Treceți la conținutul principal

DANIEL PODLOVSCHI, batranul violonist!

Am înţeles în seara asta că voiam altceva de la ultimele două concerte. Muzica tradiţională coreeană sub bagheta lui Minseok Kang, aşteptată săptămâni în şir, a avut frumuseţea şi autenticitatea sa, dar a lipsit din concert profunzimea, mai exact înfiorarea pentru care mă pregătisem. Am reţinut însă minunatul haegeum, un instrument tradiţional asemănător viorii, dar într-o zonă arhaică. Impresionant este tocmai sunetul, un fel de sfâşiere sufletească, o reprezentare autentică a umanului atotcuprinzător, neprelucrat şi, mai ales, nedegradat. Adaug şi solista, un fel de soprană în versiune tradiţională, care poartă denumirea de pansori. Un termen care m-a fascinat prin cuprinderea sa lingvistică: pan, în limba coreeană înseamnă un loc unde se adună mai multă lume, iar sori, în aceeaşi limbă, înseamnă suflet.
Al doilea concert pe care l-am aşteptat cu sufletul la gură a fost cel al lui Tudor Gheorghe, însă, cum spuneam, nu s-a ridicat la nivelul evenimentelor anterioare sub marca Tudor Gheorghe. Prea multă abandonare în grosierul social, de la care nu mai treceai atât de uşor la poezie. Am rămas, totuşi, cu câteva momente de lăcrimată trăire.
În seara asta m-am împlinit, ca şi cum aşteptarea îndelungă a meritat. Am urmărit zeci de minute un bătrân violonist, Daniel Podlovschi. Un virtuoz al viorii. La 72 de ani, Daniel Podlovschi este probabil cel mai în vârstă violonist din România. Are ceva din eleganţa interbelică, o atitudine care aminteşte de atmosfera Austriei strălucitoare, iar retragerea în sine – a cântat mai tot timpul cu ochii închişi, nu exclude publicul, dimpotrivă, simţi cum te trage, te absoarbe, te cuprinde în lumea sa. Concertul pentru vioară şi orchestră în re minor, de Aram Haciaturian, a fost un regal. Iar aplauzele, şi ele pe măsură. Mi-a plăcut modestia, recunoştinţa cu care a mulţumit, înclinarea delicată, precum a bătrânilor arbori în faţa izmelor efemere... Mi-a plăcut că la a doua revenire în scenă, la aplauze, a oferit un bis, cu aceeaşi firească atitudine, dar cu gingaşă măreţie.
Partea a doua a concertului de astă seară... Este genul acela de întâmplări pentru care nu eşti pregătit, dar te laşi sedus, purtat, trăit... Muzica lui Haciaturian este cotropitoare prin excelenţă şi tămăduitoare prin definiţie. Suita din muzica de scenă la drama Mascarada (cu un Vals magnific!), apoi Suita din muzica baletului Spartacus. Muzica amplă, cuprinzătoare, maiestuoasă. Drama nu este numai o manifestare psihologică, ci o ilustrare în fapt, în viaţă, a sentimentelor. Iar tocmai această manifestare, exteriorizare a sentimentelor, descătuşează şi naşte muzica. În toată splendoarea ei. Finalul serii, Suita din muzica baletului Gayaneh, a completat cu acea notă de optimism necesară nu numai creatorului, ci şi interpretului şi ascultătorului. Vigoare şi graţie, forţă şi gingăşie, o îmbinare perfectă a lumilor...

Am primit nemeritat, cred, atâta minune. La final, am cules din sală un program de concert, pentru că pe al meu îl oferisem unei doamne. Acasă, m-am infiorat: pe program, în pauză probabil, violonistul Daniel Podlovshi îşi oferise autograful. Care a ajuns la mine... Nemeritat, dar câtă frumuseţe a întâmplării...

Comentarii

  1. Foarte frumos concertul! Maestrul Podlovschi, un adevarat artist!

    RăspundețiȘtergere
  2. LILY.GOTH Pe domnul Daniel Podlovski multi dintre noi il cunosc in postura de violonist al Ateneului sau membru al formatiei Academica, putini stiu ca a fost profesor la Conservator. Un dascal de exceptie. Zilele trecute ma gindeam ca toti elevii si studentii pe care i-a pregatit si-au luat zborul pe marile scene ale lumii. Dumnezeu, mie, mi-a inodat drumurile departe de casa si oriunde merg nu ocolesc salile de concerte. Este reconfortant sa-mi intilnesc conationalii, sa aflu cit sint de bine pregatiti si cit sint de apreciati dar eu, eu in sufletul meu imi doresc sa-i vad cintind si la Bucuresti, sa-i vada si noua generatie, sa-i cunoasca, sa-i aprecieze si sa-i respecte. La inceputul anilor '80 maestrul Podlovschi s-a mutat la Iasi, rarele aparitii au fost doar pentru cunoscatori, s-a pierdut exact acel lucru care-l facea special: puterea exemplului personal...

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Fiica lui I.C.Brătianu în Miorcanii Botoşanilor

"Miorcanii, pe care Dinu şi cu mine i-am cunoscut şi care ne-au posedat (sau cel puţin pe mine m-au posedat), ţineau loc într-un fel universului tolstoian şi cred că toate acele moşii sau conacuri nord-moldoveneşti se situau într-un timp, într-o eră, într-un spaţiu scos din orice dimensiune contemporană. (...) Casa pe care am cunoscut-o prima oară, când aveam şapte-opt ani, când am mers acolo singure, Maica şi cu mine, pentru întâia dată după Primul Război Mondial, casa era vrăjită şi adormită în somnul – pe jumătate coşmar, pe jumătate uitare – care încremenise anumite locuri peste care se rostogolise istoria cu tot tragismul ei.
Maica lucra cot la cot, scărmănând lâna şi toate saltelele, spălând pe jos, frecând, vopsind, tencuind cu ţărăncile, iar eu, la fel, cu copiii din sat care-şi petreceau cu mine veacul în parcul Miorcanilor. Maica vorbea exact în acelaşi fel cu ţăranii, ţărăncile, ţiganii ca şi cu mine sau cu ceilalţi moşieri şi, sunt sigură, la fel vorbea şi cu Regina. …

Spectacolul vieţii sau filmul fără cortină

"Winter Sleep" (Somn de iarnă), filmul regizorului turc Nuri Bilge Ceylan, a câştigat în 2014  Palme d'Or, dar nu s-a regăsit în nominalizările la Oscar.
Un film de artă, pornind de la peisajul Cappadociei şi până la frazele cinematografice prelungi ataşate unei anume culturi umane, păstrând atât de accentuat nota tradiţională. Faptul că este inspirat din texte cehoviene (cu treceri prin Dostoievski) nu îl face mai puţin "otoman", dimpotrivă.
196 de minute care trec bine, fără să simţi că stagnezi, că aştepţi să se întâmple ceva. Cu cadre uneori sufocante, într-un obscur plat, fără mistere sau flashuri de dragul efectelor, personajele sunt obligate să convieţuiască, să comunice, să se iscodească sufleteşte. Chiar dacă la început par că nu se privesc, nu se iubesc, nu se mai suportă.
Dialogurile sunt de mare întindere, uneori seci, enervante, iritante, dar numai pentru a crea privitorului acea creştere a ideilor, care spre final capătă valori şi nuanţe neaştept…

"Piciorul meu stâng", destinul admirabil care anihilează orice neputință

Handicapul fizic este o limită, dar granițele neputinței sunt cele pe care singuri le stabilim. După un astfel de film, orice scuză a noastră, orice neputință sau nevrednicie trupească pălește. Orice refuz de a face ceva devine ratare, orice delăsare în mersul vremii denotă doar mediocritate și autosuficiență.

Christy Brown s-a născut în 1932, la Dublin. Chiar dacă șansele de supraviețuire sau de viață normală tindeau să fie minime, a trăit 49 de ani și a atins culmile gloriei artistice. A pictat și a scris, a cunoscut dragostea, intriga, durerea, plânsul și fericirea.

Din punct de vedere medical, în primii ani de viață, Christy nu mergea, nu vorbea, nu gândea. Acoperământul de carne părea inutil și, mai ales, o povară nu doar pentru copil, ci mai ales pentru familie. Într-o zi, copilul prinde cu degetele de la piciorul stâng o cretă cu care scrijelește podeaua casei. Comunică, explică, povestește, se implică în viața familiei sale. Povestea lui Christy Brown se va numi "Piciorul…

"Strania poveste a lui Benjamin Button", un film de David Fincher,

Filmul ne așază în față, spre final, un prunc ce moare în brațele fostei iubite, o femeie bătrână care poartă în memorie și în suflet singurul dar pe care l-a primit: o iubire bizară, stranie, dar plină de fior.

"Strania poveste a lui Benjamin Button", regizat de David Fincher, a primit trei premii Oscar (din 13 nominalizări!). În 2009, a obținut Oscar pentru Cel mai bun machiaj, pentru Cele mai bune efecte vizuale și pentru Cea mai bună scenografie. În același an, filmul a mai fost distins la Premiile Bafta pentru Cele mai bune efecte vizuale, pentru Machiar și hairstyle și pentru Scenografie.

"M-am născut în condiții neobișnuite". Așa începe "Strania poveste a lui Benjamin Button", povestea unui om născut bătrân, în anii sfârșitului Primului Război Mondial (1918) și care moare copil, în pragul secolului 21.

Filmul "Strania poveste a lui Benjamin Button", inspirat de romanul lui F. Scott Fitzgerald, ne poartă prin viața unui om. Însă, chiar dac…

PETRU MANOLIU, botoşăneanul prigonit în comunism, ignorat în democraţie

Prigonit sau uitat? La peste 40 de ani de la moartea sa trupească, Petru Manoliu este la fel de izolat, de străin românilor precum se afla atunci când comuniştii îi confiscaseră numele. Cu drept de semnătură sau fără, Petru Manoliu are parte, postum, de o mai mare restrişte: dreptul la memorie rămâne îngropat în istorie, aceeaşi istorie care, vreme de decenii, ne-a indicat ce şi cum să citim, în ce să credem, pe cine să preamărim.

Petru Manoliu s-a născut pe 28 iunie 1903, în Mihăileni, judeţul Botoşani, şi a murit la 29 ianuarie 1976, la Bucureşti. A fost un discret poet, un prozator de forţă, un dramaturg de sertar, gazetar intransigent şi un excelent traducător. Părinţii săi, dascăli în satul natal – Victoria, născută Stavrat, şi Ion Manoliu – i-au dat o educaţie sănătoasă. Petru Manoliu a fost elev al Liceului "A.T.Laurian" din Botoşani, apoi student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti.

În 1945 i se ia dreptul de semnătură pe o perioadă de 5 ani, sub acuza…

OSTROV, filmul-oglindă despre prăbușire și înălțare

Regizorul Pavel Lungin ne rupe brutal de tot ce până acum credeam despre noi, ne așază în față o altă oglindă, cea a iubirii făptuite mai mult decât rostite.

Filmul ui Pavel Lungin este, fără nicio urmă de îndoială, cel mai cunoscut film creștin după pelicula "Jesus of Nazareth", din 1977, a lui Franco Zeffirelli. Cu un scenariu semnat de Dmitri Sobolev, un tânăr absolvent al Institutului de Cinematografie de la Moscova, scenariu care este, în fapt, proiectul său de diplomă, filmul "Ostrov", din 2006, are o distribuție de excepție: Petr Mamonov, Viktor Sukhorukov și Dmitri Diuzhev.

Regizorul Pavel Lungin nu era deloc un novice al lumii cinematografice la apariția "Ostrovului". În anul 1992 el fusese desemnat cel mai bun regizor la festivalul de film de la Cannes din anul 1992, cu filmul "Taxi Blues".

Filmul din 2006 este o pagină de pateric, o peliculă iconografică având în prim-plan strădania mântuitoare a unor monahi care viețuiesc în nordul R…

Unul "dintre cei mai nefericiţi poeţi ai literaturii române", botoșăneanul care a dăruit poporului român două romanțe tulburătoare!

"Dacă n-ar fi scris altceva decât aceste două creaţii, numele lui tot ar fi rămas în melosul de aur al neamului nostru".

"Sărmanul Artur Enășescu!", strigă Crevedia, descoperind la câțiva metri de noi silueta poetului cerșetor și nebun. Nicolae Crevedia a scos 100 de lei și i-a dat cerșetorului, care a mulțumit ca un robot și a pus bancnota într-o sacoșă ce îi atârna de gât, fără să privească măcar spre cel care i-a dat banii. "Nu avea nicio cuziozitate. E absent. Ca un mort. Ca un cadavru ambulant". Scena este povestită de către Constantin Virgil Gheorghiu, în cartea sa de Memorii. Prin Artur Enășescu, poetul Nicolae Crevedia îi prezenta tânărului său secretar imaginea cruntă a mizeriei în care poate ajunge un creator: "Poeții sunt ființe fragile. Un poet trăiește la frontiera realității. Dacă face un singur pas greșit, cade de cealaltă parte, în neant. În nebunie. Artur Enășescu e așezat aici ca un panou de semnalizare. Ca un semafor. Artur Enășescu…

CONSTANTIN DRACSIN, omul care si-a daruit mainile ingerilor

!Mori cu adevarat
cand incepe sa te uite lumea...

Constantin Dracsin, cu numele real Costache Gugoasa, s-a nascut la 20 iulie 1940, in satul Draxini, comuna Baluseni, judetul Botosani, si s-a stins din viata la 7 ianuarie 1999, in ziua Sfantului Ioan Botezatorul.
Este inmormantat la Cimitirul Eternitatea, din Botosani.
A fost poet, grafician, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei Artistilor Plastici Amatori din Bucuresti.
A publicat in timpul vietii opt volume (primul in 1981), numeroase grupaje de poeme in reviste literare ("Cronica", "Ateneu", Luceafarul", Romania literara"), iar desenele sale au fost expuse pe diverse simeze si au ajuns in variate colectii particulare.

Daca ar fi trait intr-un alt timp, intr-un alt oras, intr-o alta tara, Constantin Dracsin ar fi fost un simbol. Al victoriei in fata infrangerii, al putintei in fata neputintei, al bucuriei in fata intunecimii.
Dracsin a fost omul care si-a plimbat intotdeauna manecile …

DAVID ESRIG la Profesionistii, cu Eugenia Voda: 29 octombrie, TVR1, la miezul noptii

David Esrig s-a născut, în 1935, în Haifa. A absolvit IATC Bucureşti, secţia Regie-Teatru, în 1957. Printre spectacolele care l-au consacrat în ţară se numără „Vicleniile lui Scapin“, de Moliere, 1957, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, „Umbra“, de Evgheni Schwartz, 1963, Teatrul de Comedie, „Troilus şi Cressida“, de Shakespeare, 1965, Teatrul de Comedie, „Capul de răţoi“, de Gheorghe Ciprian, 1966, Teatrul de Comedie şi „Nepotul lui Rameau“, de Denis Diderot, 1968, Teatrul Bulandra. După câteva vizionări, montările „Aşteptându-l pe Godot“ şi „Furtuna“ i-au fost interzise de cenzura comunistă. Simţind că nu se mai poate exprima în ţară, în 1973 a părăsit România stabilindu-se în Germania.

Elena Ferrante, prietena mea genială!

De ce ai citi tetralogia napolitană a Elenei Ferrante? Pentru că acoperă goluri în viața ta, pentru că înveți să privești altfel simplitatea umană și să acorzi circumstanțe aproapelui. Pentru că nimic din ce e intim nu trebuie risipit în furtișaguri ale clipei. Pentru că a fi femeie nu înseamnă a fi opusă bărbatului, ci a ști să trăiești umăr lângă umăr, atâta timp cât drumul este destul de larg cât să vă cuprindă pe amândoi.

Elena Ferrante propune o tetralogie care acoperă, pe sute de pagini, destinul unor oameni cu nimic diferiți de oricare dintre noi. Fiind vorba despre patru volume publicate sub pseudonim, întâmplările scapă de sub suspiciunea subiectivității și impun chiar o anume veridicitate în notă auto-biografică.

Chiar dacă sunt traduse și citite în toată lumea, nimeni nu a reușit, până astăzi, să spună cu exactitate cine este Elena Ferrante (există nume, dar fără confirmări din partea editurii). Și poate că de aici vine și forța acestor cărți: Elena Ferrante poate fi oricin…