Treceți la conținutul principal

OSTROV, filmul-oglindă despre prăbușire și înălțare

Regizorul Pavel Lungin ne rupe brutal de tot ce până acum credeam despre noi, ne așază în față o altă oglindă, cea a iubirii făptuite mai mult decât rostite.

Filmul lui Pavel Lungin este, fără nicio urmă de îndoială, cel mai cunoscut film creștin după pelicula "Jesus of Nazareth", din 1977, a lui Franco Zeffirelli. Cu un scenariu semnat de Dmitri Sobolev, un tânăr absolvent al Institutului de Cinematografie de la Moscova, scenariu care este, în fapt, proiectul său de diplomă, filmul "Ostrov", din 2006, are o distribuție de excepție: Petr Mamonov, Viktor Sukhorukov și Dmitri Diuzhev.

Regizorul Lungin nu era deloc un novice al lumii cinematografice la apariția "Ostrovului". În anul 1992 el fusese desemnat cel mai bun regizor la festivalul de film de la Cannes din anul 1992, cu filmul "Taxi Blues".

Filmul din 2006 este o pagină de pateric, o peliculă iconografică având în prim-plan strădania mântuitoare a unor monahi care viețuiesc în nordul Rusiei, într-o mănăstire izolată de lume, dar care este des cercetată de către creștinii aflați în nevoință sufletească sau trupească.

Despre acest film răscolitor, monahul Rafail Noica spunea că "acum, în postmodernitate, începe să aibă niște tâlcuri pe care nu le avea în anii 50… Sunt mult mai adânci, se pun probleme reale, probleme duhovnicești ale omului… Mă întreb dacă nu e omul care a ajuns de-a lungul istoriei la ultimul impas și dacă nu este filmul un mod în care se poate exprima sfâșierea asta a omului, despărțit de Dumnezeu?…".

Filmul lui Pavel Lungin poate fi despre pocăință. Dar la fel de bine poate fi despre iubirea de aproape și despre iubirea de Dumnezeu. Părintele Anatolie (interpretat de către Piotr Mamonov) este marcat de o experiență petrecută în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Structurat cinematografic ca o parabolă creștină, filmul prezintă povestea unui om care în timpul războiului, la ordinul unui ofițer neamț, își ucide un camarad pentru a-și salva sieși viața.

Dacă nu obișnuiți să urmăriți filme care au drept subiect viața monahală, nu vă lăsați stăpâniți de prejudecăți. Nu este un film doar pentru monahi, ci mai mult despre cel care privește. În traducere românească, "Ostrov" înseamnă "Insulă". În fapt, filmul asta și reprezintă: lumea sufletească, duhovnicească, intimă a fiecăruia dintre noi, privită ca o insulă pe care – singur sau în mijlocul mulțimii fiind - parcurgi etape de purificare care nu pot duce decât într-un singur punct: împăcarea cu sine și cu Dumnezeu.

Este un film despre rugăciune, în care ne regăsim nu doar în tehnica strădalnică a rostirii de zi cu zi, dar mai ales în neconformismul și în rudimentarul drumului parcurs pas cu pas către verticala îndumnezeită. 

"Nu pot muri, nu pot trăi", spune Anatolie, prins parcă între două lumi, cea a pătimirii trupești și cea a eliberării prin rugăciune nestinsă. Filmul ne învață smerenia, cumpătarea, așezarea fiecăruia în firea ce ni se cuvine, necrâcnirea la rău și nejudecarea aproapelui. Filmul urcă din negura păcatului (cumplita ucidere a camaradului) către o moarte urmată de Înviere. Ne dezvăluie calea împăcării cu sine și cu Dumnezeu.

Este drumul de la nevrednicia umană la Omul lui Dumnezeu și, mai apoi, la Nebunul întru Hristos. Este filmul care ne urmărește până în străfundul sufletului pentru că acolo, în intimitatea trăirii, fiecare cuvânt, fiecare simțire capătă sens. Regizorul Pavel Lungin ne rupe brutal de tot ce până acum credeam despre noi, ne așază în față o altă oglindă, cea a iubirii făptuite mai mult decât rostite. Fiecare cuvânt al Părintelui Anatolie este o întrebare pe care suntem datori să ne-o adresăm nouă. Pentru că, în lume trăind, alegem în cunoștință de cauză dacă vrem să fim Anatolie sau Iov, dacă vrem să fim căutători sau risipitori întru Adevăr.

Petr Mamonov, actorul care l-a interpretat pe Părintele Anatolie, ne spune că avem o viziune deformată despre creştinism. "Sfinţii ne învaţă: Mântuieşte-te! – şi e destul pentru o viaţă. Mod de acţiune? Construieşte-te pe tine însuţi! Un minuscul punct. Dar acest punctişor va aduce lumină mai multă. Dar dacă e să ne limităm numai la indicaţii: că asta nu e aşa, că pensiile sunt mici, guvernul e de vină, că americanii sunt capul răutăţilor, că Bin Laden, să-i fie de haram… nu se va schimba nimic. Doar răul se va înmulţi, care şi aşa e destul. Să împuţinăm răutatea. Despre asta este umila noastră încercare, prin filmul "Ostrovul". (...) Precum copiii, nu căutam să înţelegem, ci să reţinem ce se întâmplă cu omul care a început să creadă, şi s-a avântat către Dumnezeu, cum era eroul meu… cât de responsabil şi greoi este păcatul. Deoarece uităm mereu că păcatul e lipsa luminii. Nu are substanţă. Răul ca atare nu există. Noi îl materializăm, îl facem palpabil. Prin iritările noastre. Prin lipsa de respect faţă de celălalt…", spune actorul şi muzicianul Petr Mamonov.

Filmul este o icoană cinematografică pe care nu doar că o privim, ci o trăim dimpreună.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

ANDREI CIOPEC: "Sunt două căi principale de despietrire a inimii: suferinţa şi rugăciunea"

Andrei Ciopec a devenit, de un timp, ceea ce se cheamă (admiţând că ar exista o asemenea tipologie!) un actor creştin. Care nu se sfieşte să rostească rugăciunea pentru aproapele, care nu îşi piteşte bucuriile duhovniceşti. Dar mai mult decât orice impresionează la actorul născut în Botoşani curajul mărturisirii, şi nu vorbim despre acel curaj războinic, provocator, ci despre asumarea luptei cu sine, despre îndrăzneala de a fi ceea ce eşti, nu ceea ce ţi se cere să fii.
Îmi spune că simte că e timpul unei noi călătorii, cea spre sine însuşi. Da, iubeşte actoria şi actorii mai mult decât orice pe lume, dar prea îl macină dorul de dincolo de lume. Crede că i se trage de la cele 8 luni de lucru la piesa Fraţii Karamazov, dramatizată într-un spirit creştin după un roman scris în duh creştin de F.M. Dostoievski. Trecuse prin  yoga, se risipise prin reiki, muşcase şi din meditaţia transcendentală. Şi totuşi, izvorul nesecat l-a potopit târziu şi abia atunci a înţeles că drumul lui nici măca…

Viorica Vatamanu: ”Omul este unic și acea individualitate nu poate ajunge la performanță maximă decât prin înțelegere individuală și unică”

Ana lui Goma și trecutul tot mai prezent

În anul 2008, Curtea Veche publica Infarct, cartea lui Paul Goma (serie de autor îngrijită de Flori Bălănescu). "Aceasta este ultima carte. O simt cu toată carnea, cu toate oasele, toate, cu măruntaiul întreg", mărturisea Paul Goma. Autorul ne prezenta o ficțiune - ținea să ne avertizeze - dar una în care realitatea se prinde franjuri de fiecare notație, de fiecare descriere așezată în măsură istoric-autenticitară. Pretextul este de fiecare dată același: "Mi s-a descoperit un infarct, zice ea. Infarct? Ai avut tu așa ceva?" Caracterul memorialistic, sinceritatea și autenticitatea scriiturii, tonul confesiv, dar categoric, nota reconstitutivă și totodată probată documentar, alături de stilul inconfundabil al lui Paul Goma de a exprima franc opinii și observații menite să spargă prejudecăți, închipuiri și alte înrădăcinate orgolii, fac din Infarct o carte care, dincolo de parcursul cu aer de jurnal, taie din rădăcină multe dintre hățișurile buruienoase cocoțate pret…

VLAD SCUTELNICU - "Aştept să-mi bată Dumnezeu la uşă..."

Un poet discret, care îşi poartă cuvintele în braţe ca pe singurul adevăr ce i-a fost hărăzit. O încărcătură care uneori îi devine povară, alteori libertate. Umilinţa muncii îi ordonează versul într-un cotidian haotic, pe care îl străbate cu liniştea celui ce-şi nelinişteşte cu impenitenţă propria poezie, într-o permanentă re-facere a lumii.

Vlad Scutelnicu s-a născut într-un martie 11, anul 1960, în satul Poiana, comuna Vorona, judeţul Botoşani. A urmat cursurile primare în sat, continuând apoi studiile în Botoşani, la Liceul "Mihai Eminescu". După absolvirea cursurilor liceale activează, aproape trei ani, ca profesor suplinitor de biologie în satul natal, iar în 1982 devine student al Facultăţii de Zootehnie şi Medicină Veterinară, secţia medicină veterinară.

Debutează cu poezie în anul 1999, în revista Hyperion (al cărei secretar de redacţie este în prezent), publicând primul volum peste trei ani, "Strigătul sferei", Editura Axa, Botoşani. Cartea a fost premiată…

"Căci ce-i poetu-n lume şi astăzi ce-i poetul?"

Începând din anul 1999, pe 21 martie sărbătorim Poezia, zi consacrată de UNESCO nu doar creației poetice, ci și promovării poeziei ca artă deschisă tuturor.
Conform DEX, poezia este arta de a scrie versuri. O artă care s-a adaptat vremii și vremurilor. "Partidule, primește prinosul meu!/ M-ai smuls din ghearele de pajură ale deznădejdii./ Mi-ai aprins lumină în întuneric./ Mi-ai arătat, în sus și înainte, drumul. (...) Partidule, primește adâncă/ mulțumirea mea!", declama pe la mijlocul secolului trecut Mihai Beniuc, scriitorul pentru care poezia era musai să "oglindească faptele mărețe, lupta poporului și chipurile celor mai buni fii ai săi".
În acest timp, departe de a fi un bun fiu al poporului, Radu Gyr îl primea pe Iisus în celulă. "O, ce trist și ce-nalt părea Crist!/ Luna venea după El, în celulă/ și-L făcea mai înalt și mai trist". Arestat în timpul lui Carol al II-lea, Radu Gyr execută detenție și în regimul lui Ion Antonescu. În 1945 intră în lo…

Elena Ferrante, prietena mea genială!

De ce ai citi tetralogia napolitană a Elenei Ferrante? Pentru că acoperă goluri în viața ta, pentru că înveți să privești altfel simplitatea umană și să acorzi circumstanțe aproapelui. Pentru că nimic din ce e intim nu trebuie risipit în furtișaguri ale clipei. Pentru că a fi femeie nu înseamnă a fi opusă bărbatului, ci a ști să trăiești umăr lângă umăr, atâta timp cât drumul este destul de larg cât să vă cuprindă pe amândoi.

Elena Ferrante propune o tetralogie care acoperă, pe sute de pagini, destinul unor oameni cu nimic diferiți de oricare dintre noi. Fiind vorba despre patru volume publicate sub pseudonim, întâmplările scapă de sub suspiciunea subiectivității și impun chiar o anume veridicitate în notă auto-biografică.

Chiar dacă sunt traduse și citite în toată lumea, nimeni nu a reușit, până astăzi, să spună cu exactitate cine este Elena Ferrante (există nume, dar fără confirmări din partea editurii). Și poate că de aici vine și forța acestor cărți: Elena Ferrante poate fi oricin…

A iubit nebunește, a trăit ca un prinț, a cântat ca un arhanghel!

George Enescu i-a fost naș de botez, Yehudi Menuhin a spus despre el că este cel mai mare pianist, după Chopin. A murit la 33 de ani, răpus de leucemie. A iubit nebunește, a trăit ca un prinț și a cântat ca un arhanghel!
Personalitatea lui Dinu Lipatti a fost, de departe, una dintre cele mai strălucitoare ale primei jumătăți de secol într-o Europă frământată de criza economică, războaie mondiale și lupte comunistoid-securistice. Nu este de mirare ivirea lui Lipatti, dacă ne gândim la elita autohtonă a anilor 30-50, cu Mircea Eliade, Nae Ionescu în frunte, cu un Enescu divin și un Iorga uriaș.
Nașul Enescu
Dinu Lipatti s-a născut la București, pe 19 martie 1917. George Enescu a acceptat cu bucurie să boteze copilul prietenilor săi artiști (tatăl lui Dinu Lipatti cânta la vioară, mama la pian). "Astăzi, 12 iunie 1921, Dinu Th. Lipatti a primit odată cu botezul religios şi botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu", scria tatal lui Dinu pe verso-ul fotografiei…

Dimineața care nu se va sfârși, de Ciprian Mega. Un film care urcă în verticala ființei

Emigrație, prostituție, viața ascunsă a ambasadelor populate cu politruci ieftini și superficiali. Plus consecințele care îmbracă haina suferinței. Filmul lui Ciprian Mega este tulburător și pe alocuri bulversant. Bulversant dacă nu recunoști Calea, tulburător dacă nu accepți Viața. Triada hristică (Eu sunt Calea, Adevărul și Viața) se compune din fâșii sufletești pe care le culegi pe întreg parcursul filmului, pentru ca în final să o găsim revelată, dezvăluită în simplitatea și firescul credinței.

Dincolo de subiectul extrem de incitant – povestea unei prostituate românce în Cipru – filmul Dimineaţa care nu se va sfârşi scoate la iveală aspecte grave privind diaspora și neimplicarea diplomației în problemele grave cu care se confruntă românii aflați peste graniță. Cum la fel de bine aspectate sunt fisurile din interiorul clerului, atunci când politicul impune și dispune.

Producția purtând semnătura lui Ciprian Mega este una care iese din linia obișnuită a cinematografiei românești, ș…

La ce bun poeții în vreme de restriște?

Devine redundant și gratuit să mai stârnim aripile poeziei în vremuri în care se vorbește mai mult despre bani, politică, afaceri, profit, nu-i așa? Și totuși, cine se teme de poezie? De meditație, de rugăciune?
"La ce bun poeții în vreme de restriște spirituală", se întreba Friedrich Hölderlin acum mai bine de un secol și jumătate. Și vorbim despre un poet care trăise în timpul gloriei lui Goethe, în timpul miraculos al lui Beethoven. Câteva decenii mai târziu, venea rândul mirărilor lui Rimbaud: "La ce bun o lume modernă, dacă ni se servesc asemenea otrăvuri?"
Putem așeza poezia drept pavăză sufletului în vremuri de restriște, fie că ne gândim la comunism, fie că avem în față un capitalism agresiv, acaparator, nimicitor. Iar dacă privim poezia ca stare de spirit, meditație, rugăciune, e de ajuns să așezăm dinainte omul copleșit de griji, amenințat veșnic de sărăcie, manipulat și controlat de un sistem tot mai apăsător.
Ne întoarcem la restriștea anilor 50, când …