Am înţeles în seara asta că voiam altceva de la ultimele două concerte. Muzica tradiţională coreeană sub bagheta lui Minseok Kang, aşteptată săptămâni în şir, a avut frumuseţea şi autenticitatea sa, dar a lipsit din concert profunzimea, mai exact înfiorarea pentru care mă pregătisem. Am reţinut însă minunatul haegeum, un instrument tradiţional asemănător viorii, dar într-o zonă arhaică. Impresionant este tocmai sunetul, un fel de sfâşiere sufletească, o reprezentare autentică a umanului atotcuprinzător, neprelucrat şi, mai ales, nedegradat. Adaug şi solista, un fel de soprană în versiune tradiţională, care poartă denumirea de pansori. Un termen care m-a fascinat prin cuprinderea sa lingvistică: pan, în limba coreeană înseamnă un loc unde se adună mai multă lume, iar sori, în aceeaşi limbă, înseamnă suflet.
Al doilea concert pe care l-am aşteptat cu sufletul la gură a fost cel al lui Tudor Gheorghe, însă, cum spuneam, nu s-a ridicat la nivelul evenimentelor anterioare sub marca Tudor Gheorghe. Prea multă abandonare în grosierul social, de la care nu mai treceai atât de uşor la poezie. Am rămas, totuşi, cu câteva momente de lăcrimată trăire. În seara asta m-am împlinit, ca şi cum aşteptarea îndelungă a meritat. Am urmărit zeci de minute un bătrân violonist, Daniel Podlovschi. Un virtuoz al viorii. La 72 de ani, Daniel Podlovschi este probabil cel mai în vârstă violonist din România. Are ceva din eleganţa interbelică, o atitudine care aminteşte de atmosfera Austriei strălucitoare, iar retragerea în sine – a cântat mai tot timpul cu ochii închişi, nu exclude publicul, dimpotrivă, simţi cum te trage, te absoarbe, te cuprinde în lumea sa. Concertul pentru vioară şi orchestră în re minor, de Aram Haciaturian, a fost un regal. Iar aplauzele, şi ele pe măsură. Mi-a plăcut modestia, recunoştinţa cu care a mulţumit, înclinarea delicată, precum a bătrânilor arbori în faţa izmelor efemere... Mi-a plăcut că la a doua revenire în scenă, la aplauze, a oferit un bis, cu aceeaşi firească atitudine, dar cu gingaşă măreţie.
Partea a doua a concertului de astă seară... Este genul acela de întâmplări pentru care nu eşti pregătit, dar te laşi sedus, purtat, trăit... Muzica lui Haciaturian este cotropitoare prin excelenţă şi tămăduitoare prin definiţie. Suita din muzica de scenă la drama Mascarada (cu un Vals magnific!), apoi Suita din muzica baletului Spartacus. Muzica amplă, cuprinzătoare, maiestuoasă. Drama nu este numai o manifestare psihologică, ci o ilustrare în fapt, în viaţă, a sentimentelor. Iar tocmai această manifestare, exteriorizare a sentimentelor, descătuşează şi naşte muzica. În toată splendoarea ei. Finalul serii, Suita din muzica baletului Gayaneh, a completat cu acea notă de optimism necesară nu numai creatorului, ci şi interpretului şi ascultătorului. Vigoare şi graţie, forţă şi gingăşie, o îmbinare perfectă a lumilor...
Am primit nemeritat, cred, atâta minune. La final, am cules din sală un program de concert, pentru că pe al meu îl oferisem unei doamne. Acasă, m-am infiorat: pe program, în pauză probabil, violonistul Daniel Podlovshi îşi oferise autograful. Care a ajuns la mine... Nemeritat, dar câtă frumuseţe a întâmplării...
