat de sofaua de dimensiuni mici, portocalie, care lumina mijlocul camerei, pe duşumeaua de culoarea frunzelor de cireş în toamna târzie.

Pe cadrul uşii, la intrare, atârnase un nud mic, o lucrare foarte lungă şi extrem de îngustă, pe fond verde rupt delicat cu nuanţe de roşu închis, mai mult un cărămiziu cuminte, asortat cu frunzele naturale lipite alături, pe perete.
Aici o vizita Traian, după dimineaţa cu ceaiul de mentă alintat de nucile sfărâmate şi prăjite. De fiecare dată venea pe neanunţate, cu flori albastre de câmp în braţe, buchete mari, uriaşe, care-i acopereau faţa până ajungea în atelier. De cele mei multe ori le aranja singur, căuta vasele cele mai potrivite, locul cel mai de efect.

Maria îl urmărea curioasă, descoperise în el un bărbat cu un simţ artistic nebănuit, un critic documentat, un prieten sincer şi, în ultimul timp, un om drag, tot mai drag. Se simţeau bine împreună, chiar dacă stăteau minute în şir îmbrăţişaţi, fără să se fi sărutat vreodată, sau doar sporovăiau la nesfârşit, până târziu în noapte, despre pictură sau literatură.

Traian era un spirit aproape enciclopedic, cu răbdare, subiectele abordate fiind mai mereu epuizate până la cele mai mici aspecte. Maria ar fi vrut să recunoască adevărul, că se îndrăgostise de el din noaptea în care îi citise poezii, sau din dimineaţa în care îi bătuse la uşă, sau poate din prima seară în care i-a umplut casa cu flori…

Îl dorea lângă ea, să i se chircească în inimă, să-l simtă odată cu fiecare bătaie a inimii lui, să-i curgă apoi prin vene, prin fiecare fibră, până în talpă, să i se scurgă cu fiecare pas, să-i fie astfel trecere prin lume.

Ea, Maria, să fie urma lui de paşi printre oameni.

sâmbătă, 15 noiembrie 2008

Cezar Ivanescu - strigatul vietii! ULTIMUL

Pentru gloria Clarei
(Sutrele muteniei)

!de trei ori Moartea
mi-ai luat-o cu mana
ca pe o panza
de paianjen
de pe fata:
acuma Moartea
ma tine in Moarte,
Fiica mea, Clara,
tine-ma-n viata!

(poemul apartine Clarei Arustei, fiica Poetului)

duminică, 9 noiembrie 2008

Viata sunt eu!

Minunile nu se intampla niciodata degeaba. De asta nici nu ai cum sa ceri, daca nu ai pentru ce sa le traiesti. Se intampla sa te saturi uneori de tine, sa te certi si sa te dezici, ca si cum simti nevoia sa te desparti de sinele tau. Se intampla sa gresesti atunci, dar niciodata nu vei sti ce ar fi daca Dumnezeu chiar te-ar asculta.

Exista, probabil, un sens al fiecaruia, o viata a sinelui dincolo de aparente, dincolo de certitudine si concret. In plan subtil, fiecare clipa adanceste sau inalta, functie de ganduri, vise sau pustietati hazlii.

Am o stare de lehamite aruncata la intamplare. Ca si cum as privi prin camera si nu as recunoaste nimic. Acum ma nasc si nici macar nu sunt constienta de asta. Cred ca, de fapt, m-am saturat. Cred ca azi mi-am bagat bine in cap ca am nevoie de altceva. Ca nu-mi place ce fac tocmai pentru ca nu asta sunt eu. Daca mai stiu cine sunt eu. Nu cred ca mai stiu. Poate ca e momentul sa risc. Oricum nu mai conteaza.

Dar e bine sa ne gandim mai des ca pana dimineata s-ar putea sa nu mai fim. NU cred ca imi doresc sa muncesc pentru bani, sa imi amanetez viata. Imi lipseste libertatea de a muri. Asta simt.

sâmbătă, 8 noiembrie 2008

Ziua impacarii

Ziua Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil. E frig afara, atmosfera de noiembrie. Zi de impacari cu sufletul nostru si al altora deopotriva.
Ar trebui sa ne imprietenim cu Sfintii astazi, sa invatam sa ne zambim noua insine, sa facem repetitii de dragoste si, astfel, sa ne daruim lumii.
Astazi suntem cel mai aproape de Dumnezeu, astazi avem portile deschise catre El.
Bucuria si Pacea. Iubirea si Tacerea prin cuvinte.

LA MULTI ANI MIHAIL, MIHAELA, GABRIEL, GABRIELA!

luni, 3 noiembrie 2008

Parinte, eu pana la Pasti voi fi un inger!

Am un sentiment ciudat in legatura cu un om pe care nu il cunosc decat in plan subtil. Recunosc, e o indrazneala sa folosesc aceste cuvinte in contextul social de astazi. Dar totdeauna m-au fascinat provocarile de acest gen. M-au stimulat si m-au facut atenta la fiecare gand aparent fara rost, intamplator, la acel flash ratacit, care ti se agata de haine intr-un iritant joc al subintelesurilor.

L-am admirat fascinata pe Cezar Ivanescu, din mai multe motive: pentru ca era din Barlad, adica la 15 kilometri de satul meu, Tutova, pentru ca in preajma lui m-am simtit mereu mult mai constienta de mine insami decat m-as fi simtit oriunde in alta parte, tocmai pentru ca imi doream sa traiesc constient apropierea de el, imaginandu-mi cum se simt cei care au trecut, chiar si numai in lungul strazii, pe langa Nichita Stanescu, Marin Preda, Steinhardt, Noica. Cezar le stia masura, le stia maretiile. Cezar a fost singurul care si-a stiut propria masura, care si-a recunoscut propria maretie.

In ziua de 24 aprilie ma aflam in fata unei manastiri vechi, o manastire chinuita aspru de comunisti. Printr-un telefon, era spre seara, aflu ca a murit Cezar Ivanescu, la Spitalul Floreasca. Poate ca a fost prima lumanare pe care cineva a aprins-o in biserica pentru sufletul sau. Poate, cine stie, zic si eu. Am postat si aici imaginea manastirii. Se afla la cativa kilometri de Botosani. Manastirea Agafton, un loc unde Mihai Eminescu poposea des la matusile lui, maici in manastire, care se odihnesc astazi in cimitirul acestui locas.

Abia peste cateva zile, de fapt in ziua trecerii sale in Pamant si ridicarea la Ceruri, indraznesc sa scriu un text. L-am publicat. Un text pe care, peste un timp, l-am regasit in mai toate evocarile despre Cezar Ivanescu. Nu stiam cine il preluase. Intre timp mi-am facut acest blog, mai mult din dorinta de a-mi depasi propria teama fata de tehnica informatiei, din frustrarile mele fata de nepriceperea in lumea internetului. De fapt, am deschis o usa, fara sa imi dau seama. Pe aceasta usa a intrat, destul de repede, Clara Arustei. Fiica adoptiva a Poetului, care mi-a povestit cum a preluat textul despre Cezar Ivanescu. Ca mentiunea care insotea peste tot textul meu: Redau cel mai succint, frumos si trist articol scris la moartea lui Cezar Ivanescu - ii apartine.

Legatura dintre noi s-a refacut peste cateva luni, la fel de spectaculos spiritual. Acelasi sentiment greu de definit, aparut intr-o seara de octombrie, m-a lamurit asupra a ceea ce simteam: am socotit rapid si mi-am dat seama: se implineau sase luni de la plecarea din lume a lui Don Cezar. Am mai scris un text, dupa care a mai urmat unul, in ziua de 24 octombrie.

Acum, parca rostul meu s-a terminat. Asta simt si s-ar putea sa gresesc. Desi in aceasta seara am simtit ca vreau sa scriu despre Clara. Sa spun ca mi-a facut bine sa ascult, intr-o seara, la telefon, frumuseti din viata Poetului, frumuseti tragice, sfasietoare, dar frumuseti, pentru ca doar ingerii le pot trai.

Asa cum, mi-a spus Clara, Cezar Ivanescu scrisese intr-o scrisoare: Parinte, eu pana la Pasti voi fi un inger! Si s-a sfarsit in Vinerea Mare! Mi-am dorit, cateva zile la rand, sa ma intalnesc cu Clara, imi imaginam ca imi va povesti la nesfasit, fara capat si fara mantuire.

Acum cred ca nu mai vreau. E acea zona de nedefinit, de infinit. E acea voce de niciunde, asa cum mi-a spus: ciudat cum am inceput sa vorbim, ciudat cum, dintre toate textele, acela al tau a fost altfel. Mi-ar placea sa ascult la radio, sa existe inregistrari cu zilele Poetului povestite de Clara.

Povestile Clarei, asa s-ar numi. Le astept.

duminică, 2 noiembrie 2008

Despre altceva as fi vrut sa scriu!

Ce lipseste si ce prisoseste unei societati adanc infipte in cutume, prejudecati, false valori si reale carente de educatie, cultura si civilizatie?

Ar prisosi increderea in sine a fiecarui participant activ la spectacolul strazii, o incredere care atinge deseori limitele orgolioase ale ipocriziei, dar si ale badaraniei condimentate abundent de cuvinte incluse de curand in vocabularul de baza al romanului.

Ar prisosi ignoranta care inlocuieste cu succes calitatea oricarui act de bun simt. O dictatura a poporului de dragul multimii si a gloatei ca valoare suprema.

O victorie a prostiei, girata viclean de niste conducatori constienti de puterea ei, a prostiei, in campaniile electorale, folosita ca hrana subliminala a celor multi.

Lipseste din societate decizia. Lipsa de reactie a fiecaruia la pomeni, la prostie, la lideri injumatatiti de capacitatea lor intelectuala si culturala. Lipsa de bun simt. Lipsa de educatie. Lipsa de civilizatie. Lipsa de dragoste. Lipsa de daruire.

Lipsa de responsabilitate in viata, la locul de munca, in iubire, in colectiv, pe strada, pe stadion, pe ecranele TV, pe hartia de ziar, in pat, in tramvai, la stopul de la intersectie, la telefon, pe mess...

Putin cate putin, invatam sa ne prisosim si sa ne lipsim de noi insine.

joi, 30 octombrie 2008

RECUNOASTEREA NOIMEI

Un soi de neputinta spirituala, psihica, o greutate a simtirii, zilnic, permanent, ca un pustiu ce se intinde, ti se agata de umeri, de spate, de ochi, de auz. O lehamite sociala si o deznadejde sufleteasca, chiar daca realizezi pericolul caderii in tine insuti.

Un timp al nimanui, trait laolalta si uneori fara rost. Traim superficialul si superficialitatea cu farmec si degajare. Inspaimantati si inspaimantatori de atata ignoranta si nesupunere la Legile divine.

Ne lasam acaparati de plosnite, dar avem curaj sa ripostam firescului, pentru ca am invatat sa ne negam pe noi insine, sa nu ne mai recunoastem, sa nu ne dezvaluim fiorii in fata rugaciunii, sa nu recunoastem Minunea tocmai pentru ca ne-au invatat ca ea dureaza doar trei zile.


duminică, 26 octombrie 2008

Maria (fragment de roman)

Chiar dacă nu era decât o acţiune susţinută mental, Maria se confesa cu toată încrederea lui Traian. Cu fiecare amintire reconstruită, îi transmitea bărbatului mai mult absent din viaţa ei întreaga trăire prăbuşită pe altarul unei existenţe alambicate, neînţelese, frustrante de multe ori, dar de un specific feminin frapant, atât de feminin încât, deseori, credea că trăieşte banal, şters, terestru, fără înălţarea spiritelor dansante întru dezlipirea de palpabil şi concret.

După ani de zile, Traian încă era în viaţa Mariei o mare necunoscută, purtată şi menţinută zilnic de sentimente contradictorii, de la iubire profundă, clară şi aproape vitală, sentimente care o menţineau în văzul lumii concrete, până la stări confuze, amestecate, afundătoare într-o mocirloasă agonie. În acele zile alegea fuga. De oameni, de colegi, de Traian, de privirile câinilor de pe stradă, de vietăţi cu ochi, cu simţuri, care ar putea ghici agitaţia din sufletul ei. Erau zilele în care nu ridica privirea când trecea pe lângă biserică şi nici mâna, în semnul crucii. Erau zilele în care nu exista.

Noaptea cu Domnul Stratis corăbierul al lui Sepheris a rămas în viaţa lor un reper pe care îl evocă de fiecare dată când are nevoie de o justificare a legăturii dintre ei. De ce a acceptat să îl primească, de ce a dansat cu el, de ce a rămas în braţele lui începând cu noaptea aceea, o mulţime de întrebări care o adulmecau şi astăzi. De ce Dumnezeu a strigat atunci: acesta e omul tău, iubeşte-l! De ce tocmai acesta, de ce tocmai atunci?


Maria terminase de câţiva ani facultatea, făcuse o licenţă mistuitoare, despre actualitatea picturii bizantine şi pericolul degradării ei în modernitatea picturală. Între timp se întorsese la o veche dragoste, poezia. Săptămânal recita la un post de radio, într-o emisiune dedicată exclusiv poeziei. Picta mult, în general peisaje şi portrete, într-o combinaţie de grafică şi culoare, tonuri austere, reci, dar care lăsau să trăiască priviri, stări, ca într-o muzică pentru pian, simplă, lipsită de complexitate tehnică, însă sfâşietoare prin simplitate.



Aşa o găsise Traian, un bărbat care căuta cu disperare feminitatea, care se lăsase cucerit de pălăria ei cu boruri largi, de vară, de rochiile ei mai mereu lungi, până în pământ, de discuţiile diverse pe care le purtau ocazional. Atunci când se vedeau întâmplător, Maria simţea că vrea să ştie mai multe despre el, că îi place sensibilitatea lui, pe care nu o mai regăsise în alţi bărbaţi, o sensibilitate aproape feminină, dublată de o atitudine masculină care ieşea la suprafaţă când te aşteptai mai puţin.


***
Într-o dimineaţă, pe când străbătea absentă cu privirea lumina ceţoasă de afară, auzi bătăi în uşă. Privi ceasul. Prea dimineaţă ca să fie vreo prietenă, prea târziu ca să fie instalatorul pe care îl tot chema de câteva zile. Un firişor de apă îşi făcea loc pe lângă chiuvetă şi nu-i dădea de capăt, aşa că se hotărâse să apeleze la un profesionist, înainte de a se întâmpla vreo minune în baie.
Deschise uşa fără să privească prin vizor şi un timp nu ştiu cum să reacţioneze. În prag, Traian o privea într-un fel aparte, de parcă nici el nu conştientiza unde se află, de ce se află acolo şi, mai ales, ce urmează să facă mai departe. Maria aştepta cu uşa deschisă şi crezu, câteva clipe, că Traian nu venise ca să intre, ci doar să o vadă şi să plece.
- Bună dimineaţa, îi spuse simplu. M-am trezit cu gândul la tine şi am îndrăznit să vin. Poţi să nu spui nimic şi voi pleca sau poţi să te bucuri şi să bem o cafea. Ce spui?
- Intră şi mă voi bucura. Va trebui, însă, să inventezi un motiv mai bun ca să primeşti şi o cafea, îi răspunse Maria şi lăsă liber cadrul uşii.
Îl urmărea cu coada ochiului. Era îmbrăcat lejer, un tricou negru, lăsat în umeri cât să îi dea un aer de aparentă neglijenţă sau mai degrabă de voit nonconformism, lăsat să curgă tinereşte peste nişte blugi clasici, un fel de negru catifea, toate oferindu-i o eleganţă actoricească, de personaj cuminte, însă de la care toată lumea aşteaptă să vină surpriza care, de altfel, sprijină întreaga poveste.
- Ciudată ceaţa de afară, nu crezi?
- Da, mă mir chiar cum de ai ieşit pe o vreme ca asta, încercă Maria o conversaţie din care aştepta doar să afle motivul venirii lui Traian în casa ei.
Departe de a încerca să dezvăluie secretul vizitei matinale, bărbatul invadase, cu o familiaritate pe care Maria o observa consternată, tot spaţiul casei. Fără a pătrunde fizic în fiecare cameră, casa se transformase brusc într-o clepsidră uriaşă în care se scurgea cu precizie de ceasornic englezesc fiecare privire a lui Traian. Oricât ar fi încercat să se ascundă de el, să afişeze indiferenţa şi stăpânirea de sine de care se credea capabilă, oricât s-ar fi străduit să nu-i arate ce simte, clepsidra acţiona cu perfidie în ciuda ei. Într-un târziu se lăsă furată de vârtej şi trecută prin gâtul îngust al timpului până în partea cealaltă, viaţa fără clipe numărate, fără încăperi şi pereţi care au darul de a limita, ascunde sau, poate, proteja. Maria se lăsă prinsă în braţe, chiar dacă vârtejul clepsidrei o năucise, o aruncase fără plasă de siguranţă, ca într-un număr de risc maxim, în urma căruia poţi deveni nemuritor sau, dimpotrivă, veşnic vulnerabil.
- De ce ai folosit aşa mult albastru?
Maria tresări puternic, aruncă în spate toate gândurile şi se întoarse spre Traian, care studia cu atenţie ultimul ei tablou, atârnat lejer pe un perete al camere de zi. Îi plăcuse să picteze pânza aceea tocmai pentru că folosise mult albastru, în multe tonuri, un joc floral optimist. Întreaga imagine, o vază cu flori albe şi albastre, accentuate cu două picături de galben şi câteva mărgele de roşu, o lumina de fiecare dată şi îi crea o stare de bine.
- Albastrul, chiar dacă pare o culoare rece, mă purifică. Totdeauna am simţit asta.
- Da, dar predomină albastrul. Ai putea să-l numeşti Tabloul albastru…
- N-ar fi rău! Chiar îmi place cum sună, mulţumesc!
Traian râse şi Maria îi aruncă o privire caldă. Până la urmă, ce contează pentru ce a intrat în casa ei? Ce importanţă are că e dimineaţă, de vreme ce amândoi vieţuiesc în acelaşi timp? Cât va conta întâmplarea asta peste vreme, ce va rămâne în sufletul lor din ceaţa de afară, din discuţia despre tabloul albastru?
- Crezi că merit o cafea? De fapt, nu prea beau cafea şi, dacă nu par snob sau pretenţios, aş prefera un ceai.
- Pai, dacă tot ai criticat aşa de mult tabloul meu, se cade să impunem un protocol, întru îmbunarea criticului! Aşadar, ceai să fie.
Îi arătă lui Traian un fotoliu nu prea departe şi se îndreptă spre aragaz, pentru a pune apa la fiert. Alese în grabă felul de ceai, între numeroasele pliculeţe îmbietoare din comerţ şi frunzele de mentă aduse de la sute de kilometri distanţă de mama ei, din grădina casei părinteşti, se opri la cele din urmă. Garnisi cana înaltă cu o felie de lămâie şi aşeză pe masă tăviţa, presărând alături câteva bucăţele de nucă sfărâmată şi prăjită, care împrăştia, alături de mirosul de mentă, o mireasmă plăcută.
- Uite motivul pentru care am bătut la uşa ta. Pentru nimic în lume nu aş fi ratat frumuseţea acestei clipe, şi Traian o cuprinse firesc de după umeri.
Era pentru prima dată când îi intra în casă, după noaptea cu Domnul Stratis corăbierul. De atunci, fiecare a evitat să creeze ocazii de a rămâne împreună în aceeaşi încăpere, considerând că era nevoie de un răgaz pentru limpezirea sentimentelor.



Viaţa se aşezase cumva şi Maria ezita să şi-o complice inutil. Un soi de conservatorism o menţinea într-o linişte controlată, deşi în tot mai multe zile se voia dorită, căutată, chemată. Şi pentru că toţi bărbaţii din jurul ei păreau să caute altceva decât era ea, se mulţumea să observe cu detaşare manifestările prietenelor, ale bărbaţilor care îi străbăteau episodic zilele, întâmplător sau nu, să se convingă tot mai mult că a crea o relaţie ca cea pe care o visa ea necesita o adevărată artă a comicării şi, mai ales, a răbdării.
Nu nega furnicăturile care o năpădeau când în minte i se furişa chipul lui Traian. Nu se sfia să-şi recunoască sieşi că imaginaţia o lua razna şi că, în sufletul ei, îşi dorea să fie iubită de el. Foarte repede, însă, cobora cu picioarele pe pământ. Traian nu s-ar fi oprit niciodată la ea. În primul rând pentru că toată viaţa cucerise orice femeie dorise, dar mai ales pentru că ea se simţea mult prea ştearsă pentru el, poate neinteresantă, ca să nu spună modestă. Totdeauna a crezut că bărbaţii pot fi cuceriţi de o imagine, de o prefacere a trupului care nu ţine de interior, ci de o investiţie materială pe care o implică îmbrăcămintea, coafura, cosmeticalele.


Observa cum prietenele ei reuşeau să se transforme în femei cu adevărat cuceritoare, chiar dacă, atunci când le vedea nearanjate, nu exprimau mare lucru. Cu toate acestea, îşi propusese să nu cedeze niciodată acestor ispite, chiar dacă asta însemna că nu are nici o şansă în faţa unui om ca Traian.
Acum îl privea sorbindu-şi ceaiul şi se întreba câte din gândurile ei de atunci mai au susţinere logică. Îi plăcea cum ţine cana cu delicateţe, de parcă ar vrea să se hrănească din căldura pe care o emana porţelanul pictat cu uleiuri chiar de ea, într-o zi de Paşti în care se simţise singură. O privea adânc, fără să o fixeze, mai degrabă se simţea cuprinsă de privirile lui, ca şi cum nu ar putea face nici un pas în afara spaţiului delimitat de el, ca într-o sferă care, în funcţie de starea ei, se dilată sau, dimpotrivă, o sufocă brusc.


****
Nimic din misterul acesta, care o străbătea de când îl cunoştea pe Traian, nu mai trăise până atunci, şi poate că aici greşise atât de mult. Totdeauna, în trecut, îşi proiectase mental un viitor aşa cum ar fi crezut ea că poate fi. Nu se lăsase niciodată în voia lui Dumnezeu, nu se dăruise neprevăzutului, tocmai din teama de a nu se mai lăsa surprinsă de propriul destin.


La opt ani, când a murit tatăl ei, a rămas multe zile într-o aşteptare mută, sticloasă, încordată. În fiecare noapte aştepta să adoarmă pentru ca dimineaţa să reaşeze cubuleţele pe care Dumnezeu, nu ştia de ce, le încurcase într-un mod numai de El înţeles.


De atunci, inconştient, se străduia să-şi aranjeze singură întâmplările, să nu se mai lase surprinsă de nimic, să-şi facă viaţa previzibilă.

joi, 23 octombrie 2008

Botosanii, un oras de langa Ipotesti

Botosanii au devenit, dupa caderea aproape dramatica a economiei si subculturalizarea fortata din perioada comunista, un oras care mai fiinteaza prin trecut. Botosanii au devenit, incet-incet, un oras de langa Ipotesti

Inca de la intrarea in sat, oamenii aduc cel mai bine cu trecutul, cu dulceata Eminescului cel pururi mediatizat, adulat, strigat, pitigaiat, si totusi atat de putin cunoscut.

Oamenii satului stiu cel mai bine ce inseamna sa fii ipotestean. Nu s-au simtit niciodata exclusi, chiar daca au privit peste gardul manifestarilor patriotarde sau electorale, de atatea zeci de ani.


Calea spre Dumnezeu

Gardul Complexului muzeal de astazi leaga strans intre ele cladirile cu semnificatii nationale, culturale sau sentimentale: Casa memoriala a poetului Mihai Eminescu, desi este o cladire reconstruita abia prin anii 70-80, pe fundatia veche a casei copilariei lui Mihai, casa Papadopol, a ultimilor proprietari ai domeniului Eminovici, noua cladire a muzeului sau Biblioteca Nationala „Laurentiu Ulici”, locas de frumoasa amintire a celui ce a fost Laurentiu Ulici, de la a carui donatie de sute de volume a pornit ideea acestei biblioteci.
In centrul acestora, insa, un fel de paideuma ipotesteana, ridica varful drept si semet biserica satului. Alaturi de cea veche, mica si alba, Bisericuta familiei Eminovici.
Oamenii tacuti ai Ipotestiului si-au pastrat dreptul de a trece prin spatiul Complexului si nimic nu-i poate intoarce din drumul lor spre biserica sau spre cimitir.


Biserica ctitorita de Nicolae Iorga

La aproape 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, o subscriptie publica, initiata de scriitorul Cezar Petrescu, alaturi de unul dintre marii oameni ai Romaniei, istoricul Nicolae Iorga, facuta prin intermediul revistei Neamul romanesc, aduna bani pentru terminarea bisericii noi din Ipotesti.

O biserica unicat in spatiul ortodoxiei romanesti, si nu numai: un locas inchinat unui poet, care avea sa poarte hramul Sfintilor Mihail si Gavril.

Constructia bisericii noi a inceput inca prin anii 1928, insa lipsa banilor a facut ca lucrarile sa tergiverseze neingaduit de mult.

Potrivit martorilor vremii, Nicolae Iorga a venit de doua ori la Ipotesti, prima data sa urmareasca lucrarile. Prezenta-i foarte cunoscuta, cu vesnica palarie si bastonul nelipsit, a umplut aerul Ipotestiului de uriasa-i prestanta pe care statura inalta, aproape masiva, o impunea celor din jur. A doua oara a venit la inaugurarea bisericii, posibil prin anii 1939, cu doar un an inainte ca destinul sa i se franga nedrept la marginea unei paduri de langa Ploiesti, unde a fost ucis de un grup de legionari.

Istoricul a sadit, la inaugurarea bisericii noi din Ipotesti, un brad argintiu, aproape de intrare. Brad preluat in legendele ipotestenilor, transformat in mit, o impletire intre adevar si poveste. Putin dupa anii 1990, un batran, sa tot fi avut vreo 80 de ani, a intrat greu pe aleea bisericii. S-a prezentat scurt, Dan Smantanescu, fostul secretar personal al lui Nicolae Iorga. A vrut sa vada bradul argintiu din fata bisericii.


Cimitirul care uneste

Biserica satului Ipotesti intregeste tezaurul cultural al tinutului Botosanilor. Un turism cultural bine manageriat si valorificat ar crea spre Ipotesti cai nesfarsite de pelerini, contribuind astfel la refacerea zonei atat de vitregite politic, economic si cultural.

Pasii parasesc strada si intra, prin aleea verde, curata si dreapta, urcand lin, spre usa mare a bisericii. O discretie rar intalnita, cultivata de tacerea linistita a ipotestenilor, de parca cel mai mult ar tine la tihna lacasului lor, la frumusetea slujbei de fiecare duminica. Cand ies din biserica, drumul e acelasi, desi ii prinzi cum trag taraneste cu ochiul la lumea boiereasca ce se perinda prin spatiul poetic.

Sirurile de oameni ies, strabat aceeasi alee, unii ocolesc biserica si mai poposesc vreme indelungata in cimitir. Cimitirul lor, singurul care i-a unit cu adevarat de familia Eminovici, aici odihnind Gheorghe si Raluca Eminovici, parintii lui Mihai, doi frati si, posibil, inca vreo doi, dintre cei mici, prapaditi prea curand.


Un unicat al ortodoxiei romanesti

Biserica din Ipotesti este un unicat al Romaniei, un fapt cultural discret, trecut nedrept in necunoastere de un spatiu comunist robust si atoatestiutor. Singura biserica din lume inchinata unui poet are pe pereti sfinti ca niciunde in alta parte.

In semn de doliu pentru pierderea ipotesteanului Mihai, ctitorii au hotarat ca sfintii pictati sa poarte, pe vesnicie, aureole negre, in locul celor aurii. Familia regala strajuieste peretele pe care, in toate lacasurile ortodoxe, se odihnesc spre vesnica cinstire ctitorii.
Pe celalalt perete, insa, care incadreaza intrarea dinspre naos, stapaneste mareata imaginea lui Mihai Eminescu, in marime aproape naturala, pictat in postura unui tanar de vreo douazeci de ani, atitudine nicidecum rigida, asa cum scoala ni l-a cultivat zeci si zeci de ani.


Ipostestii mai au rabdare

Un spatiu crestin, necunoscut inca Romaniei, pentru ca spatiul acesta s-a nimerit sa fie aruncat intr-un nord cel mai nord al unei Romanii care traieste azi o politica europeana, mondiala, a globalizarii absolute si cu orice pret. O Romanie a carei religie devine, pe zi ce trece, cea a proiectului european degraba datator de bani, unica rugaciune promovata fiind cea a valorilor europene.

Ipotestii mai au, inca, rabdare. Ca responsabilii judetului sa atarne macar pe undeva, la intrarile in oras, harti cu punctele turistice ale locului, trasee care ar convinge turistii nestiutori sa se apropie de Ipotesti.

Iar programele europene sa aduca, eventual, bani pentru dezvoltarea agroturistica a zonei, pentru ca satenii sa fie, astfel, inclusi in dezvoltarea economica a satului eminescian. Sa dispara, in acest fel, frustrarea si incrancenarea ca de pe urma lui Eminescu, „tarna din tarna lor”, profita astazi doar o categorie inchisa de oameni.

miercuri, 8 octombrie 2008

tabloul albastru


privim amandoi spre acelasi albastru

tu van gogh ratacit in lanul de floarea soarelui

eu femeia pierduta din Tahiti

pe umeri suflarea lui gauguin curge in valuri


albastru tempera ulei vopsea de un leu totuna albastru

daca privirile ni se rasucesc din parti opuse

se amesteca

se murdaresc

se curata apoi arunca pe panza peisaje in gri

marți, 7 octombrie 2008

amagiri de zi si de noapte

nici o nastere nu e mai grea decat moartea
trupul tau ingropat macina nisip de ganduri

la multi ani!

vantul imprastie printre dinti un rest de caleasca
ti-au scapat caii desfraului adapa-i cat inca fiori mai ai in privire

nu mai am ingeri de schimb, altfel ti-as fi trimis mesageri la poarta
diminetile gudura plansuri pe gardurile tale, de mi-as fi inger as strecura aripi

dar unde alergi, pamantul e rotund, masa intinsa, doar painea...

doar painea ramane pe altadata

duminică, 5 octombrie 2008

repetabila moarte



toamna cu mainile intinse a ploaie



Van Gogh isi strange florile in tabloul de dupa usa
de dimineata si-a baut cafeaua pana la zat



acum mesteca frunze de maslin sa-si intregeasca auzul

albastru mov galben

drumul prafuieste tonuri inramate



in copilarie ai visat o iubire agatata in gard
fiecare mar intregea un barbat



fiecare barbat isi are propriile urme

povestea se spune rapid, mai devreme de rabufnitul papadiilor
pentru o viata e de ajuns sa infloresti o data
a doua oara repeti cuvintele

sâmbătă, 4 octombrie 2008

Petru Maxim, artistul care se traieste pe sine

Atat de mare, incat nu poate fi perceput decat de dincolo de timp.

In societatea bulversata si bulversanta deopotriva, Petru Maxim, Artistul din Dorohoi, traieste intr-un anonimat aproape suspect.

Asta in timp ce arta de trotuar violenteaza, la cateva luni o data, armoniile galeriilor orasulului, intr-o incercare disperata de a impune artisti si de a crea CV-uri profesionale, care sa inlocuiasca, eventual, si talentul.

Petru Maxim ascunde produsele artei sale cu o dibacie ludica. Si nu dintr-o timiditate frustranta. Arta lui Maxim pur si simplu se cere ascunsa. Pentru ca, apoi, sa se descopere pe sine, mister dupa mister, inteles dupa inteles.


Cine il cunoaste pe dorohoian stie ca, dincolo de ceramistul de exceptie, Petru Maxim se intrece pe sine ca pictor, grafician, fotograf si, mai nou, poet. Un artist complet, intr-o lume ciuntita de esente.

Poate ca anonimatul ii ofera tocmai aceasta liniste, de a crea nestingherit, de a plasmui nestiut si in nestire. Poemele sale, fie ele in ceramica, in vers sau culoare, poarta marca unui artist atipic.

Figura brancusiana, Petru Maxim nu cauta notorietatea, joaca dupa reguli, dar si le respecta doar pe ale sale. Are un inestimabil rol in mentinerea, primenirea si popularizarea ceramicii Cucuteni, specialistii afirmand ca este singurul artist care reda intocmai vasul Cucuteni, respectand traditia si introducand inovatia doar cu masura si talent.

De la Cucuteni se implineste, insa, spiritul artistic al lui Maxim. Pentru ca ceea ce nu a putut exprima in ceramica, dorohoianul a aratat prin culoare.
Fost ceramist la Portelanul dorohoian, Petru Maxim si-a luat in serios, dupa 1990, viata de artist, de atunci traind doar din arta sa. A creat un loc mirific la Vama, in judetul Suceava, numit Casa Olarului, pentru a sta, astfel, in calea turistilor. Munceste in atelierul sau din Dorohoi, pentru o capodopera, la fel de dedicat ca atunci cand isi lucreaza propriul suflet. Petru Maxim este botosaneanul care va dainui.
Modestia si cumintenia sunt firesti. Artistul nu are pentru ce sa se lupte. Locul sau exista deja, bine conturat in galeria valorilor autentice.
Noi insa, cei care il insotim trecator, ar fi bine sa-l cunoastem, dar mai ales sa-l REcunoastem!
Ne respectam, astfel, pe noi.






luni, 29 septembrie 2008

SAVENI, CRONICA DE TARG CU VISNIEC SI POLITICIENI

Targ la Saveni. Targ de carte, targul mestesugarilor, targ politic. E targ la Saveni si, daca savinenii nu merg la scriitori, au navalit scriitorii peste Saveni. Si nu se facu negura, nu se prabusira mentalitati. Doar drumurile au ramas la fel de pline de gropi. Dar unde-i groapa nu-i tocmeala si unde vine poporul musai merge si politicianul. Pietonalul, colorat cat se poate.

Zilele orasului Saveni sunt pentru toata lumea. Savinenii au un mod aparte de a se integra in natura. Scriitorii nu au decat sa se integreze printre savineni. Si o fac, nu au incotro.

Matei Visniec e cuminte si manifesta, clar, o curiozitate sincera pentru ce se intampla in jur. Diferenta mare, mon cher! Cu o seara inainte, la Teatrul botosanean, lume asezata (la propriu!), cuminte, recunoscatoare si vizibil cunoscatoare a toate cele.
La Saveni, daca nu iti castigi publicul, poti sa apleci acasa, cat esti dumneata de Visniec!

Si n-a plecat! Publicul e cucerit. Il place. Baiat cuminte, pare destept si zic unii si altii ca e cat lumea. Nu-l deranjeaza nici puradeii care, nestingheriti, se joaca printre picioarele scriitorilor.

Ar trebui ca scriitorii, intelectualii, academicienii, politicienii sa dea Proba de Saveni. Cine-o trece, ala e! In rest, lume ca la targ!

Actori: Eduard Sandu si Andreea Motcu (lucru mare sa joci la o gura de canal de pe Pietonalul din Saveni, sa te sufoci de lumea care aproape te inghite, dar pentru tine sa nu existe decat autorul piesei, care te urmareste de la un metru distanta!), Lenus Teodora Moraru (a semnat regia spectacolului Buzunarul cu paine, dupa textul lui Matei Visniec), Volin Costin, Marius Rogojinschi.

Scriitori: Matei Visniec, Adrian Alui Gheorghe, Mircea A. Diaconu, Dumitru Tiganiuc, Gellu Dorian, Valeriu Stancu. Lucian Alecsa s-a dat cu organizatorii, asa ca nu-l mai marcam la scriitori. Politiceni: amestecati si totusi bine diferentiati. Unii prin culoare, altii prin grupare.

Oamenii s-au imbracat adecvat, in galben, sagetati de insemnele liberale. In alta zona, strans uniti, pedelistii. Echipa mare, de valoare! Artileria grea!

Matei Visniec a trecut, asadar, pe la Saveni. Pe la targ, adicatelea. Cu scriitorii dupa el. Si cu actorii asijderea. A luat un premiu, valoare mare, spun unii, dar pentru ca nu e din sursa verificata, vom pastra tacerea. Premiul National de Literatura ION PILLAT suna pretentios. Dar si obliga. Un nume mult prea mare, greu de egalat in anii ce or veni.

Dar, clar, o stire sparge gura targului! Tarabele cu carti (si carti scumpe!) au fost cele mai vizitate, si nu a paguba! Aflam ca s-au vandut, intr-o zi, carti in valoare de 34 de milioane de lei vechi!! In Saveni! Pe harta Romaniei, Saveniul e singurul oras care nu are librarie, spune Alecsa.

Si il credem, caci la cat de mic e orasul, o librarie ar atarna cam greu, riscand sa destabilizeze iremediabil cuceririle politice si intens colorate!

duminică, 14 septembrie 2008

Ziua Crucii

Este o falsa impresie ca societatea se bazeaza doar pe false valori, pe subrede idealuri sau doar pe supravietuirea oricum si oricat. Dincolo de superficialitatea cotidiana, la umbra vedetelor media si in spatele - la mare distanta - unor bolborositi formatori de opinie, activeaza, aproape subversiv, elitele fiecarei categorii sociale in parte.

Elite care pornesc de la Badea Gheorghe, cel care intelege mersul societatii si, nemijlocit, si al sau, mult mai profund decat ministrul Agriculturii, pana la elitele lumii artistice, politice - de ce nu? -, culturale.

Cu toate acestea, doare ignoranta aproape flagranta in care traiesc cei mai multi, chiar dintre cei de bun simt si absolut capabili in lumea in care traiesc.

Doare nu dintr-o sensibilitate ascunsa. Este regretul ca nu folosim elitele pentru a inalta nivelul spiritual, si abia apoi pe cel intelectual, al celor care se multumesc cu boloboroseala TV si cu agramismele media.

Iaca, pleca si Stefan Iordache azi, dupa Cezar Ivanescu... Cine urmeaza?

Este Sfanta zi a Crucii...

miercuri, 10 septembrie 2008

Cezar Ivanescu, mai al nostru ca niciodata!

(text preluat de pe cezar-ivanescu.blogspot.com)

Le mulţumesc Domnului Iisus Hristos şi maicii Domnului, Fecioara Maria, instanţe absolute, soţiei mele, Maria, acolo, în ceruri, şi fiicei mele spirituale, Clara Lucia Aruştei, aici, pe pământ. Mi-au stat ei, mi-au stat ei tot timpul alături. Tuturor acelor care au trecut de partea mea le mulţumesc, dar nu atât cât îşi închipuie, pentru că au trecut de partea Adevărului.
Celor cunoscuţi şi necunoscuţi, încă o dată le trimit dragostea mea şi le urez, mai ales acelora risipiţi prin lume, mult noroc. Pentru acei care au gustat cu voluptate această pâine otravită a minciunii, nu am decât compasiune. E ceva rău în ei care îi îndeamnă să se bucure de ivirea în lume a răului. Îl întâmpină recunoscându-se în el. Să încerce să se purifice, să scape de sub tirania răului care îi domină.
Dacă Dumnezeu îmi va da până la capăt puterea să trec şi prin această probă infernală, promit tuturor că voi duce, îmi voi duce şi le voi duce crucea. Neamul acesta românesc nu mai trebuie batjocorit! Încercat preţ de o jumătate de veac de robia babilonică a Rusiei comuniste, cred că s-a salvat totusi şi a rămas printre cei…, a rămas în mare parte neatins de rău şi putrejune. Mă rog pentru învierea lui.
În toată această încercare prin care am trecut, m-au sprijinit şi mi-au stat alături români, evrei, maghiari, tigani, armeni, albanezi, turci şi mă opresc aici cu enumerarea. Cu toţii şi-au dovedit calitatea umană profundă şi au depăsit particularismul şi problemele mărunte şi s-au manifestat ca adevăraţi oameni universali. Nu doar europeni, ci universali.
În această încercare mi-au stat alături români, evrei, maghiari, ţigani, armeni, sârbi, albanezi. Cu toţii s-au dovedit nu doar adevăraţi europeni, ci adevăraţi cetăţeni ai Universului!
În faţa lor mă plec precum statuile din templu în fata lui Buddha. Ei sunt speranţa mea că vor remodela o nouă umanitate. O nouă umanitate sau, dacă vreţi, o transumanitate, aşa cum s-ar exprima genialul meu prieten de la Paris, Basarab Nicolescu.
În tinereţe, am citit o carte intitulată Mai strălucitor decât o mie de sori, carte care relata istoria construirii bombei atomice. Sufletul uman nemuritor întrece cu mult o mie de sori. Lumina lui face cât o mie de miliarde de sori. De aceea, nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui om.
(Cezar Ivănescu, transcriere a unui mesaj audio din 15.02.2008)
Ascultaţi acest mesaj: http://www.trilulilu.ro/alki/74d9e365e72197
Pe 24 aprilie Cezar Ivănescu a murit... Personalitate deplină a culturii române, anticomunist convins şi scriitor total antisistem, Cezar Ivănescu a murit martirizat în propria sa Ţară, Ţara Tatălui, pe 24 aprilie... („!Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia... / Tatăl dement cu epoleţi şi cu centură ca leşia... / Tu erai Tatăl meu şi noi copiii te uram şi Mama, / că ni l-ai pus tu pereţi pe Stalin şi-ai dat jos icoana!“, Cezar Ivănescu, Tatăl meu Rusia).
„Sufletul uman nemuritor întrece cu mult o mie de sori. Lumina lui face cât o mie de miliarde de sori. De aceea, nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui om“, afirma Cezar Ivănescu. În preajma marii sărbători creştine a Învierii trupul său zăcea la Morga Spitalului de Urgenţe Floreasca abandonat şi fără lumânare pentru că tot acolo se mai aflau trupurile a doi Infractori care prin moartea lor deveniseră probe... Poate exista un absurd mai perfect? Cezar Ivănescu, personalitate de excepţie a culturii române, poet de geniu, traducător, director de editură, membru al USR şi membru în Consiliul USR zăcea în preajma Învierii fără lumânare, în morga unui spital... captiv pentru ultima dată într-o lume care nu îl înţelegea... şi toate acestea parcă se petreceau spre a ne fi transmisă o ultimă lecţie de iubire şi spre a ni se adeveri din nou că Cezar Ivănescu avea dreptate atunci când acuza. Încă o dată, din preajma morţii şi de dincolo de moarte, ne arăta nimicnicia apocaliptică a Omului Nou, fără morală, lege şi Dumnezeu, şi ne învăţa cu blândeţe ceea ce nu ar trebui sa devenim vreodată...
Încercăm să redam, pe cât ne va sta în puteri, măsura dramei trăite de un scriitor de exceptie, mort în condiţii neclare, ca urmare a unei intervenţii minore şi programate.
Atacul nedrept asupra lui Cezar Ivănescu a căpătat dimensiuni de nebănuit începând cu 29.01.2008. Bazându-ne pe documentele audio rămase, pe manuscrisele şi pe multele declaraţii din ultima perioadă a vieţii sale vom încerca sa restabilim câte ceva din adevărul acestei morţi.
Acest prim fragment înregistrat şi făcut public este de fapt un mesaj profund creştin de mulţumire şi iertare pe care Cezar Ivănescu a dorit să îl adreseze celor care i-au făcut rău, celor care l-au trădat, celor care în mod nedemn i-au provocat, într-un final, moartea... celor care l-au preţuit, celor care l-au iubit, celor care l-au cunoscut si celor şi mai mulţi pe care nu i-a cunoscut niciodată, dar pentru care a scris, a suferit şi a murit.
Reproduc şi un scurt fragment din textul care ar fi trebuit să deschidă blogul Cezar Ivănescu, în timpul vieţii scriitorului, intitulat Mesajul lui Cezar Ivănescu pentru discipolii, prietenii şi susţinătorii cauzei sale.
De la Alex Cetăţeanu, Preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada, cu sediul în Montréal, George Filip şi toţi ceilalţi membri ai Asociaţiei, până la bravii mei cenaclişti de odinioară din Târgovişte, Mircea Drăgănescu, Ion Iancu Vale, Ioan Vişan şi mai tinerii discipoli Alina Safta sau Sebastian Drăgan, de la minunata doamnă Lucreţia Berzintu din Israel şi până la genialul şi dragul meu poet din Botoşani, Lucian Alecsa, grav bolnav, de la hagiograful meu de o viaţa, Ion Murgeanu, care crede că sunt cel mai mare poet român de la Eminescu încoace, la George Roca din Australia, de la marele pictor şi scriitor Sorin Dumitrescu şi până la incomparabilul uomo universale românul de geniu de la Paris, Basarab Nicolescu, cu toţii mi-aţi încălzit inima... Dar pe toţi v-a întrecut copilul fără nume care mi-a postat pe net fotografia şi un poem... Care e numele tău, îngere? /.../ Închei şi iar închei cu vorbele aceleia pe care o iubesc de când mă ştiu, Mahalia Jackson: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu că îmi îngăduie să îl ador!" (Cezar Ivănescu, 11 martie 2008)

duminică, 24 august 2008

La moartea unui artist - Mihai Bejenaru


Moartea unui pictor vorbeşte lămuritor şi deschis despre cei rămaşi. Artistul şi-a terminat chinul, şi-a înfăptuit rostul. Acelaşi artist care nălucea pe străzile prăfuite ale unui oraş care se împiedica de el. Puţini prieteni, duşmani nici atât. Discreţie şi măsură. Mihai Bejenaru rămâne în artă drept unul dintre cei mai buni (dacă nu cumva cel mai bun) acuarelişti. Fapt recunoscut cam cu jumătate de gură de unii, e drept, nu dintre cei importanţi.


Uimitor cum viaţa unui artist îi aparţine doar sieşi, iar moartea sa devine a tuturor. Mihai Bejenaru a adunat pictorii la un loc, aşa cum puţine reuniuni artistice, expoziţii sau vernisaje au reuşit vreodată să strângă. Aflu că pictorul şi-a plîns propria moarte... Două zile după ce şi-a încredinţat sufletul, ochii săi au plîns. Cine sau ce vieţuia încă în trupul său?


De asta, uneori, moartea devine mai frumoasă decât viaţa, mai plină de înţelesuri. De asta, uneori, merită să mori. Ca să laşi în urmă acel pustiu de gol pe care are cine să-l umple. Ca să petreci împreună cu cei rămaşi, ca şi cînd abia atunci te naşti.

joi, 21 august 2008

Mihai Bejenaru a terminat lupta cu viaţa

Discret, mărunt la trup, dar înalt în privire. Talentat, genul de spirit înzestrat cu har, dintre cei care se nasc o dată la multe zeci de ani. A pictat cu boala în trup, cu durerea în culoare. De la Mihai Bejenaru rămâne acuarela sa de excepţie şi amintirea unui om înmiresmat de decenţa artei pure.


Dumnezeu să-l odihnească în pace!

În odihna pe care nu şi-a mai trăit-o de ani buni în viaţa pământească.

„In politica, daca nu ai umor, e foarte complicat”

(Interviu cu Varujan Vosganian, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, ministru al Economiei şi Finanţelor)

Florentina Toniţă: Domnule Varujan Vosganian, va aflati la Botosani cu ocazia Zilelor Mihai Eminescu, asa ca va voi prezenta cititorilor in primul rand in calitatea dumneavoastra de vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania, apoi de vicepresedinte al Partidului National Liberal pentru Regiunea de Nord-Est, dar si, poate cea mai importanta functie pe care o detineti in prezent, de ministru al Economiei. Pentru inceput, si nu intamplator ating acest subiect in discutia noastra, va rog sa ne referim la Raportul Comisiei Tismaneanu prezentat Parlamentului la sfarsitul anului trecut. Spuneam ca nu intamplator discutam despre acest raport. Studentul Varujan Vosganian, in decembrie 1989, a fost arestat de militie si trimis la Jilava.

Varujan Vosganian: Da, am fost arestat in 21 decembrie seara si dus in sediul Securitatii. Am trecut prin camera de tortura, prin lanturile de tortura a Securitatii comuniste, apoi dusi pe camp cu masina, legati cu mainile la spate, cu tevile pustilor atintite asupra noastra, asteptand ordinul de a fi executati. Pe 22 dimineata erau deja semnale ca se aduna muncitorii in centru, asa ca ne-au dus la Jilava. Televiziunile deja spuneau sa se mearga la Jilava, „acolo sunt ai nostri, eliberati-i”. Asa am fost eliberati. Am iesit intr-o realitate cu totul alta decat cea pe care o parasisem, una halucinanta, era un soare puternic, oamenii pe strazi afisau pancarte. Important este ca eu mi-am prilejuit intalnirea cu moartea. Intalnirea cu moartea este foarte importanta, pentru ca in aceste momente ajungi sa te cunosti.


„Au calomniat o persoana despre care nu se spusese nimic pana atunci”


F.T.: S-a scris foarte mult despre episodul cu privire la numirea dumneavoastra in functia de comisar european. Mai ales despre revocare…
V.V.:Eu nu am fost revocat! Daca m-as fi incapatanat, as fi reusit, dar consider ca nu ai dreptul sa expui imaginea tarii tale.
F.T.:Credeti ca cei care v-au calomniat atunci s-au bazat pe principiul „calomniati, calomniati, ceva tot va ramane”?
V.V.:Nu, nu este vorba despre asta! Ei au calomniat o persoana despre care nu se spusese nimic pana atunci. Varujan Vosganian era purtatorul de cuvant al PNL, care vorbea despre valorile morale, cel care lansase Manifestul Dreptei, despre desprinderea de clanul comunist. Deci era foarte tentant! Dar s-a vazut ca nimic nu era adevarat. Pentru mine a fost o lectie, sa nu se spuna ca despre tine nu se poate spune nimic. Ba da, se poate spune orice. Este, totusi, un subiect de meditatie pentru societatea romaneasca.

„Am vazut ca am multi prieteni”

F.T.:Studiind articolele aparute in presa in legatura cu acest subiect, se pare ca este unul din putinele exemple din Romania postrevolutionara in care un caz de acest fel, dintr-un esec, s-a transformat intr-o victorie personala.
V.V.: A fost un prilej de a-mi descoperi si redescoperi prietenii. De la cei care au luat atitudine, Stelian Tanase, Liviu Mihaiu, Monica Lovinescu, am vazut ca am multi prieteni. S-a vazut ca in Romania se poate spune orice, dar nu se poate face orice.

„Nu-i aprob, caut sa-i inteleg”

F.T.:Nu vreau sa discutam neaparat despre Partidul Liberal Democrat, ci pentru ca a venit vorba despre prieteni. Se intampla sa aveti prieteni printre platformisti, oameni de care sa fiti acum dezamagit?
V.V.:S-a intamplat sa fie printre ei diferite categorii de oameni. Sunt unii carlat sã fie printre ei diferite categorii de oameni. sunt ã fiþi acum dezamãgit? despre prieteni.teni.ia postrevoluþionarora le era teama ca nu vor mai intra pe listele parlamentare, altii carora le era teama ca nu vor intra in Parlamentul european, altii care au pierdut alegerile judetene. Mai sunt unii, ca George Flutur, de la Suceava, Gheorghe stefan, de la Neamt, Catalin Flutur, de la Botosani, care au avut o relatie speciala cu Theodor Stolojan si au continuat-o. Este, totusi, un partid ce se defineste prin reactie la PNL. si un partid care nu se defineste prin sine, ci prin reactie la ceva, nu rezista! Acest partid va rezista cat va dori PD si cat PD ii va fi util. Au fost in acest partid oameni cu care am avut o relatie foarte buna. Eu nu am intrat in politica pentru a ma certa cu oamenii. Nu sunt certat cu ei, iar relatiile nu s-au deteriorat. Nu-i aprob, caut sa-i inteleg. Ma gandesc la faptul ca intr-o zi vom fuziona, asa cum s-a intamplat intotdeauna cu radacinile liberale. si se va intampla atunci cand acest partid va abandona limbajul acesta certaret, suparacios fata de PNL. Totusi, aceasta tema este cu adevarat reala doar in judetele Botosani, Suceava si Neamt, pentru ca in tara ac partid are o structura mult mai fragila. Aici s fost vorba de reprezentanti vizibili, fie ai administratiei locale, fie parlamentari.
As vrea, insa, sa amintesc si faptul ca eu sunt presedinte al Uniunii Armenilor din Romania…

„Romanul isi respecta carturarii”

F.T.:Sunteti si membru al Asociatiei Umoristilor din Romania…
V.V.:E bine, pentru ca in politica, daca nu ai umor, e foarte complicat. Vreau sa spun doar ca armenii au fost intemeietori in Botosani, au avut mari demnitari si numerosi primari.
F.T:Sa ramanem putin in sfera aceasta, pentru ca am amintit de calitatea de membru al Asociatiei Umoristilor. Cum se vede din interior discursul agramat, vulgar, al unor politicieni? Sunteti om de litere, lucrati cu limba romana, respectati cuvantul limbii romane.
V.V.:Se spune adesea ca limbajul elevat sau atitudinea de carturar nu e inteleasa de omul de rand. Nu este adevarat! Romanul isi respecta carturarii. In legatura cu agramatii, care sunt deseori foarte bine pozitionati in politica, in legatura cu ei functioneaza mai ales naduful. Romanii sunt recunoscatori si respectuosi fata de cel recunoscator si respectuos. Recunoscator pentru votul pe care l-a primit si respectuos in a face ce a promis. Cand il inseli, romanul isi varsa naduful, adica te face de ras, votand in locul tau pe unul din acestia. Faptul ca romanul da girul acestor populisti este, de fapt, o palma catre tine, cel care l-ai inselat.
F.T.:Domnule Vosganian, va multumesc!


(Interviu publicat in Evenimentul de Botoşani, ianuarie 2007)

luni, 18 august 2008

De la Codrin



  • Dacă ne este teamă de necunoscut, atunci secretul pentru a nu ne mai fi teamă de nimic este să cunoaştem cât mai mult.


  • Poţi trăi cu vina, dar poţi trăi cu gândul că eşti vinovat?


  • De ce să vorbim pentru cei ce nu ne ascultă, când îi putem asculta pe cei care merită ascultaţi?


  • Proştii se bat pentru putere. Deştepţii împart între ei înţelepciunea.


  • A minţi înseamnă a-ţi trăda sufletul şi existenţa.


  • Cel ce simte vina în timpul greşelii este cu adevărat vinovat.
(Codrin Moldovanu-Toniţă, 12 ani)

duminică, 17 august 2008

Cezar Ivanescu pare sa fi fost, pe timpul vietii si al mortii, cel mai controversat poet din literatura romana a ultimului secol. Detractorii s-au intrecut pe ei insisi. Iubitorii poeziei lui Cezar Ivanescu au stat deoparte. Tacuti, uimiti, umiliti, plansi de dinauntru. Poetul nu a avut nevoie, pe timpul vietii si al mortii, nici de unii, nici de altii. Cezar Ivanescu s-a trait pe sine, asa cum doar spiritele superioare au curajul, dincolo de regimuri, politici, abuzuri sau false incadrari valorice stralucinde, la ore de maxima audienta, pe sticle colorate in doctrine sau latrine duhnind a (sub)cultura. A murit la 66 de ani. Doar 66 de ani. Aveai impresia ca Ivanescu traieste dintotdeauna si ca va trai si dupa noi toti. De ce, insa, televiziunile l-au ignorat si nu i-au dat dreptul, castigat cu mare si neagra suferinta, la ultimele aplauze? Cel putin asa cum au procedat in cazul ultimilor disparuti, Sabin Balasa si George Pruteanu... Cezar Ivanescu a fost, este adevarat, cel mai incomod personaj al ultimelor decenii, cel mai indisciplinat interlocutor, cel mai agresiv comentator, cel mai intransigent prieten si cel mai pitoresc dusman. Insa Romania dispune de atatea mii de exemplare disciplinate, cu platforme si insigne, incat un Cezar Ivanescu ar fi putut fi, de-ar fi incaput pe undeva, Nebunul constient al Adevarurilor despre noi. Ar fi putut fi Poetul, feeria universala a cuvantului nerostit. Cezar Ivanescu ar fi putut fi multe. A fost, insa, doar ce a vrut sa fie. Cu un curaj deseori nepamantean. Cezar Ivanescu a fost acel om caruia, privindu-l, ii multumeai in gand ca spune fara teama ceea ce tu ai gandit intotdeauna, insa niciodata nu ai indraznit sa strigi. Cel mai hulit roman! Ar fi concurat si ar fi castigat categoria detasat, daca vreo televiziune s-ar fi hazardat sa organizeze un astfel de concurs. Cel mai adevarat. Poetul care a existat si a murit fara sa mai existe. O tacere razbunatoare, incrancenata. Rostul acestui articol este de a scandaliza. De a intriga intr-atat incat sa incite la poezie, la adevarata cunoastere a Poetului. Veti descoperi versul divin, cantat, duios al unui om care a trait pentru oameni, dar care nu a avut nevoie de ei. (F. Tonita)

vineri, 15 august 2008

Povesti reale cu oameni ireali: Pictorul Silviu Babii si culoarea dramatica a unui destin



Silviu Babii, din Botosani, pare a fi omul care isi intelege rostul. Povestea lui uimeste si construieste deopotriva, sperie si fascineaza. Rareori un om se strecoara cu atata intelepciune printre napastele impartite cu cea mai suspecta „generozitate”, si mai rar un artist manifesta atata daruire fata de semenii sai. Pictorul care isi coloreaza viata, dar care foloseste, fara patima, doar culorile de care dispune, fara sa tanjeasca la ceea ce nu poate avea.


Silviu Babii este pictor. Are 30 de ani, aproape toti fiindu-i controlati cu perfidie de teama si nesiguranta zilei de maine. La scurta vreme dupa ce a implinit 3 ani, la Silviu si-a aratat coltii una dintre cele mai groaznice boli din cate pot exista: miopatia Duchenne, o forma grava de distrofie musculara, boala care debuteaza la copii in jurul varstei de 3-5 ani. „Mi se parea ca are probleme cu mersul, ca nu urca chiar bine scarile, ca se impiedica prea des. Avea permanent genunchii loviti”, povesteste mama lui Silviu. Intr-o seara, a adormit linistit si s-a trezit in alta lume. Nu se mai putea tine pe picioare. Boala lui Silviu produce atrofia musculara progresiva, manifestandu-se prin scaderea fortei musculare.

„Ori in scaun, ori mort”

„Distrofia la mine este genetica. A avut-o si tatal meu, si alte rude din familia noastra, numai ca la tata boala a debutat tarziu, pe la 35 de ani”, spune Silviu. Privirile ii par senine. Numai el stie cata intunecime sau cata lumina incape in ochii lui. Medicii, care recunosc raritatea acestei boli (cam 4 cazuri la 10.000), spun ca un copil cu o asemenea maladie, mai ales daca ea debuteaza la 3 ani, in 10-12 ani ajunge in scaunul cu rotile, dupa care viata mai joaca la loterie anii care urmeaza. „Doctorul mi-a zis: tu trebuia sa fii acum, la 30 de ani, ori in scaunul cu rotile, ori mort!”, zambeste amar Silviu.

Joaca destinului cu lumea

Cel mai mare inamic al bolii a fost, insa, pictura. Peretii camerei sale isi impart spatiul intre lucrarile sale si ale tatalui. „Tata a murit in iarna trecuta. Pensionat si el, din cauza unei coxartroze. Distrofia musculara s-a agravat si am umblat luni in sir sa-l trecem la alt grad, pentru o pensie mai mare. Trebuia sa vina doctorul acasa si doctorul nu avea niciodata timp”. Silviu nu uita, dar nici nu uraste. S-a obisnuit ca in viata asta nimic nu e normal, ca Dumnezeu incearca si iubeste. Pur si simplu. „Cu o ora inainte de a muri, tata a primit acasa decizia pentru gradul de pensionare!”, spune fara patima.

Spaga cu bonus

In camera intra cu doua cafele mama. Se aseaza pe marginea patului cu greu. „Ma iertati, eu sunt in convalescenta”. O operatie pe coloana, un final de poveste, de fapt, care a inceput grotesc la Botosani, din cauza orgoliului unui medic. Un medic, femeie, care profeseaza in continuare nestingherita. „Ma durea spatele si am mers la ea. Mi-a recomandat masaj si fizioterapie”. Isi cunostea, insa, trupul, si a indraznit sa conteste, timid, ce-i drept, diagnosticul doctoritei: lombosciatica. „Daca te crezi mai desteapta decat mine, du-te acasa, asa mi-a raspuns. Am tacut si am facut ce mi-a zis. In cateva zile am cazut in baie si am ramas imobilizata”. Constienta ca a gresit, dar fara sa recunoasca, doctorita a trimis-o pe femeie la Iasi. „Sotul meu era bolnav, imobilizat. Nici nu a stiut ca am trecut prin doua operatii. Acasa aveam si doi copii in plasament, parca toate necazurile se revarsasera pe noi”, spune mama lui Silviu. La Iasi a ajuns pe targa. „Doctorul de acolo a spus ca a doua zi ma opereaza. Fata mea a intrebat direct cat trebuie sa dea: 5 milioane pentru el, 3 milioane anestezistul, doua asistenta si infirmierele un milion. A dat fata cat avea. Restul, dimineata. Doctorul a primit banii. Pentru anestezist a luat tot el, sa-i dea. In sala de operatie, insa, i-a spus fetei: uite, el e anestezistul. Fata a mutit: pai, domnul doctor, v-am dat dumneavoastra sa-i dati... A raspuns nervos: iaca, m-am gandit ca acela e bonusul meu!”.

„Baiat bun pana la urma”

Silviu zambeste intruna. Are o frumusete calma a gesturilor, completata, chiar daca pare nefiresc, de fragilitatea mainilor pe care nu le foloseste foarte bine si de mersul greoi, chinuit de boala. „Doctorul de la Iasi a gresit operatia. A dat o parte din bani inapoi, ca pentru analizele de dupa operatie, sa nu se faca tam-tam”, isi aminteste pictorul. Brusc, zambeste larg: „Oricum, a fost baiat bun pana la urma, mi-a cumparat doua tablouri!”.

Doctorul satul de bani si bun de suflet

De la Iasi au plecat intins spre Bucuresti, decisi sa uite experientele de pana atunci. Bucuresti, alta lume. Diagnosticul a fost crud: tumoare pe coloana, boala care se agravase din cauza „tratamentelor” de pana atunci, de la Botosani si Iasi. „M-a chemat pe mine doctorul. Tata murise. Mi-a zis: 1. se opereaza si are sanse, 2. asteapta si o va mai duce putin, 3. nu se opereaza si moare. La ei nu ai voie sa vorbesti. Doar asculti, dar trebuie sa dai un singur raspuns”, povesteste Silviu. S-a operat mama. „M-am dus la doctor sa dau bani. Mai baiete, nu-mi trebuie nimic, sunt satul de bani pana aici”, incheie Silviu si face un semn calm pana in dreptul gatului.

Culoarea care hraneste

Silviu, un inger el insusi, prin indurarea si intelegerea vietii, o mama care parcurge zilele cu seninatate. „Trebuie sa lasam totul in urma, sa uitam trecutul si sa privim doar in fata”. Silviu inclina serios si grav din cap. „Eu as vrea sa fiu sanatos macar atat, sa pot face cate ceva, sa pot picta”. Expune de ani de zile lucrari la LuxRo, o policlinica, mai cumpara lumea... Banii, la cheltuielile lor, se duc mai repede decat ai avea timp sa-i vezi. Silviu este pensionat, desi abia a trecut de 30 de ani. Are doua milioane pe luna. Mama, pensionata, are in jur de 5 milioane. Silviu nu are nevoie decat de hrana sanatoasa si vitamine. Atat, dar aproape imposibil mai mereu. Se hraneste, mai degraba, din culoare.

Pictor de Craciun

Un impresar i-a propus o expozitie personala, ajutandu-l cu materialele pentru pictura. In rest, Silviu nu are planuri sau sperante. Poate doar sa evolueze medicina, sa se gaseasca un leac ieftin, o cale prin care sa reuseasca sa se deplaseze mai usor. Rareori iti este dat sa vezi atata frumusete intr-o casa atat de mica. Au vorbit amandoi, mama si fiu, cu calm si intelegere. Fata, plecata in Spania, nu va ajunge in tara de Craciun. Prea multa cheltuiala. Nu s-a auzit cuvantul „ajutor” sau „mila”. Nimic din toate astea. Si nici nu poti crede ca, pentru cei doi, casa se va schimba prea mult de sarbatori. Poate doar Silviu sa picteze ingeri sau biserici luminoase de Craciun. O casa care se va gati cu suflete de sarbatoare. Un pictor care este multumit de culoarea in care straluceste viata lui.
(Articol publicat în decembrie 2007, în Evenimentul de Botosani)

culoare

poţi crede despre tine că stăpâneşti culoarea doar atunci când nu poţi trăi fără ea, doar atunci când depinzi estetic de nuanţe, chiar şi de griuri. poţi străluci în negru, chiar dacă răceşti în alb. e ca în iubire, ca în copilărie, ca în vis. e ca o joacă de-a îngerii, atunci când îngerii nu ştiu că se joacă. tristeţile de seară, cu depărtări şi cuvinte nătângi, înnourează sufletul, îmbolnăvindu-l.

despre bun simt


Dezamăgită până la dezgust de dezmăţul intelectual în care se complace, de câteva zile, cultura română, via mass-media. privit din faţa televizorului, pare aproape incestuos raportul dintre comisia parlamentară constituită în regim de urgenţă de apărătorii patriei, pe de o parte, şi activiştii pudici, de cealaltă parte, hotărâţistârpească din rădăcini toţi poneii şi fanteziile tinerilor artişti.
adevărul este, ca întotdeauna, undeva la mijloc. între libertatea de exprimare a unui artist, chiar dacă acesta este şi purtător de cuvânt al unei instituţii importante - în speţă Institutul Cultural Român - şi statutul său de diplomat (sau nu!), ar trebui să primeze calitatea actului artistic. ce deranjează cu adevărat este implicarea aproape premeditată a preşedintelui ICR, Horia Roman Patapievici, în acest scandal. la fel cum deranjează şi atitudinea neconvingătoare a lui Neagoe, purtătorul de cuvânt al ICR din SUA, pe care l-am urmărit la TV serile trecute, într-o eşuată încercare de drept la replică la Antena 1. avea o figură de neadaptat, de timorat, de incapabil să pareze acuzaţiile, din oricare parte ar fi venit ele. Neagoe s-ar fi descurcat excelent în cuvinte tastate, meşteşugite, cu miresme de sarcasm scriitoricesc, dintre cele care fac deliciul generaţiei noastre. dar acolo, pe sticlă, nimic nu se leagă, totul se transformă! pentru că, oricât de neadaptaţi, deşi aparent dezimhibaţi, oricât de intransigenţi, deşi aparent toleranţi cu tâmpenia exprimată liber, la vedere, aceşti tineri ai generaţiei noastre au ceva de certă valoare: bun simţ!

duminică, 10 august 2008

arta

Nevoia de transparenta, regasirea - inainte de toate - in arta sticlei, pot fi motive de a crea un luminis de culoare intr-un gri spalacit atoatecuprinzator. Arta nu inseamna neaparat comert, profesie sau mod de viata. Arta inseamna traire, cuprinde suflul inaintemergator si curata aproape tot ce noi, prin noi insine sau prin altii, sedimentam cu incrincenare in drumul parcurs.

Arta sticlei?

Mai degraba o farima de Dumnezeu intr-un ciob de OM.