Treceți la conținutul principal

Maria (fragment de roman)

Chiar dacă nu era decât o acţiune susţinută mental, Maria se confesa cu toată încrederea lui Traian. Cu fiecare amintire reconstruită, îi transmitea bărbatului mai mult absent din viaţa ei întreaga trăire prăbuşită pe altarul unei existenţe alambicate, neînţelese, frustrante de multe ori, dar de un specific feminin frapant, atât de feminin încât, deseori, credea că trăieşte banal, şters, terestru, fără înălţarea spiritelor dansante întru dezlipirea de palpabil şi concret.

După ani de zile, Traian încă era în viaţa Mariei o mare necunoscută, purtată şi menţinută zilnic de sentimente contradictorii, de la iubire profundă, clară şi aproape vitală, sentimente care o menţineau în văzul lumii concrete, până la stări confuze, amestecate, afundătoare într-o mocirloasă agonie. În acele zile alegea fuga. De oameni, de colegi, de Traian, de privirile câinilor de pe stradă, de vietăţi cu ochi, cu simţuri, care ar putea ghici agitaţia din sufletul ei. Erau zilele în care nu ridica privirea când trecea pe lângă biserică şi nici mâna, în semnul crucii. Erau zilele în care nu exista.

Noaptea cu Domnul Stratis corăbierul al lui Sepheris a rămas în viaţa lor un reper pe care îl evocă de fiecare dată când are nevoie de o justificare a legăturii dintre ei. De ce a acceptat să îl primească, de ce a dansat cu el, de ce a rămas în braţele lui începând cu noaptea aceea, o mulţime de întrebări care o adulmecau şi astăzi. De ce Dumnezeu a strigat atunci: acesta e omul tău, iubeşte-l! De ce tocmai acesta, de ce tocmai atunci?


Maria terminase de câţiva ani facultatea, făcuse o licenţă mistuitoare, despre actualitatea picturii bizantine şi pericolul degradării ei în modernitatea picturală. Între timp se întorsese la o veche dragoste, poezia. Săptămânal recita la un post de radio, într-o emisiune dedicată exclusiv poeziei. Picta mult, în general peisaje şi portrete, într-o combinaţie de grafică şi culoare, tonuri austere, reci, dar care lăsau să trăiască priviri, stări, ca într-o muzică pentru pian, simplă, lipsită de complexitate tehnică, însă sfâşietoare prin simplitate.



Aşa o găsise Traian, un bărbat care căuta cu disperare feminitatea, care se lăsase cucerit de pălăria ei cu boruri largi, de vară, de rochiile ei mai mereu lungi, până în pământ, de discuţiile diverse pe care le purtau ocazional. Atunci când se vedeau întâmplător, Maria simţea că vrea să ştie mai multe despre el, că îi place sensibilitatea lui, pe care nu o mai regăsise în alţi bărbaţi, o sensibilitate aproape feminină, dublată de o atitudine masculină care ieşea la suprafaţă când te aşteptai mai puţin.


***
Într-o dimineaţă, pe când străbătea absentă cu privirea lumina ceţoasă de afară, auzi bătăi în uşă. Privi ceasul. Prea dimineaţă ca să fie vreo prietenă, prea târziu ca să fie instalatorul pe care îl tot chema de câteva zile. Un firişor de apă îşi făcea loc pe lângă chiuvetă şi nu-i dădea de capăt, aşa că se hotărâse să apeleze la un profesionist, înainte de a se întâmpla vreo minune în baie.
Deschise uşa fără să privească prin vizor şi un timp nu ştiu cum să reacţioneze. În prag, Traian o privea într-un fel aparte, de parcă nici el nu conştientiza unde se află, de ce se află acolo şi, mai ales, ce urmează să facă mai departe. Maria aştepta cu uşa deschisă şi crezu, câteva clipe, că Traian nu venise ca să intre, ci doar să o vadă şi să plece.
- Bună dimineaţa, îi spuse simplu. M-am trezit cu gândul la tine şi am îndrăznit să vin. Poţi să nu spui nimic şi voi pleca sau poţi să te bucuri şi să bem o cafea. Ce spui?
- Intră şi mă voi bucura. Va trebui, însă, să inventezi un motiv mai bun ca să primeşti şi o cafea, îi răspunse Maria şi lăsă liber cadrul uşii.
Îl urmărea cu coada ochiului. Era îmbrăcat lejer, un tricou negru, lăsat în umeri cât să îi dea un aer de aparentă neglijenţă sau mai degrabă de voit nonconformism, lăsat să curgă tinereşte peste nişte blugi clasici, un fel de negru catifea, toate oferindu-i o eleganţă actoricească, de personaj cuminte, însă de la care toată lumea aşteaptă să vină surpriza care, de altfel, sprijină întreaga poveste.
- Ciudată ceaţa de afară, nu crezi?
- Da, mă mir chiar cum de ai ieşit pe o vreme ca asta, încercă Maria o conversaţie din care aştepta doar să afle motivul venirii lui Traian în casa ei.
Departe de a încerca să dezvăluie secretul vizitei matinale, bărbatul invadase, cu o familiaritate pe care Maria o observa consternată, tot spaţiul casei. Fără a pătrunde fizic în fiecare cameră, casa se transformase brusc într-o clepsidră uriaşă în care se scurgea cu precizie de ceasornic englezesc fiecare privire a lui Traian. Oricât ar fi încercat să se ascundă de el, să afişeze indiferenţa şi stăpânirea de sine de care se credea capabilă, oricât s-ar fi străduit să nu-i arate ce simte, clepsidra acţiona cu perfidie în ciuda ei. Într-un târziu se lăsă furată de vârtej şi trecută prin gâtul îngust al timpului până în partea cealaltă, viaţa fără clipe numărate, fără încăperi şi pereţi care au darul de a limita, ascunde sau, poate, proteja. Maria se lăsă prinsă în braţe, chiar dacă vârtejul clepsidrei o năucise, o aruncase fără plasă de siguranţă, ca într-un număr de risc maxim, în urma căruia poţi deveni nemuritor sau, dimpotrivă, veşnic vulnerabil.
- De ce ai folosit aşa mult albastru?
Maria tresări puternic, aruncă în spate toate gândurile şi se întoarse spre Traian, care studia cu atenţie ultimul ei tablou, atârnat lejer pe un perete al camere de zi. Îi plăcuse să picteze pânza aceea tocmai pentru că folosise mult albastru, în multe tonuri, un joc floral optimist. Întreaga imagine, o vază cu flori albe şi albastre, accentuate cu două picături de galben şi câteva mărgele de roşu, o lumina de fiecare dată şi îi crea o stare de bine.
- Albastrul, chiar dacă pare o culoare rece, mă purifică. Totdeauna am simţit asta.
- Da, dar predomină albastrul. Ai putea să-l numeşti Tabloul albastru…
- N-ar fi rău! Chiar îmi place cum sună, mulţumesc!
Traian râse şi Maria îi aruncă o privire caldă. Până la urmă, ce contează pentru ce a intrat în casa ei? Ce importanţă are că e dimineaţă, de vreme ce amândoi vieţuiesc în acelaşi timp? Cât va conta întâmplarea asta peste vreme, ce va rămâne în sufletul lor din ceaţa de afară, din discuţia despre tabloul albastru?
- Crezi că merit o cafea? De fapt, nu prea beau cafea şi, dacă nu par snob sau pretenţios, aş prefera un ceai.
- Pai, dacă tot ai criticat aşa de mult tabloul meu, se cade să impunem un protocol, întru îmbunarea criticului! Aşadar, ceai să fie.
Îi arătă lui Traian un fotoliu nu prea departe şi se îndreptă spre aragaz, pentru a pune apa la fiert. Alese în grabă felul de ceai, între numeroasele pliculeţe îmbietoare din comerţ şi frunzele de mentă aduse de la sute de kilometri distanţă de mama ei, din grădina casei părinteşti, se opri la cele din urmă. Garnisi cana înaltă cu o felie de lămâie şi aşeză pe masă tăviţa, presărând alături câteva bucăţele de nucă sfărâmată şi prăjită, care împrăştia, alături de mirosul de mentă, o mireasmă plăcută.
- Uite motivul pentru care am bătut la uşa ta. Pentru nimic în lume nu aş fi ratat frumuseţea acestei clipe, şi Traian o cuprinse firesc de după umeri.
Era pentru prima dată când îi intra în casă, după noaptea cu Domnul Stratis corăbierul. De atunci, fiecare a evitat să creeze ocazii de a rămâne împreună în aceeaşi încăpere, considerând că era nevoie de un răgaz pentru limpezirea sentimentelor.



Viaţa se aşezase cumva şi Maria ezita să şi-o complice inutil. Un soi de conservatorism o menţinea într-o linişte controlată, deşi în tot mai multe zile se voia dorită, căutată, chemată. Şi pentru că toţi bărbaţii din jurul ei păreau să caute altceva decât era ea, se mulţumea să observe cu detaşare manifestările prietenelor, ale bărbaţilor care îi străbăteau episodic zilele, întâmplător sau nu, să se convingă tot mai mult că a crea o relaţie ca cea pe care o visa ea necesita o adevărată artă a comicării şi, mai ales, a răbdării.
Nu nega furnicăturile care o năpădeau când în minte i se furişa chipul lui Traian. Nu se sfia să-şi recunoască sieşi că imaginaţia o lua razna şi că, în sufletul ei, îşi dorea să fie iubită de el. Foarte repede, însă, cobora cu picioarele pe pământ. Traian nu s-ar fi oprit niciodată la ea. În primul rând pentru că toată viaţa cucerise orice femeie dorise, dar mai ales pentru că ea se simţea mult prea ştearsă pentru el, poate neinteresantă, ca să nu spună modestă. Totdeauna a crezut că bărbaţii pot fi cuceriţi de o imagine, de o prefacere a trupului care nu ţine de interior, ci de o investiţie materială pe care o implică îmbrăcămintea, coafura, cosmeticalele.


Observa cum prietenele ei reuşeau să se transforme în femei cu adevărat cuceritoare, chiar dacă, atunci când le vedea nearanjate, nu exprimau mare lucru. Cu toate acestea, îşi propusese să nu cedeze niciodată acestor ispite, chiar dacă asta însemna că nu are nici o şansă în faţa unui om ca Traian.
Acum îl privea sorbindu-şi ceaiul şi se întreba câte din gândurile ei de atunci mai au susţinere logică. Îi plăcea cum ţine cana cu delicateţe, de parcă ar vrea să se hrănească din căldura pe care o emana porţelanul pictat cu uleiuri chiar de ea, într-o zi de Paşti în care se simţise singură. O privea adânc, fără să o fixeze, mai degrabă se simţea cuprinsă de privirile lui, ca şi cum nu ar putea face nici un pas în afara spaţiului delimitat de el, ca într-o sferă care, în funcţie de starea ei, se dilată sau, dimpotrivă, o sufocă brusc.


****
Nimic din misterul acesta, care o străbătea de când îl cunoştea pe Traian, nu mai trăise până atunci, şi poate că aici greşise atât de mult. Totdeauna, în trecut, îşi proiectase mental un viitor aşa cum ar fi crezut ea că poate fi. Nu se lăsase niciodată în voia lui Dumnezeu, nu se dăruise neprevăzutului, tocmai din teama de a nu se mai lăsa surprinsă de propriul destin.


La opt ani, când a murit tatăl ei, a rămas multe zile într-o aşteptare mută, sticloasă, încordată. În fiecare noapte aştepta să adoarmă pentru ca dimineaţa să reaşeze cubuleţele pe care Dumnezeu, nu ştia de ce, le încurcase într-un mod numai de El înţeles.


De atunci, inconştient, se străduia să-şi aranjeze singură întâmplările, să nu se mai lase surprinsă de nimic, să-şi facă viaţa previzibilă.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

THE SLIDER. Despre suferința care încătușează

Un film care dă fiori și care, dincolo de încărcătura psihologică și profund umană, cuprinde toate elementele specifice unui thriller, chiar dacă momentele de suspans nu sunt atât de abrupte, conferind, însă, surpriză și incertitudine asupra desfășurării acțiunii, pentru ca la final întâmplările să se așeze într-un registru cu totul nou, spectatorul fiind invitat să deruleze și să se repoziționeze în raport cu toate personajele.

The Slider este filmul care curge independent de intuiția privitorului. Cu toate acestea, privitorul devine complice, empatizează cu personajele, anticipează și caută soluții. Aceasta este, de fapt, miza regizorului. Carlo Fusco deține o bună cunoaștere a psihologiei spectatorului, spectator care pe parcursul desfășurării peliculei se transformă în martorul nevăzut, în personajul tăcut care privește din spatele camerei de filmat.

The Slider, tradus în românește Pe muchie de cuțit, are în prim-plan personajul care parcurge în fiecare zi drumul dintre casă și sp…

ANNA AHMATOVA - Vălul des mi-ascundea disperarea...

Vălul des mi-ascundea disperarea,
Faţa palidă, ochii fierbinţi...
Cu tristeţea-mi imensă ca marea
Am sfarşit prin a-l scoate din minţi.

Şi s-a dus pe o noapte cu lună –
Gura strînsă-ntr-un strîmbet amar.
Am fugit dupa el ca nebună,
Să-l ajung lîngă poartă măcar.

I-am strigat : «Numai eu sunt de vină.
Am glumit; dacă pleci, voi muri!»
Mi-a răspuns cu o voce străină,
Surîzînd: «Vezi că-i vînt. Vei răci!»

1911

Un om, o poveste: DINU LIPATTI şi nemeritata uitare!

George Enescu i-a fost naș de botez, Yehudi Menuhin a spus despre el că este cel mai mare pianist, după Chopin. A murit la 33 de ani, răpus de leucemie. A iubit nebunește, a trăit ca un prinț și a cântat ca un arhanghel!

Personalitatea lui Dinu Lipatti a fost, de departe, una dintre cele mai strălucitoare ale primei jumătăți de secol într-o Europă frământată de criza economică, războaie mondiale și lupte comunistoido-securistice. Nu este de mirare ivirea lui Lipatti, dacă ne gândim la elita autohtonă a anilor 30-50, cu Mircea Eliade, Nae Ionescu în frunte, cu un Enescu divin și un Iorga uriaș. 

Nașul Enescu


Dinu Lipatti s-a născut la București, pe 19 martie 1917. George Enescu a acceptat cu bucurie să boteze copilul prietenilor săi artiști (tatăl lui Dinu Lipatti cânta la vioară, mama la pian). "Astăzi, 12 iunie 1921, Dinu Th. Lipatti a primit odată cu botezul religios şi botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu", scria tatal lui Dinu pe verso-ul fotografiei …

Vorbe şi fapte: Pentru ce ne trăim!

Adevărata moştenire pe care o lăsăm lumii în care trăim nu se măsoară în cantitatea averii materiale, ci în ceea ce am sădit în vieţile oamenilor cu care am interferat.

La fel de importantă este şi încărcătura negativă pe care o transmitem celorlalţi. Şi nu întotdeauna partea negativă se manifestă prin violenţă, abuzuri, ură, orgoliu sau încrâncenare, ci şi prin ataşament exagerat faţă de o altă fiinţă, dependenţa pe care o dezvoltăm în sufletul altora faţă de propria noastră persoană.
Orice patimă - dor, iubire, credinţă oarbă - te îndepărtează de la adevărata menire chiar înainte să ajungi să îţi defineşti rostul trecerii prin viaţă. Puţini dintre noi sunt făcuţi să poată duce cinci talanţi, cei mai mulţi primim unul şi, de un timp, aproape toţi ne grăbim să îl îngropăm.

Evoluţia este o atitudine individuală, intimă şi bine definită atunci când menirea are întâietate în faţa supravieţuirii. Sistemul actual dezvoltă în individ noţiunea de ego, fără însă a determina conştientizarea …

PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER

24 aprilie va ramane pururi Joia Patimilor. Indiferent de zi, de an, de secol, de pamantesc, lumesc, ingeresc sau stelar. In 2008, in Joia Saptamanii Patimilor, se stingea din viata Cezar Ivanescu. Ultima victima a comunistilor sau prima a stapanilor de tip nou?

Fara a-si justifica in vreun fel atacul mortal asupra scriitorului, statul roman va ramane cu o pata neagra, vesnica, pe obrazul si asa patat al unei literaturi comunistoide si schizoide, al unei autoritati literare nespalate si nebotezate in spiritul divin.

Pe 24 aprilie 2008 se implinea o viziune luminoasa a Poetului: PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER, marturisea Cezar Ivanescu intr-o scrisoare, inainte de prabusire si renuntare trupeasca. Si a devenit Inger al propriului poem.

Nimic nu e intamplator, haosul nu este decat expresia propriei noastre neputinte in a intelege rostul divin al misterelor. Poate ca destinul lui Cezar Ivanescu s-a infaptuit intocmai. Exista vinovati, exista vinovatii cumplite. Exista oameni ca…

Patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului

Cred că pentru români patriotismul, patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului. Pentru că nu există mare patriot român sau bun patriot român care să nu fi sfîrşit rău în ţara asta. În ţara asta trăiesc bine vînzătorii de ţară, cei care nu dau doi bani pe ţara asta, cei care-o terfelesc, care-şi bat joc de ea şi fac afaceri pe seama ei şi nu le pasă de nimic.
Cei care iubesc cu adevărat această ţară sînt în marginea martirajului sau aproape martirizaţi. Deci n-o iubeşti pentru că ţi-ar întoarce această iubire sau ţi-ar arăta recunoştinţă sau te-ai complini prin valorile ei, ci pe undeva împotriva, dacă vrei, realităţilor.
Aşa trebuie iubită o ţară şi aşa o iubesc şi eu, adică sînt convins că ţara românescă este o ţară foarte frumoasă în Europa, întîi prin condiţiile ei fizice, geografice, o ţară de oameni foarte talentaţi, dar din nefericire lipsiţi completamente de caracter, de ţinută morală...
Cu toate acestea o iubesc, cum o voi iubi întotdeauna, indiferent…

Şi cine este aproapele meu?

Textul de mai jos nu este o cronică literară. I-aș spune cronică de cititor, tocmai pentru că încărcătura afectivă este mult mai importantă pentru mine în aceste momente. Am cerut permisiunea de a posta rândurile primite, doamna a acceptat, cu condiția asumării autoarei cronicii doar prin inițialele numelui. Mulțumesc, mă onorează și mă bucură astfel de reacții. (F. Toniță)

"Şi cine este aproapele meu?"
Titlul-întrebare stârneşte curiozitate şi instantaneu întrebarea "Dar aproapele meu cine este?". Înainte de a afla răspunsurile analizăm coperta, "cartea de vizită" ilustrată, care prin intermediul unui cod vizual sugerează ipoteze de conţinut: ar putea fi povestea unei feţe mănăstireşti trecută în lumea îngerilor (crucea), de unde călăuzeşte şi veghează (lumina galben-portocalie) mereu (fundalul verde) fiinţe dragi: părinţi, copii (cele două spice de grâu).

Romanul poate fi considerat un "medalion" istoric, ce redă cu claritate şi acurateţe stili…

Poetului Ion Nicolescu. La plecare

e ger în triste calendare
sfinţii se dau orbilor cu împrumut

în zadar am pîndit labirintul
Poetul îşi poartă paşii îndărăt
zar caldarîmului de pofte

într-o lume de tălpi îţi culci suferinţa
(pe un leu de-mprumut se vinde poetul)
nici vorba
vine iertarea de seară
ca o pasăre pe uscat

mai puţini tot mai puţini poeţi
libertatea poartă la gît
medalii de gheaţă



ROMÂNIA DE COLECŢIE - Poetul-cerşetor

Nu ştiam nimic despre poetul Ion Nicolescu până ieri. Pentru ca astăzi să îmi dau seama că pe Ion Nicolescu îl ştiu toţi românii. Ion Nicolescu e un "cerşetor", cules de pe stradă zilele trecute şi depus la Reanimare, cu diagnostic deloc încurajator. Starea lui este gravă.
Oamenii buni şi-au trimis veste despre starea poetului Ion Nicolescu. Scriu despre acest om pentru că aseară mi-a stors sufletul de fiori. Citeam despre el pe blogul lui liviuioanstoiciu.ro, scriitor care făcea publică o scrisoare despre vii... Redau câteva rânduri: "Niciodată nu am avut atâta tristeţe în cuvinte. Poetul Ion Nicolescu e internat la Spitalul Judeţean Buzău. A fost luat de pe stradă, găsit leşinat. L-au recunoscut nişte asistente ieşite din tura lor de serviciu, care au participat la unele manifestări cultuale. Au sunat la 112 şi l-au adăpostit la spital. Ion Nicolescu a ajuns un cerşetor. Acum o jumătate de oră, după ce m-a sunat dl. Cojocaru, m-am dus acasă şi am golit garderoba mea …

ION NICOLESCU - Un poet in viata (noastra)

Cântul LXXX


eu ştiu ce-i o odă şi când a-nceput
dar odele vin de la sine
aşa cum eu însumi şi de bună voie
m-am ridicat din mulţime
poeţii-s omagiul acestei planete
pe care se-ntâmplă şi crime
pe care se-ntâmplă şi altceva
decât generoase fapte de rime
popoarele lumii fac mari sacrificii
şi-şi pot permite să aibă poeţi
să nu pierdem timpul cu false discuţii
toţi oamenii sunt nişte poeţi



Cântul XXV


ţara noastră-i ţara noastră
dulce pajişte albastră
aripă sculptată-n dor
de lumina ochilor
dacă-i dor nu-l stingi cu apă
dacă-i timp nu-l poţi întrece
dacă-i gând nu-l poţi străbate
noi suntem români
noi suntem români ca brazii
noi suntem români ca grâul
noi suntem români ca focul
noi suntem români
ţara noastră e a noastră
vârf de jale şi de dor
dulce arşiţă albastră
ca lumina ochilor


Cântul LXXXVI

cum poţi să treci
tu pe Calea Victoriei
cum poţi să bei cafea liniştit
când alt om ca tine
pe-aceeaşi planetă
poate-i bolnav
poate-i nefericit
un om ţine-o flo…