Treceți la conținutul principal

Botosanii, un oras de langa Ipotesti

Botosanii au devenit, dupa caderea aproape dramatica a economiei si subculturalizarea fortata din perioada comunista, un oras care mai fiinteaza prin trecut. Botosanii au devenit, incet-incet, un oras de langa Ipotesti

Inca de la intrarea in sat, oamenii aduc cel mai bine cu trecutul, cu dulceata Eminescului cel pururi mediatizat, adulat, strigat, pitigaiat, si totusi atat de putin cunoscut.

Oamenii satului stiu cel mai bine ce inseamna sa fii ipotestean. Nu s-au simtit niciodata exclusi, chiar daca au privit peste gardul manifestarilor patriotarde sau electorale, de atatea zeci de ani.


Calea spre Dumnezeu

Gardul Complexului muzeal de astazi leaga strans intre ele cladirile cu semnificatii nationale, culturale sau sentimentale: Casa memoriala a poetului Mihai Eminescu, desi este o cladire reconstruita abia prin anii 70-80, pe fundatia veche a casei copilariei lui Mihai, casa Papadopol, a ultimilor proprietari ai domeniului Eminovici, noua cladire a muzeului sau Biblioteca Nationala „Laurentiu Ulici”, locas de frumoasa amintire a celui ce a fost Laurentiu Ulici, de la a carui donatie de sute de volume a pornit ideea acestei biblioteci.
In centrul acestora, insa, un fel de paideuma ipotesteana, ridica varful drept si semet biserica satului. Alaturi de cea veche, mica si alba, Bisericuta familiei Eminovici.
Oamenii tacuti ai Ipotestiului si-au pastrat dreptul de a trece prin spatiul Complexului si nimic nu-i poate intoarce din drumul lor spre biserica sau spre cimitir.


Biserica ctitorita de Nicolae Iorga

La aproape 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, o subscriptie publica, initiata de scriitorul Cezar Petrescu, alaturi de unul dintre marii oameni ai Romaniei, istoricul Nicolae Iorga, facuta prin intermediul revistei Neamul romanesc, aduna bani pentru terminarea bisericii noi din Ipotesti.

O biserica unicat in spatiul ortodoxiei romanesti, si nu numai: un locas inchinat unui poet, care avea sa poarte hramul Sfintilor Mihail si Gavril.

Constructia bisericii noi a inceput inca prin anii 1928, insa lipsa banilor a facut ca lucrarile sa tergiverseze neingaduit de mult.

Potrivit martorilor vremii, Nicolae Iorga a venit de doua ori la Ipotesti, prima data sa urmareasca lucrarile. Prezenta-i foarte cunoscuta, cu vesnica palarie si bastonul nelipsit, a umplut aerul Ipotestiului de uriasa-i prestanta pe care statura inalta, aproape masiva, o impunea celor din jur. A doua oara a venit la inaugurarea bisericii, posibil prin anii 1939, cu doar un an inainte ca destinul sa i se franga nedrept la marginea unei paduri de langa Ploiesti, unde a fost ucis de un grup de legionari.

Istoricul a sadit, la inaugurarea bisericii noi din Ipotesti, un brad argintiu, aproape de intrare. Brad preluat in legendele ipotestenilor, transformat in mit, o impletire intre adevar si poveste. Putin dupa anii 1990, un batran, sa tot fi avut vreo 80 de ani, a intrat greu pe aleea bisericii. S-a prezentat scurt, Dan Smantanescu, fostul secretar personal al lui Nicolae Iorga. A vrut sa vada bradul argintiu din fata bisericii.


Cimitirul care uneste

Biserica satului Ipotesti intregeste tezaurul cultural al tinutului Botosanilor. Un turism cultural bine manageriat si valorificat ar crea spre Ipotesti cai nesfarsite de pelerini, contribuind astfel la refacerea zonei atat de vitregite politic, economic si cultural.

Pasii parasesc strada si intra, prin aleea verde, curata si dreapta, urcand lin, spre usa mare a bisericii. O discretie rar intalnita, cultivata de tacerea linistita a ipotestenilor, de parca cel mai mult ar tine la tihna lacasului lor, la frumusetea slujbei de fiecare duminica. Cand ies din biserica, drumul e acelasi, desi ii prinzi cum trag taraneste cu ochiul la lumea boiereasca ce se perinda prin spatiul poetic.

Sirurile de oameni ies, strabat aceeasi alee, unii ocolesc biserica si mai poposesc vreme indelungata in cimitir. Cimitirul lor, singurul care i-a unit cu adevarat de familia Eminovici, aici odihnind Gheorghe si Raluca Eminovici, parintii lui Mihai, doi frati si, posibil, inca vreo doi, dintre cei mici, prapaditi prea curand.


Un unicat al ortodoxiei romanesti

Biserica din Ipotesti este un unicat al Romaniei, un fapt cultural discret, trecut nedrept in necunoastere de un spatiu comunist robust si atoatestiutor. Singura biserica din lume inchinata unui poet are pe pereti sfinti ca niciunde in alta parte.

In semn de doliu pentru pierderea ipotesteanului Mihai, ctitorii au hotarat ca sfintii pictati sa poarte, pe vesnicie, aureole negre, in locul celor aurii. Familia regala strajuieste peretele pe care, in toate lacasurile ortodoxe, se odihnesc spre vesnica cinstire ctitorii.
Pe celalalt perete, insa, care incadreaza intrarea dinspre naos, stapaneste mareata imaginea lui Mihai Eminescu, in marime aproape naturala, pictat in postura unui tanar de vreo douazeci de ani, atitudine nicidecum rigida, asa cum scoala ni l-a cultivat zeci si zeci de ani.


Ipostestii mai au rabdare

Un spatiu crestin, necunoscut inca Romaniei, pentru ca spatiul acesta s-a nimerit sa fie aruncat intr-un nord cel mai nord al unei Romanii care traieste azi o politica europeana, mondiala, a globalizarii absolute si cu orice pret. O Romanie a carei religie devine, pe zi ce trece, cea a proiectului european degraba datator de bani, unica rugaciune promovata fiind cea a valorilor europene.

Ipotestii mai au, inca, rabdare. Ca responsabilii judetului sa atarne macar pe undeva, la intrarile in oras, harti cu punctele turistice ale locului, trasee care ar convinge turistii nestiutori sa se apropie de Ipotesti.

Iar programele europene sa aduca, eventual, bani pentru dezvoltarea agroturistica a zonei, pentru ca satenii sa fie, astfel, inclusi in dezvoltarea economica a satului eminescian. Sa dispara, in acest fel, frustrarea si incrancenarea ca de pe urma lui Eminescu, „tarna din tarna lor”, profita astazi doar o categorie inchisa de oameni.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

THE SLIDER. Despre suferința care încătușează

Un film care dă fiori și care, dincolo de încărcătura psihologică și profund umană, cuprinde toate elementele specifice unui thriller, chiar dacă momentele de suspans nu sunt atât de abrupte, conferind, însă, surpriză și incertitudine asupra desfășurării acțiunii, pentru ca la final întâmplările să se așeze într-un registru cu totul nou, spectatorul fiind invitat să deruleze și să se repoziționeze în raport cu toate personajele.

The Slider este filmul care curge independent de intuiția privitorului. Cu toate acestea, privitorul devine complice, empatizează cu personajele, anticipează și caută soluții. Aceasta este, de fapt, miza regizorului. Carlo Fusco deține o bună cunoaștere a psihologiei spectatorului, spectator care pe parcursul desfășurării peliculei se transformă în martorul nevăzut, în personajul tăcut care privește din spatele camerei de filmat.

The Slider, tradus în românește Pe muchie de cuțit, are în prim-plan personajul care parcurge în fiecare zi drumul dintre casă și sp…

ANNA AHMATOVA - Vălul des mi-ascundea disperarea...

Vălul des mi-ascundea disperarea,
Faţa palidă, ochii fierbinţi...
Cu tristeţea-mi imensă ca marea
Am sfarşit prin a-l scoate din minţi.

Şi s-a dus pe o noapte cu lună –
Gura strînsă-ntr-un strîmbet amar.
Am fugit dupa el ca nebună,
Să-l ajung lîngă poartă măcar.

I-am strigat : «Numai eu sunt de vină.
Am glumit; dacă pleci, voi muri!»
Mi-a răspuns cu o voce străină,
Surîzînd: «Vezi că-i vînt. Vei răci!»

1911

Un om, o poveste: DINU LIPATTI şi nemeritata uitare!

George Enescu i-a fost naș de botez, Yehudi Menuhin a spus despre el că este cel mai mare pianist, după Chopin. A murit la 33 de ani, răpus de leucemie. A iubit nebunește, a trăit ca un prinț și a cântat ca un arhanghel!

Personalitatea lui Dinu Lipatti a fost, de departe, una dintre cele mai strălucitoare ale primei jumătăți de secol într-o Europă frământată de criza economică, războaie mondiale și lupte comunistoido-securistice. Nu este de mirare ivirea lui Lipatti, dacă ne gândim la elita autohtonă a anilor 30-50, cu Mircea Eliade, Nae Ionescu în frunte, cu un Enescu divin și un Iorga uriaș. 

Nașul Enescu


Dinu Lipatti s-a născut la București, pe 19 martie 1917. George Enescu a acceptat cu bucurie să boteze copilul prietenilor săi artiști (tatăl lui Dinu Lipatti cânta la vioară, mama la pian). "Astăzi, 12 iunie 1921, Dinu Th. Lipatti a primit odată cu botezul religios şi botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu", scria tatal lui Dinu pe verso-ul fotografiei …

Vorbe şi fapte: Pentru ce ne trăim!

Adevărata moştenire pe care o lăsăm lumii în care trăim nu se măsoară în cantitatea averii materiale, ci în ceea ce am sădit în vieţile oamenilor cu care am interferat.

La fel de importantă este şi încărcătura negativă pe care o transmitem celorlalţi. Şi nu întotdeauna partea negativă se manifestă prin violenţă, abuzuri, ură, orgoliu sau încrâncenare, ci şi prin ataşament exagerat faţă de o altă fiinţă, dependenţa pe care o dezvoltăm în sufletul altora faţă de propria noastră persoană.
Orice patimă - dor, iubire, credinţă oarbă - te îndepărtează de la adevărata menire chiar înainte să ajungi să îţi defineşti rostul trecerii prin viaţă. Puţini dintre noi sunt făcuţi să poată duce cinci talanţi, cei mai mulţi primim unul şi, de un timp, aproape toţi ne grăbim să îl îngropăm.

Evoluţia este o atitudine individuală, intimă şi bine definită atunci când menirea are întâietate în faţa supravieţuirii. Sistemul actual dezvoltă în individ noţiunea de ego, fără însă a determina conştientizarea …

PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER

24 aprilie va ramane pururi Joia Patimilor. Indiferent de zi, de an, de secol, de pamantesc, lumesc, ingeresc sau stelar. In 2008, in Joia Saptamanii Patimilor, se stingea din viata Cezar Ivanescu. Ultima victima a comunistilor sau prima a stapanilor de tip nou?

Fara a-si justifica in vreun fel atacul mortal asupra scriitorului, statul roman va ramane cu o pata neagra, vesnica, pe obrazul si asa patat al unei literaturi comunistoide si schizoide, al unei autoritati literare nespalate si nebotezate in spiritul divin.

Pe 24 aprilie 2008 se implinea o viziune luminoasa a Poetului: PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER, marturisea Cezar Ivanescu intr-o scrisoare, inainte de prabusire si renuntare trupeasca. Si a devenit Inger al propriului poem.

Nimic nu e intamplator, haosul nu este decat expresia propriei noastre neputinte in a intelege rostul divin al misterelor. Poate ca destinul lui Cezar Ivanescu s-a infaptuit intocmai. Exista vinovati, exista vinovatii cumplite. Exista oameni ca…

Patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului

Cred că pentru români patriotismul, patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului. Pentru că nu există mare patriot român sau bun patriot român care să nu fi sfîrşit rău în ţara asta. În ţara asta trăiesc bine vînzătorii de ţară, cei care nu dau doi bani pe ţara asta, cei care-o terfelesc, care-şi bat joc de ea şi fac afaceri pe seama ei şi nu le pasă de nimic.
Cei care iubesc cu adevărat această ţară sînt în marginea martirajului sau aproape martirizaţi. Deci n-o iubeşti pentru că ţi-ar întoarce această iubire sau ţi-ar arăta recunoştinţă sau te-ai complini prin valorile ei, ci pe undeva împotriva, dacă vrei, realităţilor.
Aşa trebuie iubită o ţară şi aşa o iubesc şi eu, adică sînt convins că ţara românescă este o ţară foarte frumoasă în Europa, întîi prin condiţiile ei fizice, geografice, o ţară de oameni foarte talentaţi, dar din nefericire lipsiţi completamente de caracter, de ţinută morală...
Cu toate acestea o iubesc, cum o voi iubi întotdeauna, indiferent…

Şi cine este aproapele meu?

Textul de mai jos nu este o cronică literară. I-aș spune cronică de cititor, tocmai pentru că încărcătura afectivă este mult mai importantă pentru mine în aceste momente. Am cerut permisiunea de a posta rândurile primite, doamna a acceptat, cu condiția asumării autoarei cronicii doar prin inițialele numelui. Mulțumesc, mă onorează și mă bucură astfel de reacții. (F. Toniță)

"Şi cine este aproapele meu?"
Titlul-întrebare stârneşte curiozitate şi instantaneu întrebarea "Dar aproapele meu cine este?". Înainte de a afla răspunsurile analizăm coperta, "cartea de vizită" ilustrată, care prin intermediul unui cod vizual sugerează ipoteze de conţinut: ar putea fi povestea unei feţe mănăstireşti trecută în lumea îngerilor (crucea), de unde călăuzeşte şi veghează (lumina galben-portocalie) mereu (fundalul verde) fiinţe dragi: părinţi, copii (cele două spice de grâu).

Romanul poate fi considerat un "medalion" istoric, ce redă cu claritate şi acurateţe stili…

Poetului Ion Nicolescu. La plecare

e ger în triste calendare
sfinţii se dau orbilor cu împrumut

în zadar am pîndit labirintul
Poetul îşi poartă paşii îndărăt
zar caldarîmului de pofte

într-o lume de tălpi îţi culci suferinţa
(pe un leu de-mprumut se vinde poetul)
nici vorba
vine iertarea de seară
ca o pasăre pe uscat

mai puţini tot mai puţini poeţi
libertatea poartă la gît
medalii de gheaţă



ROMÂNIA DE COLECŢIE - Poetul-cerşetor

Nu ştiam nimic despre poetul Ion Nicolescu până ieri. Pentru ca astăzi să îmi dau seama că pe Ion Nicolescu îl ştiu toţi românii. Ion Nicolescu e un "cerşetor", cules de pe stradă zilele trecute şi depus la Reanimare, cu diagnostic deloc încurajator. Starea lui este gravă.
Oamenii buni şi-au trimis veste despre starea poetului Ion Nicolescu. Scriu despre acest om pentru că aseară mi-a stors sufletul de fiori. Citeam despre el pe blogul lui liviuioanstoiciu.ro, scriitor care făcea publică o scrisoare despre vii... Redau câteva rânduri: "Niciodată nu am avut atâta tristeţe în cuvinte. Poetul Ion Nicolescu e internat la Spitalul Judeţean Buzău. A fost luat de pe stradă, găsit leşinat. L-au recunoscut nişte asistente ieşite din tura lor de serviciu, care au participat la unele manifestări cultuale. Au sunat la 112 şi l-au adăpostit la spital. Ion Nicolescu a ajuns un cerşetor. Acum o jumătate de oră, după ce m-a sunat dl. Cojocaru, m-am dus acasă şi am golit garderoba mea …

ION NICOLESCU - Un poet in viata (noastra)

Cântul LXXX


eu ştiu ce-i o odă şi când a-nceput
dar odele vin de la sine
aşa cum eu însumi şi de bună voie
m-am ridicat din mulţime
poeţii-s omagiul acestei planete
pe care se-ntâmplă şi crime
pe care se-ntâmplă şi altceva
decât generoase fapte de rime
popoarele lumii fac mari sacrificii
şi-şi pot permite să aibă poeţi
să nu pierdem timpul cu false discuţii
toţi oamenii sunt nişte poeţi



Cântul XXV


ţara noastră-i ţara noastră
dulce pajişte albastră
aripă sculptată-n dor
de lumina ochilor
dacă-i dor nu-l stingi cu apă
dacă-i timp nu-l poţi întrece
dacă-i gând nu-l poţi străbate
noi suntem români
noi suntem români ca brazii
noi suntem români ca grâul
noi suntem români ca focul
noi suntem români
ţara noastră e a noastră
vârf de jale şi de dor
dulce arşiţă albastră
ca lumina ochilor


Cântul LXXXVI

cum poţi să treci
tu pe Calea Victoriei
cum poţi să bei cafea liniştit
când alt om ca tine
pe-aceeaşi planetă
poate-i bolnav
poate-i nefericit
un om ţine-o flo…