"Portretul luptatorului la tinerete", un film incomplet, dar necesar

Am vazut "Portretul luptatorului la tinerete", un film de Constantin Popescu, lansat oficial la inceputul anului 2010, la Berlin, unde a si fost "condamnat" de Institutul Wiesel si Asociaţia pentru Studierea Istoriei Romilor, care au cerut eliminarea din festival. Contestatie care nu a fost luata in seama de organizatorii Festivalului de Film de la Berlin. Filmul a primit si premiul pentru regie la Festivalul de Film de la Bratislava.

Un film care, pe fondul unor cunostinte anterioare, nemultumeste prin saracia de "trairi" pe care regizorul reuseste sa le transmita, filmul fiind mai degraba despre fuga, frica, violenta unui regim care era hotarat sa se impuna prin toate mijloacele. Bazat pe povestea lui Gavrila Ogoranu, partizan haituit de comunisti timp de 29 de ani, condamnat la moarte de mai multe ori dar fara sa ajunga in inchisorile cumplite ale regimului, filmul nu surprinde la adevarata dimensiune motivatia care ii sustinea pe tinerii din lotul de "banditi", dar reda - si aici e un castig imens - cateva dintre metodele folosite de Securitate in a-si racola si educa informatorii, cruzimea cu care tortura "elementele dusmanoase", dar si ura fata de Dumnezeu, preoti, in special ortodocsi. "Sa scoateti oamenii de sub influenta preotilor", spun comunistii in sedintele de instruire, pentru ca mai tarziu un preot batut si schingiuit sa fie intrebat: "Ce nevoie ai tu de Dumnezeu? Nu iti da partidul tot ce ai nevoie?!".
Magistral rolul pe care il face Mihai Constantin, fiul lui George Constantin, intruchipand un personaj malefic si diabolic: Pantelei Bodnarenko (nascut la Tiraspol, cunoscut ca Gheorghe Pintilie sau Pantiusa).
Am recitit cateva dintre cuvintele ramase de la Gavrila Ogoranu, care a sfarsit in 2006, la 3 saptamani dupa ce aflase ca se va face un film despre viata lui:
"Dacă în România teroarea a fost mai fără milă şi nedreptăţile mai strigătoare la cer decât în celelalte ţări vecine, dacă a existat un fenomen Piteşti şi un Canal al morţii, se datorează faptului că în societatea românească s-au găsit atâtea suflete negre în stare de orice josnicie".
"Niciunul dintre partizani nu a căzut mort în luptă în munţi. Răniţi au fost, dar morţi, nu. În spatele fiecărui mort a fost o vânzare. N-au fost singuri în această luptă. Alături de noi a fost populaţia din regiune, care i-a ajutat şi ocrotit. Peste 1.000 de familii au avut de suferit în urma răzbunării Securităţii".

Vezi VIDEO AICI, un fel de rezumat: http://www.youtube.com/watch?v=We7ZWBzV9Ag&feature=related

Iata si fragmente dintr-un Testament scris de luptatorii anticomunisti in cei aproape 10 ani cat au ratacit prin munti:


"Testament

Alcătuit de Grupul Carpatin-Făgărăşan în primăvara anului 1954, în muntele Buzdugan (ciorna acestui testament a fost găsită de Securitate la profesorul Remus Budac)

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.
Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.
Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră.
Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.
Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră, n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră.
În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi.
Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954"

Sticla pictata manual, sau in ce imi mai investesc sufletul...

Ingerul si preoteasa, la cinstirea IPS Teofan cu ocazia implinirii a 3 ani de la intronizarea ca Mitropolit al Moldovei si Bucovinei

Blogul Razboi intru cuvant marcheaza cei 3 ani care se implinesc pe 9 iunie 2011 de cand IPS Teofan slujeste ca Mitropolit al Moldovei si Bucovinei. Surpriza (chiar surpriza!!) a fost sa descopar ca postarea de care amintesc aduce in prim plan textul Ingerul si preoteasa, precum si postarea in legatura cu discutia pe care am avut-o cu IPS Teofan despre casa de la Varatec:

http://www.razbointrucuvant.ro/2011/06/09/ips-teofan-3-ani-de-slujire-ca-mitropolit-al-moldovei-si-bucovinei-intru-multi-ani/

Scriu aceste randuri pentru ca tin sa redau un mesaj postat pe Razboi intru cuvant de cineva semnat: Roman Ortodox in Franta:
“O femeie mai saraca cu duhul ii prinde barba si i-o saruta, in mirarea si chiar stupefactia celor mai seriosi de fata. IPS Teofan zambeste. Nicio clipa nu se arata deranjat, nu se grabeste, nu isi iuteste uitatura.”
Intr-adevar gestul femeii starneste zambete, dar nu pentru ca ar fi “saraca cu duhul” (in intelesul frazei din text: lipsita de intelegerea ca nu trebuie sa faca asa ceva) si prin aceasta fiind mai putin “serioasa” precum ceilalti, care au fost de fata. Starneste zambete, ca atunci cand vedem niste copii facand gesturi, in simplitatea inimii lor.
Iar acesta intamplare ma face sa ma gandesc cum, de asemeni, o femei din multime, venind pe la spate, indraznind, s-a atins de poala Mantuitorului, si El, i-a spus: “Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace.”
Acum, ce-i drept, femeia s-a atins, nu de poalele hainelor arhieresti ale IPS Teofan, ci de barba lui. Asa ca, mergand mai departe mi-am amintit Psalmul 132:Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună! Aceasta este ca mirul pe cap, care se coboară pe barbă, pe barba lui Aaron, care se coboară pe marginea veşmintelor lui.. Si cautand la talcuirea Sfintilor Parinti vedem ca Sfantul Maxim zice: “Mirul este Duhul Sfant, iar capul e mintea, iar barba lui Aaron, ratiunea care taie patimile si ierurghiseste lui Dumnezeu faptele cele bune; iar harul Duhului se pogoara peste marginea imbracamintei, adica filosofia practica se da prin cea morala, caci marginea imbracamintei este si sfarsitul [desavarsirea] acesteia”
Cu siguranta ca acea femeie n-a avut in vedere toata aceasta teologie, ci s-a marginit doar sa faca un gest care a fost izvorat din credinta ei, ca apropiindu-se de cele sfinte sa dobandeasca si ea o oarecare tamaduire sufleteasca, aceasta fiind, daca am lasa la o parte superstitia a la Gigi Becali…
Cu toate acestea este de remarcat gestul de cinstire a barbii, si cu atat mai mult uimeste astazi acest lucru, cand dorinta de a ajunge la asemanarea cu Chipul Mantuitorului nu se mai exprima nici prin acest lucru exterior chiar in randul unor clerici.
Si iata ca alaturi de femeia care saruta barba IPS-lui Teofan, mai vedem in acest articol descris in linii simple si copilul cu sindromul Down. Doua chipuri de oameni care cuceresc prin simplitatea inimii lor, intr-o lume in care vedem din ce in ce mai mult cum corectitudinea, normele, stass-ul, fac parte din ce in ce mai mult din cotidianul nostru. Desi nu ajuta sa-i punem in balanta pe unii si pe altii, precum s-a intamplat, conturand in antiteza atitudinea preotesei si pe cea a copilului bucuros de a darui pana si o pernauta, este totusi bine sa ne amintim, si sa incercam sa fim mai putin complicati, si prin urmare sa ne debarasam de grijile si stressul care umplu din ce in ce mai mult viata noastra, uitand pana si ca o traim.



Multumesc, om bun, pentru cuvinte de departe!