vineri, 25 decembrie 2015

MĂTASE. Alessandro Baricco. "Deodată văzu ceea ce crezuse că e invizibil. Capătul lumii"

Mătase. Un roman de Alessandro Baricco despre dragostea sfâşietoare a unui negustor de viermi de mătase, o poveste care concentrează în pagini puţine iubirea sub toate formele ei, de la trup la iluzie, de la conjugal la amare intrigi sufleteşti.
Scris rafinat, discret, cu subtilităţi care fascinează şi duc ochiul minţii înapoia cuvântului. Ca o stampă japoneză lucrată în linii fine, fără stridenţe, chiar cu un inefabil tremurător. Citeşti aproape fără să te mişti, ca şi cum orice tulburare sfâşie, spulberă, doare.
"Să mori de dorul a ceva pe care n-ai să-l trăieşti niciodată".
Îţi ţii respiraţia. Mocneşti înlăuntru, nimic nu se ghiceşte, nimic nu transpare în viaţa reală. Sau aproape nimic.
"-Cum e capătul lumii? îl întrebă Baldabiou.
-Invizibil".
Iubirea este o iluzie. Hervé Joncour rămâne în spaţiul de siguranţă, dar nu pune stavilă simţirii şi gândului. Gând care se materializează, însă, în spaţiul fizic şi produce efecte. Un băiat este spânzurat pentru vina de a fi dus un mesaj de dragoste.
"-Nu avea mesaje de dragoste la el.
-El ERA un mesaj de dragoste".
Soţia lui Hervé Joncour ticluieşte în mare taină o scrisoare, acea scrisoare pe care ştia că soţul ei o aşteaptă de la altă femeie. O scrisoare care sfâşie în mii de bucăţi mătasea, în cuvinte ce viermuiesc şi coclesc într-o altă lume decât cea a atingerilor sacre, diafane, în imagini care stârnesc trupul şi îl concretizează la modul carnal, instinctiv, adamic.
"-Ştiţi, monsieur, eu cred că ea-şi dorise, mai mult decât orice lucru, SĂ FIE FEMEIA aceea. Nu puteţi înţelege. Eu ştiu că e aşa".
Mătasea trebuie doar atinsă. Mătasea nu mai păstrează nimic din amintirea viermilor, nici din drumul prăpăstios până să devină mătase. Orice întoarcere la carnal, la trup, orice materializare a iluziei te aruncă înapoi, la capătul călătoriei.
"Şi în faţa lui neantul. Deodată văzu ceea ce crezuse că e invizibil.
Capătul lumii".

duminică, 20 decembrie 2015

Camille Claudel (1864-1943)

Sora lui Paul Claudel. Iubita lui Auguste Rodin. Suflet posedat de artă, Camille a fost peste toate un sculptor de geniu, un spirit liber într-o lume a bărbaţilor, a masculinităţii dominatoare.

Artistul în umbra lui Auguste Rodin este un meşteşugar (ştia Brâncuşi ce ştia!). Femeia din coasta lui Rodin este flacără arzând pe dinlăuntru: se sfâşie pe sine, arde până la cenuşă.

Despre Camille se vorbeşte în primul rând ca femeie (iubita lui Rodin) şi mai puţin ca artist. Iubirea pentru Rodin este privită ca o obsesie, dragostea lui Rodin pentru Camille este tratată ca o supremă înţelepciune şi protecţie.

Artistul bărbat tratează inspiraţia ca pe un dat, ca pe un drept ce i se cuvine. Dar femeia dă formă iubirii care îl inspiră pe Rodin, ea este izvorul însuşi.

Generozitatea târzie a lui Rodin, de a veghea nebunia femeii care a iubit peste sine, este tot o dominaţie masculină.

Camille a petrecut ultimii ani ai vieţii în azilul de boli mintale. 30 de ani! Acolo a murit, singură, fără nimeni la căpătâi, înmormântată în gropile pentru săraci. 30 de ani în care lutul, marmura, bronzul au frământat minţi chinuite de artişti cuminţi incapabili să atingă măreţia.

A închide un geniu e ca şi cum ai pune lanţuri păsării şi i-ai da drumul deasupra oceanului. Plutirea este imposibilă, moartea este salvatoare dar inconştientă şi, din astă pricină, şi inutilă.







vineri, 11 decembrie 2015

târziu

dincolo de altar heruvimii pregătesc anafura de dimineaţă
fericiţi pruncii care ştiu taina din satul cu mărăcini
aştepţi să se culce îngerii, tăietorii de harfe nălucesc în ferestre
undeva în lume e noapte
undeva lângă strană zborul îşi ia ultima cuminecătură
între o aripă şi cealaltă se naşte iubirea, îmi spui
libertatea nu e acolo unde cobori rugăciunea
dacă sub talpă nu eşti cel care eşti
în turla bisericii atârnat ceasornicul
îmbătrâneşte o dragoste de demult

marți, 8 decembrie 2015

scorbura cerului

tu mergi pe deasupra ierbii precum
în pustiu umărul ar priponi îngeri
să bem cât mai e timp în curând vor izbi ciutele
vor năvăli greierii
contorsionată mintea alungă din cale izvoarele

am auzit despre tine cel cufundat în adâncul mirării
(vorbele scoborau în absenţă)

îţi simt dimineaţa sângerarea din palmă
pe lemnul reavăn scrii poeme pentru toate 
sărbătorile lumii
îmi spuneai nu există fericire dacă
fără glorie ploaia se prăbuşeşte  
nici măreţie în apotema cuvântului
dacă în scorbura cerului pasărea 
se înzideşte pe sine

vineri, 20 noiembrie 2015

în oraşul cu melci

în oraşul cu melci la fiecare casă un menestrel  trage obloanele
nu lăsa clipa să împlinească auzul, vin fiii ploii să ceară drept la uitare
drumuri fugare adulmecă plânsul, timp adormit
apele se retrag în corăbii de nuntă
un paznic de noapte prepară absintul, un-doi-trei
un-doi-trei fluturare de oaspeţi la fereastră
(piruetă de vorbe în adunarea de îngeri)

rugaţi-vă! rugaţi-vă ierbii să soarbă uitarea, degeaba zorii
în lungul străzii înserarea păşeşte precum

în oraşul cu melci o aripă

vineri, 16 octombrie 2015

Maestre!

Maestre! Maestre! Treaba asta mă descompune fizic, mă împrăştie mental şi mă scurtcircuitează în cel mai tembel mod cu putinţă. Recunosc, da. Sunt pline reţelele de socializare  de maestre!, de respect şi de năucitoare valoare, de zici că ori noi suntem un popor de genii, ori geniile nu-s decât nişte ouătoare de ogradă, gata să cotcodăcească de să se străpungă cerurile la fiecare grozăvie ce le-a ieşit din dos.

Şi prea se potrivi vorba cu scotocirile mele din ultimul timp, şi prea se legau unele de altele, prea se alungeau în înţelesuri multe dintre aste scotociri. Aprecierile exagerate vin nu neapărat din nevoia aproapelui de a te gratula, ci şi dintr-un soi de solidaritate, de asumare publică a prieteniei. Şi observ că sunt oameni care spun lucruri extrem de interesante, dar că de prea puţine ori se citeşte şi se discută pe text, de exemplu. Hai cu lauda, cu maestre!, cu: uite adevăratele valori cum sunt ignorate, în timp ce nonvalorile etc., etc. Păi e ca şi cum am lua un caz grav (ce vreţi: boală, corupţie, durere etc. sau de înaltă emoţie) şi toată atenţia ar fi pe CUM e scris, CE cuvinte am întors ca să îmi ating scopul. Dar scopul este unul singur: să atrag atenţia asupra unui subiect. Şi aşa subiectul devine pretext pentru un text care va intra la analiza impresionabililor de pe reţelele sociale. Eu vreau să pun o rochie frumoasă pe fata asta pentru că altfel nu vrei să o vezi. Rochia te va ţintui, o vei privi şi te va fascina în clipa următoare frumuseţea ochilor fetei, apoi tristeţea ei. Şi curiozitatea te va întoarce din drum. Vei mai citi o dată, o vei privi din nou în ochi şi vei înţelege că pe fata aceea, în altă rochie de cuvinte, nu ai fi văzut-o. Da, povestea! Aşa spunem noi. Avem nevoie de poveste.

De fapt, vorbeam despre Maestru. Nimic mai greu de primit decât o lovitură de "maestru". Un cuvânt care te bagă în văgăuna conştiinţei şi nu ştii dacă mai ai curaj să arunci afară măcar privirea. Să te întorci în lume, adică. Şi treaba asta e serioasă, mult mai serioasă decât pare.

Mi-am amintit azi de o discuţie care mă fascinase în urmă cu nişte ani. Un interviu pe care Fabian Anton îl realizase cu filosoful Alexandru Dragomir (varianta necenzurată a convorbirii, desigur!). Un personaj dintre cele mai pitoreşti, un creator de concepte, un dezvoltator (cuvânt la modă azi) al fiinţei. Mărunţea Alexandru Dragomir (discipol al lui Heidegger) pe marginea relaţiei maestru-ucenic (discipol), privită ca educaţie orală, şi drumul până la educaţia instituţionalizată ("în care se învaţă de la unul care a scris la alţii care citesc"). O trecere complicată, zice Alexandru Dragomir. "Pentru că ceva s-a schimbat fundamental când s-a trecut de la maestru oral şi discipol oral la maestru autor şi discipol cititor". Astăzi avem doar relaţii autor-cititor, ceea ce este mult şi iremediabil departe de noţiunea consacrată a relaţiei maestru-discipol.

Ce am pierdut în lipsa Maeştrilor? Răbdarea, observarea, atenţia, conştientizarea, acceptarea prezentului? Smerenia, asumarea adevărului, libertatea acţiunii şi consecinţa ei, a libertăţii? Am câştigat, da, informaţia, o anume capacitate de a discerne, în schimb pierdem mult prea uşor ceea ce am acumulat în timp îndelungat.

Nu pot să trec mai departe, că iar mi-am amintit ceva. Tot din zilele astea din urmă, despre libertate. Zicea Montaigne o vorbă despre "pictori, poeţi şi alţi meşteşugari". O citesc – vorba, adică! – la Iordan Chimet. Care Chimet mă uimeşte exact cu libertatea: "Termenul de meşteşugar îi fura artei o parte din libertate – şi anume pe cea pe care nu trebuie s-o foloseşti niciodată, dar îi păstra o solidă coerenţă interioară". Ei, cum e?! Libertatea e un risc, un fel de ruletă rusească. Asta e imaginea care îmi vine acum în minte. Meşteşugul lui Montaigne înseamnă strădania, munca, efortul. Toate acestea duc spre evoluţie, provoacă evoluţia.

S-ar putea să sar din nou la altceva, dar iarăşi construcţiile mele mentale mă poartă spre o nouă cărare din ceea ce începe să semene cu un labirint interior. Dar are legătură cu munca, are legătură cu efortul. Cred că am citit mai întâi la Gurdjieff, dar în mod sigur cel care mi-a clarificat imaginea a fost discipolul său, P.D.Uspenscky (din nou Maestru-Ucenic). Era vorba despre straturile superioare ale conştiinţei, la care nu ajungem decât foarte târziu sau niciodată în viaţă. Însă neatingerea acelui nivel al propriei conştiinţe înseamnă, de cele mai multe ori, că subconştientul ne protejează de o implozie distructivă, ca urmare a unei tensiuni interne inconturnabile. În termeni comuni: nu suntem pregătiţi. O conectare la centrii superiori ai fiinţei, în prezenţa emoţiilor negative, înseamnă nebunie. Şi totuşi, cum ajungem acolo, în stratul superior? Prin muncă. Soluţia este efortul, al trupului şi al minţii. Evoluţie. De aici până aici, de la 1 la 2, de la privire la atingere, de la percepere la înţelegere. În aceste fel pregătim mental şi fizic fiinţa pentru a urca, pentru a înţelege ce i se întâmplă.

Să gândească. Să caute, să observe. Să îşi poarte datul, talanţii, menirea. Dar până la Maestru e cale-lumină! E har. E responsabilitate, conştientizare. Trebuie să ne situăm în smerenie, să începem să construim în fiinţă, să eliberăm trupul fizic şi psihic de orice sursă de negativitate. Da, pentru un intelectual asta duce, la început, până la anularea propriei valori. Dar merită! Scriam odată despre faptul că manipularea unei mase poate fi făcută la nivel subliminal, prin punctarea unor aspecte cheie, mesaje dinainte stabilite, în momente de concentrare maximă, sau prin apelarea la simboluri sensibile. Mai este, însă, o forţă a manipulării: INTELIGENŢA.Metoda reuşeşte în cazul ascultătorului axat aproape exclusiv pe raţional, care deţine un bagaj impresionant de cunoştinţe: el este intelectualul. De cele mai multe ori, acest ascultător inteligent este extrem de conştient de capacitatea intelectuală de care dispune şi aici acţionează manipulatorul: lipsa smereniei este principala vulnerabilitate. Iar conştientizarea propriei inteligenţe devine, în timp, o carapace greu de spart dacă nu avem dinainte exerciţiul autocunoaşterii, al anulării propriei valori despre care vorbeam mai sus.  "Dumneavoastră, intelectualilor, mult v-a dat Dumnezeu, mult vă va cere. Aveţi o răspundere colosal de mare şi de riscantă", zicea acum vreo 15 ani Bunul Părinte Justin Pârvu.

Cine, oare, are curajul să îşi zică sieşi Maestru, să se considere Învăţător?


joi, 30 iulie 2015

Poezii şi POEŢI

În preajma lui Constantin Ştefuriuc m-am aflat o singură dată, în anul muririi lui (1994), la un festival unde eu recitasem din Magda Isanos. Era în mijlocul verii, la Udeşti, unde el nu mai avea nici mamă, nici casă. 
Ştefuriuc m-a uimit mai întâi prin emoţie. Ca şi cum, de nicăieri, cineva îl reconstruise pe Nichita. Era un aer care te fura fără să simţi, privindu-l. Se mişca într-un fel tulburător, ca şi cum iarba i se împleticea în talpă. Privea spre oameni de parcă îşi căuta ascunzişul. Era trist, prea-trăit, aproape-murit. Teribil de trist. Nu m-am mirat când, citindu-l, din nou l-am regăsit pe Nichita. Aceeaşi copilărie, aceeaşi tandră apucătură a cuvântului. Ştefuriuc a fost, într-un fel, fratele geamăn al Poeziei.

Şi mi se făcu dor de POEZIE...


miercuri, 8 iulie 2015

NICOLAE DĂRĂMUŞ: "Cati dintre scriitorii romani au avut norocul de a fi traiti de viata?"

Plecând de la subiectul de bacalaureat de anul acesta (Text argumentativ despre rolul scriitorului in societate), am invitat scriitorii să "argumenteze" şi să expună - în viziune personală - un punct de vedere asupra acestui subiect. Ancheta jurnalistică pe care am iniţiat-o se constituie într-un semnal de alarmă privind (ne)implicarea scriitorului în problemele societăţii, rolul intelectualului în formarea de opinii, despre puterea sa de a influenţa decizii sau de a se exprima cu privire la probleme cu impact social major. Nu putem demara această anchetă fără a aminti aici rolul intelectualităţii în perioada interbelică, războiul psihologic pe care noua putere comunistă l-a purtat decenii la rând, cu efecte răvăşitoare care se simt până în zilele noastre. Intelectualii (cei mai mulţi scriitori!) au fost reduşi la tăcere, îndepărtaţi din spaţiul public, torturaţi, ucişi. De partea cealaltă a existat, desigur, intelectualul de partid, scriitorul de curte, omul nou al orânduirii socialiste, care a rezistat în timp şi pe care îl regăsim şi astăzi în spaţiul public, pe poziţii privilegiate.

Vă invităm, aşadar, să urmărim "tema" de bacalaureat dezbătură, astăzi, de Nicolae Dărămuş. Ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură, Nicolae Dărămuș a fondat în 1994 Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axată pe educaţia "pro natura" prin mijloacele artelor – literatură, fotografie, desen, film – şi pe activităţi de teren (preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier). Este, printre altele, autorul excelentei cărţi "Inocenţii marii terori", apărută la Alexandria Publishing House în 2013. (Florentina Toniţă)


NICOLAE DĂRĂMUŞ: "Cati dintre scriitorii romani au avut norocul de a fi traiti de viata?"

Cred ca misia scriitorului - misia, mai degraba decat "rolul", caci acum toata lumea joaca roluri, nesimtindu-si misia -  in prima instanta, este similara cu cea a oricarui om constient: aceea de  trai, de a lua atitudine, de a actiona si reactiona, adecvand la intreg; intregul fiindu-i, pe rand, constiinta, familia, tara...Terra. Altcumva spus, in prima instanta, misia scriitorului este adecvarea personala - ca stil de viata - la "traiul cu si intru Dumnezeu".  

In cea de a doua instanta  - la care se refera, de fapt,  intrebarea anchetei -  fata de cea a oricarui om constient, misia scriitorului ar trebui sa fie incarcata de atitudinea publica asumata  si de raspunderea formativa a operei, intrucat s-ar cuveni ca el sa fie "primus inter pares". La mijloc aflandu-se obligatia morala  de om  al agorei, la al carui stil de viata si la ale carui cuvinte (scrise in opera si rostite in microfoane ) se uita ceilalti.  

El, asadar, ar trebui  sa arate cititorilor (multimii) calea necesara si telul esential si urgent, ale unui moment, ale unui loc si timp;  ducandu-si traiul si savarsindu-si opera  dupa principiul "Judeca global si actioneaza local"; in familie, in  comunitatea ta (profesionala, urbana), in tara ta, pe Terra.   Pana la urma ajungem tot la "adecvarea la intreg", de data asta scriitorul invatandu-i si pe ceilalti,  prin ceea ce simte, face,  scrie si isi asuma public, exact aceasta sapienta simpla, aducatoare de liniste, implinire, armonie; lui si celorlalti.  

Spre a fi credibil insa, scriitorul nu trebuie sa faca nicidecum disjunctie intre stilul de viata personala si mesajul operei sale. Cu publicul, scriitorul nepermitandu-si aplicarea zicalei "Fa ce zice popa, nu ce face popa".  

Aici intervine inconturnabil rostirea lui Guy Deborg: "Pentru a sti sa scrii trebuie sa fi citit, iar spre a sti ce sa citesti, trebuie sa stii sa traiesti"; adica, sa fii om trait, cu un bun peisaj experiential, soldat cu "trezire" si concluzii pe masura. In opinia mea, lipsa experientialului autentic,  marcat de  anvergura compasiunii si a generozitatii, este marea tristete a scriitorimii romane actuale; este vorba de lipsa  unui experiential care sa atinga nivelul constiintei. Lipsa Credintei este, cred, deopotriva, cauza si efect. Ancheta aceasta -  privind misia scriitorului in societate -  ma obliga sa  fac vorbire de nivelul constiintei nationale sau - si mai si, la aceasta ora (ce pretentie!...) – de  cel al constiintei planetare...Vrand-nevrand, tot la Credinta ajung. Dar, sa le iau pe rand…  

Cred ca, acum si aici - in Romania "libera", adica – ne putem intreba de ce scriitorii (si artistii notorii - as adauga) nu sunt implicati civic pe masura crizei – criza morala, inainte de toate. De ce, asadar, scriitorii nu au devenit modele de simtire, gandire, atitudine, actiune si reactie la problemele majore ale contemporaneitatii romanesti? Care, in mare, sunt problemele generale ale contemporaneitatii planetare, de data asta ele actionand doar local. Raspunsul se afle exact in alegatia lui Guy Deborg, mai inainte pomenita. Caci majoritatea scriitorilor (a oamenilor de cultura, a artistilor) sunt niste "netraiti". Nu e nicio indoiala ca "stilul este omul", dar cati oameni de cultura au oare cu adevarat stil? Cati dintre scriitorii romani au avut norocul de a fi traiti de viata, spre a putea conchide cu onestitate si  generozitate asupra rostului, devenind invatatori? Imi vin in minte "traitii"  Andre  Malraux, Charles de Gaulle, Romain Gary, Joseph Kessel, Edward Abbey , Andoine de Saint Exupery, Ernest Hemingway sau...  Vaclav Havel, a carui rostire raspunde total intrebarii acestei anchete : "Rolul intelectualului este, printre alte lucruri, sa prevada ca o Casandra, diferitele primejdii, orori si catastrofe".

 De aici pana la convingerea mea ca, in cel mai bun caz, scriitorii romani nu sunt intelectuali, ci numai niste notorii si vanitosi  eruditi, nu a fost decat un pas. In textele mele de presa asa i-am numit "notorii eruditi" si "barbatei de elita" (nu barbati!).

Adica, genul de condeier care, pus pe o saltea pneumatica intr-o piscina de hotel, poate naufragia, pierind acolo... Scena de la Uniunea Scriitorilor din filmul "Filantropica" este memorabila si sugestiva in acest sens! Sa nu uit: fac exceptie de la regula, in opinia mea, Titus Popovici, Octavian Paler, Neagu Djuvara,  lista mai putand cuprinde cateva nume (Adrian Paunescu, Cristian Tudor Popescu  etc.). Fara indoiala ca, dupa 1989, o bruma de implicare cetateneasca a existat si la unii scriitori romani. Aceasta s-a limitat insa la pledoarii infocate  pentru "drepturile omului", pentru libertatea de exprimare,  ei cantonandu-se  mai apoi strict  inauntrul  comodei banalitati generale : au condamnat comunismul, securitatea, crimele comuniste, si-au revendicat "rezistenta prin cultura" (expresie a frustrarii de a nu fi rezistat, de fapt, decat prin frica si lasitate), naruindu-se  - ca majoritatea romanilor - din convingerile politice  "de stanga", in cele " de dreapta". Majoritatea scriitorilor  (mai cu seama cei din "cercul Humanitas" - autoproclamati "elite", dar nu numai ei... ) au blamat statul si proprietatea etatista, elogiind fara rezerve capitalismul,  liberalismul (sau chiar libertarianismul), precum si initiativa si proprietatea individuala, nefacand grava deosebire dintre "privat" si "particular".

Caci "privat" inseamna, de fapt, "lipsit de", dupa cum “a privatiza , provenind de la verbul  "privare",  inseamna "a lipsi de" ceva pe cineva.  Este un fapt evident ca o astfel de atitudine, asumata public, aducea cu sine si o abdicare flagranta de la norme morale elementare. Faptul s-a concretizat in privatizarea patrimoniului natural, economic si financiar al Romaniei,  soldata cu luarea acestuia in posesie de catre indivizi lipsiti  de scrupule, fara ca tocmai "cainii de paza" ai democratiei - printre ei, si scriitorii - sa fi sesizat uriasa cacialma. Asa s-a produs, practic, fara opozitia "intelectualilor" (si a scriitorilor, printre acestia)  "depatrimonializarea" Romaniei, precum si destramarea morala. Caci una este sa faci ceva - paine, pantofi , haine etc.- printr-o initiativa si firma particulara si cu totul altceva este sa iei de-a gata, din "darul lui Dumnezeu", prin privatizare, paduri,  petrol, aur, fauna, soluri fertile, ape  - resursele tarii, in general - lipsind de ele si implicit de dreptul la viata,  pe exact cei in drept sa le foloseasca cu masura si de-a lungul multor generatii: pe cetatenii Romaniei ; si - mi-as permite, prin asumarea spiritualitatii  "pro natura" - lipsind de aceleasi drepturi, deopotriva, pe locuitorii padurilor, apelor,  si campiilor tarii : arbori si salbaticiuni. Lipsa reactiei scriitorimii romane la aceste pierderi si, in general, lipsa de implicare civica formativa, este insa explicabila, la spusa lui Guy Deborg adaugandu-se sinteza unui  proverb german : "Taranul mananca numai ce cunoaste". Daca pentru taran faptul este insa bun si onorabil, pentru scriitori (si, in general, pentru formatorii de opinie) a oferi publicului (cel "telespectator")  si consumatorului de literatura ( si de cultura) numai felul de "mancare" pe care un precar experiential  personal  l-a oferit autorului, de-a lungul propriei sale formari,  este pagubitor. Pentru  ca un scriitor sa simta pierderile mai inainte pomenite, el ar fi trebuit sa fi trait inauntrul  a tot ce inseamna patrimoniu, sa fi avut un contact nemijlocit cu  patria, cu "intregul".

Or, cata vreme cei mai multi  scriitori s-au nascut, au copilarit si au trait pe asfaltul urban, in biblioteci, sali de curs si in propriile garsoniere (e drept, adesea ticsite de tomuri), a le cere sa sufere la pierderile mai inainte enumerate  – caci numai suferinta genereaza atitudini  si opera  – ar fi deplasat  si inutil. Daca viata  fara biblioteca poate genera, totusi,  atitudini luminoase,  biblioteca lipsita de viata nu are cum naste compasiune, oameni  vizionari si curajosi, intrucat  pierderea a ceea ce n-au vazut si n-au trait nu este o pierdere… De ce? Fiindca "nici nu exista".

Din nefericire asadar, pana la aceasta ora – cu foarte putine exceptii  - cei mai multi scriitori  (si artisti)  nu au aratat multimilor, in mod  asumat explicit, o directie luminoasa, necesara si urgenta, fiindca nici ei insisi nu o vedeau. S-au multumit sa se arate pe ei insisi,  obsedati si indragostiti peste poate de persoana si "opera" lor... Lucru marunt, absolut meschin, in conditiile atator drame care ar reclama nelinistea generozitatii; vieti parcurse cam degeaba; talente irosite prin necunoastere. Dar, deopotriva,  realitati firesti  si... de iertat.   Paradigma lui "a avea" - in care se traieste, in general -  pare sa fie  responsabila de  nefiintarea majoritatii scriitorilor contemporani, de lipsa vointei  (simtirii) lor  de a deveni invatatori si formatori ai natiunii. Caci, dornici de "a avea" imagine,  glorie, recunoastere  a valorii,  ei s-au dovedit la fel de dornici de  "a avea" bunuri pamantene, de la automobile, la diverse "proprietati private", nemairamanandu-le timp pentru "a fi". Addictivi la actiunea  posesiei -  patognomonica pentru ego – scriitorii au dovedit implicit  (asemenea poporului care i-a nascut) un nivel de constiinta  inferior celui  national sau mai inainte pomenitului nivel planetar.  De ce?...Fiindca nici natiunea  romana nu s-a constituit inca. Iar cogularea  natiunii, inconditiile globalizarii, ramane sub semnul intrebarii, ea reclamand un efort  intelectual  - de meditatie si de persuasiune -  considerabil.  

Cineva s-ar putea intreba daca scriitorii n-ar fi trebuit sa fie partea intai mergatoare si esentiala din fermentul acestei coagulari?  Raspunsul este negresit afirmativ,  dar realitatea trebuie acceptata: cei care au avut si au viziunea interesului national (sau/si planetar), fiintand – traind  asadar inauntrul paradigmei lui "a fi" – au fost si sunt inca  destul de putini. Iar ancheta aceasta – privind misia scriitorului – este dovada ca pasii  spre lumina se fac. 

"Motorul" acestei deveniri fiind, pana la urma, tot suferinta : gustul  strepezit,  neimplinirea , nefericirea chiar, pe care "a avea", odata realizat – ca posesii de bunuri sau glorie de condeier  -  o lasa tuturor.   Societatile ( popoarele) care  s-au constituit in natiuni, de la un moment dat, au functionat pe principiul "Toti pentru unul si unul pentru toti" – unde ceilalti  (toti adica) sunt oamenii, dar si… arborii, necuvantatoarele, Natura, darul lui Dumnezeu ; care dar, mai mult decat locul (tara) unde ne-am nascut, este Terra, unde – ca si in tara sa - omul este "primus inter pares", raspunzator de toti si de toate. De aici, vorbind sincer, este lesne sa ajungem la Credinta.  

Doar  cei care simt asa si nu pregeta sa o spuna oricui,  oriunde si oricand – fie ca se afla dinaintea unui om, fie la microfoanele unui amfiteatru sau stadion plin – vor deveni invatatori. Scriitorii putand fi printre ei. 

luni, 22 iunie 2015

Pictura pe apă, în tehnica EBRU. La Atelierul de Arte Vizuale!


sâmbătă, 13 iunie 2015

Politicienii de ieri, filistinii de azi: Când a fost prigonit Eminescu la Botoşani?

"Viitorul şi trecutul/ Sunt a filei două feţe,/ Vede-n capăt începutul/ Cine ştie să le-nveţe", spunea Mihai Eminescu, un spirit vizionar devenit prizonier veacului în care s-a născut, dar şi celor ce încă au să vină. Am pomenit deseori despre folosirea abuzivă a numelui Eminescu drept sigiliu patriotard, ignorând tocmai străduinţa poetului de a se dezice şi de a înfiera astfel de manifestări găunoase. 

Însă, dincolo de prezentul discutabil, Botoşanii şi Eminescu au un trecut comun care face cinste comunităţii locale. Din păcate, acest trecut este pe nedrept blamat, greşit prezentat, prea puţin aspectat favorabil. Este vorba despre perioada de un an (aprilie 1887-aprilie 1888), în care Mihai Eminescu s-a aflat la Botoşani, în îngrijirea surorii sale, Harieta. 
O "ruşine" aruncată pe nedrept pe obrazul urbei Botoşani, după cum se va vedea în acest material. 

Eminescu şi Botoşanii, astăzi! 

Nu putem ignora indiferenţa şi lipsa de respect pe care astăzi o are comunitatea faţă de memoria celui mai mare poet român, născut în Botoşani. Începând cu lipsa indicatoarelor turistice în oraş şi judeţ (absolut necesare în intersecţii, către: Biserica Uspenia şi vecinătate, unde s-a născut Eminescu, casa de pe strada Puşkin, unde a locuit alături de Harieta, Parcul Mihai Eminescu, unde s-a plimbat de nenumărate ori, inclusiv cele care să conducă – din fiecare intrare în oraş – către casa memorială şi lacul de la Ipoteşti), continuând cu dezinteresul în ceea ce priveşte Centrul Naţional de Studii "Mihai Eminescu" de la Ipoteşti, unde activitatea de cercetare, de studiu şi decenţa culturală nu mai reprezintă de mulţi ani o prioritate, instituţia devenind una locală, deseori de interes sătesc. Mai mult, spatiul memorial este de un timp preferatul politicienilor, în special al celor care au avut nefaste contribuţii la grăbirea sfârşitului poetului Mihai Eminescu. 

1887: Venirea lui Eminescu la Botoşani 

Mihai Eminescu ajunge la Botoşani în aprilie 1887, după o perioadă de tratament la "bolniţa" din Neamţ. Vine la sora lui, Harieta, dar şi pentru a se întâlni cu cealaltă sora, Aglae. 

Gheorghe Bojeicu, un fost coleg al lui Mihai Eminescu, lasă o mărturie clară privind venirea poetului la Botoşani, dar şi despre starea de spirit a lui Eminescu din acea vreme: "Se plângea că a fost internat ca nebun, protestând că n-a fost nebun. Am avut impresia că era perfect sănătos". Astfel că doctorul sanatoriului din Neamţ îi dă voie să plece. Iată ce spune Gheorghe Bojeicu despre Mihai Eminescu: "În April, în septămâna luminată, Joi, am tocmit o trăsură şi am plecat cu dânsul şi am venit până la Paşcani cu gând de a veni cu dânsul în Iaşi. (…) La Paşcani s-a întâlnit cu Ion Creangă şi Miron Pompiliu, cari veniau de la un Congres didactic de la Brăila. Toţi trei stăruiam de dânsul să vină la Iaşi şi să nu se ducă la Botoşani, unde are să dea peste Scipione Bădescu, cu care are să se apuce iar de chefuri. Eminescu mi-a spus că se duce la Botoşani ca să vadă pe sora sa Doamna Aglae Drogli şi că pe urmă se întoarce imediat la Iaşi. Ne-am despărţit cu această promisiune din partea lui, însă de atunci eu nu l-am mai văzut". 

Că Eminescu era într-o stare bună reiese din aceleaşi amintiri rămase de la Bojeicu şi consemnate în anul 1919: "Tot timpul cât am stat cu dânsul la Neamţ, vre-o zece zile, ne duceam aproape în fiecare zi în pădurea din apropiere, tolonindu-ne pe iarbă şi Eminescu cânta cântece eroice şi de jele, cu voace foarte frumoasă, aşa că găsiam o adevărată distracţie în societatea lui. Tot de-acolo, mai înainte, a dat poezia "Vezi rândunelele se duc" intendentului Onicescu, după cum mi-a spus acesta, ca să o trimeată la Convorbiri literare".  

La 9 aprilie 1887, Eminescu ajunge la Botoşani, rămânând sub îngrijirea surorii sale Harieta şi a doctorului Iszac. Locuieşte într-o casă închiriată de la cumnatul lui Samson Bodnărescu, într-o odăiţă din strada Sf. Niculae (astăzi Puşkin). Harieta era ea însăşi suferindă, paralitică, starea ei în prima jumătate de an 1887 fiind descrisă într-o scrisoare: "Ieu sunt paralizată de amândouă picioarele de la etatea de 5 ani şi pot merge destul de rău numai prin ajutorul unor maşini cari sunt în greutate de 5 ocă de fier". 

Deşi ajuns la Botoşani într-o stare relativ bună, Eminescu va cădea în curând din nou în suferinţă. Boala recidivează, posibil şi în urma întâlnirilor dese cu Scipione Bădescu, care îl îndemna să mai şi bea. Cert este că, la începutul lui iunie 1887, trupul poetului este "într-o slăbiciune de nu se poate ridica singur". Aşa îl surprinde tragedia care s-a abătut asupra Botoşanilor în 3 iunie 1887. 

Focul cel Mare din Botoşani! 

În acea zi de 3 iunie 1887, Botoşanii au fost cuprinşi de unul dintre cele mai mari incendii care s-au petrecut vreodată în Moldova. Focul a ars aproape trei zile, fără întrerupere. Numai intervenţia exemplară a pompierilor au făcut ca focul să se oprească în pereţii camerei în care se afla Eminescu. 

Iată o imagine tulburătoare a lui Eminescu din acele zile, după cum reiese din scrisoarea surorii sale, Harieta: "... focul grozav ce-a fost în oraş şi de care groază nu am fost scutită nici eu. Cea mai mare nenorocire; totul scosesem din casă, numai patul nenorocitului meu frate rămăsese, la care pierdusem tot curajul; ce puteam face cu el, care este într-o slăbiciune de nu se poate ridica singur? Repegiunea pompierilor şi a vecinilor m-a scăpat de cel mai mare pericol, care s-ar fi desfăşurat tot mai mult asupra lui bietul Mihai, pe care l-ar fi calicit fizic din nou, scoţându-l afară. Era un vânt rece ca toamna, cura lui nu-i permitea cea mai mică răceală". 

Grozăvenia în Botoşani a fost mare: 1.500 de familii afectate, peste 6.000 de suflete au ramas pe strazi. 456 de case numerotate au fost cuprinse de flăcări şi 608 "atenansuri". Un Botoşani mistuit, grav încercat. La nivel national se organizează ample colecte de ajutorare, comitete de sprijin. 

Regele Carol I, profund indurerat de tragedia de la Botoşani, telegrafiază administraţiei locale pe data de 4 iunie (focul a fost stins abia în 5 iunie, cu "ajutorul" unei ploi care a durat câteva ore): "Mângâiaţi şi îmbărbătaţi pe cei arşi de foc, asigurându-i că subscripţii publice, în fruntea cărora ne vom afla Regina şi Eu, vor fi organizate grabnic în toată ţara şi că Românii vor şti să-şi facă datoria către compatrioţii lor. A da pentru Botoşani, a ridica pe cei loviţi de soarta cumplită, este a ne cinsti pe noi înşine, este a ne ridica sentimentele la înălţimea grelei încercări căzute pe unul dintre cele mai de căpetenie oraşe ale scumpei noastre Românii". Ca să înţelegem contextul în care Botoşanii l-au găzduit pe Mihai Eminescu, trebuie să înţelegem la adevărata dimensiune tragedia pe care urbea o străbătea în acea perioadă. 

"Focul cel mare" din 3 iunie 1887 a pus la pământ economia Botoşanilor, pentru că a mistuit, la propriu, afacerile şi breslele existente până atunci. "A fost practic începutul sfârşitului pentru târgul nostru care până atunci era un centru economic şi comercial recunoscut în zonă. Dar după nenorocirea din 1887 lucrurile au început să se schimbe şi nu în bine", scria în 2001 jurnalistul Florentin Florescu, în Ziarul de Iaşi. 

Ajutor pentru Eminescu. Celebra şedinţă din 14 iunie 1887: "...un om este mai scump decât bugetele"! 

În aşa vreme nenorocită, nu e greu de înţeles că Harieta se afla în mare cumpănă. Sărăcia din târg se accentua de la o zi la alta, atmosfera era una greu de descris. La doar câteva zile de la tragedie, un grup de 50-60 de personalităţi ale Botoşanilor înaintează o petiţie către administraţia locală, pentru acordarea unui ajutor financiar poetului Mihai Eminescu. 

Şedinţa Consiliului permanent al judeţului are loc pe 14 iunie 1887. Primele reacţii sunt nefavorabile poetului, prin vocea consilierului Leca, acesta precizând că târgul Botoşanilor este într-o grea situaţie şi că banii trebuie direcţionaţi către sprijinirea celor afectaţi de incendiu, propunând ca Eminescu să fie ajutat din "mijloacele statului, căci altfel am crea un precedent". "Când vedeţi că cade casa pe noi, când nu avem localuri de cazarme, subprefecturi, şcoli etc., mai întâi să ne ocupăm de ele. În principiu sunt de a da ajutor d-lui Eminescu, însă să nu se precipiteze, propun a se lăsa pentru şedinţele de la toamnă", spune consilierul Leca în şedinţa din 14 iunie 1887, conform ing. Nicolae Iosub (capitolul "Un an de suferinţă la Botoşani" din cartea "Mihai Eminescu la Botoşani"). 

Consilierul Leca se pare că a fost, însă, singurul care a emis o astfel de părere, restul consilierilor (14) încuviinţând ajutorul pentru poet. Ing. Nicolae Iosub redă succint propunerile consilierilor, care vorbesc de la sine despre aprecierea şi conştientizarea asupra valorii pe care Mihai Eminescu o reprezenta în acea perioadă, la nivelul comunităţii locale: Consilierul Mania susţine acordarea ajutorului pentru Eminescu, ajutor care "trebuie să se dea cât se poate mai degrabă… căci la apelul făcut cătră toată lumea cred că şi noi vom răspunde da, pentru un astfeli de mic ajutor, deşi bugetul nostru are multe sumi fictive". Consilierul Şmelţ susţine şi el ajutorul: "sunt de opiniune din contra cu dl. Leca, însuşi dl. Leca a zis că Eminescu a fost un eminent bărbat şi că nu avem mijloace, apoi eu cred că noi să-i dăm măcar zilnicile mijloace de trai până îi va da ţara, să-i dăm noi, să-i înlesnim viaţa până i-o va înlesni ţara". Consilierul şi profesorul Savinescu: "…noi vom da; dacă vom fi în stare a da… iară pentru poetul Eminescu propun a se da precumpănit, nu o dată cât trebuie, ce după mijloacele bugetului". Cel mai favorabil discurs, spune ing. Nicolae Iosub, pentru ajutorarea lui Eminescu, îl susţine consilierul Rusu: "Noi sântem datori ca conjudeţeni a-l ajuta, fiind fiul judeţului, căci dacă vom merge pe urmele ştiinţei, apoi omenirea întreagă trebuie să-l ajute… căci un om este mai scump decât bugetele, omul trebuie preferat cazarmelor şi caselor, propun dară a se fixa suma după puterea judeţului şi să nu ne târguim asupra ei". 

Aflăm de la Stela Giosan care este deznpdământul acestei şedinţe, din lucrarea "O pagină din istoria Botoşanilor- incendiul din anul 1887, văzut de contemporani": "…în Botoşaniul lovit din greu de marele incendiu, s-a votat după multe discuţii un ajutor material de 1200 lei pentru poetul Mihai Eminescu, fiul acestor meleaguri, aflat acum în suferinţă, şi asta dat fiind faptul că erau necesare fonduri băneşti importante pentru refacerea clădirilor din centru oraşului, afectate în mod serios de incendiul amintit". 

Ajutorul aprobat la Botoşani este "şters" de ministrul liberal! 

Din păcate, ajutorul de 100 de lei lunar (1200 pe an) nu ajunge la Eminescu, pentru că propunerea comunităţii botoşănene nu are sprijinul ministrului de interne liberal din acea vreme, gen. Radu Mihai. Aflăm acest lucru abia în luna martie a anului 1888, când Eminescu se afla încă la Botoşani, şi Iacob Negruzzi lua cuvântul în şedinţa Camerei: "Comuna oraşului său natal Botoşani, dupe îndemnul concetăţenilor compătimitori, înscrisese în bugetul ei o modestă sumă de 100 lei pe lună, cu care să se poată veni în ajutorul acelui fiu talentat dar nenorocit al ei, însă fostul ministru D. Radu Mihai, neşciind sau poate nevoind să priceapă ce însemnătate are un mare talent poetic pentru un popor, a şters din bugetul comunei Botoşani acea modestă sumă ce o hotărâse comuna ca ajutor pentru Eminescu". 

Numele lui Eminescu se loveşte şi de un alt îndărătnic ministru liberal, cel de finanţe, Constantin Nacu, cel care refuză ajutorul solicitat prin medicul Iszac, motivând prin lipsa fondurilor. Mai degrabă, liberalii nu iartă numele Eminescu, nici desele acuzaţii pe care fostul gazetar de la Timpul le îndreptase ani la rând împotriva lor. 

O acuzaţie nedreaptă! 

Aşa stand lucrurile, anatema aruncată asupra botoşănenilor, care nu l-ar fi ajutat pe Mihai Eminescu, refuzându-i ajutorul, este cât se poate de falsă, dar şi întreţinută vreme de aproape un secol de scrieri ale unor importanţi critici, de la Perpessicius ("…noi am fi dorit, să mai găsim în frumoasele pagini ale albumului, transcrise memorabilele şedinţe ale consiliului municipal al Botoşanilor, din 1887, când cererea de ajutor iscălită de 60 de cetăţeni ai urbei poetului se izbea de replici ca acelea: poetul e prea mare pentru judeţ (deci să-l ajute ţara) sau: judeţul are nevoie de cazărmi şi ar fi incorect să se dea ajutoare care ar deschide şi alte apetituri" - 8 iulie 1929, "Botoşanii şi Eminescu", publicat în "Cuvântul") la George Călinescu. 

Cuvinte, desigur, nedrepte, pentru că se opresc doar la poziţia unui consilier, Leca, ignorând intervenţiile celorlalţi 14, dar şi situaţia gravă în care se aflau Botoşanii, precum şi faptul - extrem de important - că ajutorul a fost aprobat în şedinţa din 14 iunie, însă nu şi de ministrul liberal Radu Mihai. 

Dispute politice. Liberalii nu iartă! 

Alte încercări ale Harietei, dar şi ale doctorului Francisc Iszac din Botoşani, medicul curant al lui Eminescu, medic primar al spitalului şi ulterior al oraşului, insistă pentru acordarea unei pensii lui Mihai Eminescu. Din nefericire, numele lui Eminescu se loveşte constant de potrivnicia guvernului liberal care, cum spuneam, nu uită criticile "îndreptate împotriva administraţiei corupte şi demascarea ideologiei filistine a cluburilor burgheze". Cum am arătat mai sus, în şedinţa Camerei din 2 martie 1888, Iacob Negruzzi acuză deschis regimul liberal, propunând un proiect de lege în acest sens şi solicitând urgentarea trecerii prin secţiuni: "Domnilor, sunt însărcinat din partea unui foarte mare număr de cetăţeni din deosebite părţi ale ţărei se depun o petiţiune pe biroul acestei Onor. Camere, prin care se roagă ca să se acorde un ajutor viager nenorocitului poet naţional. Domnilor, precum vă este cunoscut tuturor, Eminescu, unul din talentele noastre poetice cele mai mari, se găseşte astăzi lovit de o boală grea şi cumplită, şi în acelaşi timp în cea mai mare sărăcie. Din această cauză, comuna oraşului său natal Botoşani, dupe îndemnul concetăţenilor compătimitori, înscrisese în bugetul ei o modestă sumă de 100 lei pe lună, cu care să se poată veni în ajutorul acelui fiu talentat dar nenorocit al ei, însă fostul ministru D. Radu Mihai, neşciind sau poate nevoind să priceapă ce însemnătate are un mare talent poetic pentru un popor, a şters din bugetul comunei Botoşani acea modestă sumă ce o hotărâse comuna ca ajutor pentru Eminescu. 
Domnilor, odinioară, în vremile trecute, clasele aristocratice veneau ele singure în ajutorul bărbaţilor de talent săraci sau nenorociţi; astăzi însă în societatea democratică trebuie ca noi Camera, să ne grăbim a sprijini pe bărbaţii de merit al naţiunii. 
De aceea, vă rog, Domnilor deputaţi, să vă uniţi cu mine şi să cerem ca de urgenţă să se dea o soluţiune favorabilă acestei petiţiuni, şi sunt gata a depune chiar un proiect de lege în privinţa aceasta. Fac apel la toţi domnii pentru că în această cestiune nu poate să fie vorba nici de majoritate, nici de minoritate. (…) cu toţii să ne unim şi să venim cât mai curând în ajutorul lui Eminescu, care nu este nici al majorităţei, nici al minorităţei, ci este al tuturor românilor". 

Liberalul de frunte Ion C. Brătianu, preşedintele Consiliului de miniştri şi ministru de război, ia cuvântul, însă nu în sprijinul lui Eminescu, ci "duşmănos apelului lui Iacob Negruzzi", căruia îi reproşează "ocasiunea de a lovi în adversarii săi politici" şi ia apărarea administraţieii botoşănene, "dar despre Eminescu şi despre nobila cauză a sprijinirii lui nici un cuvânt".  

Cel care vorbeşte răspicat este, însă, Mihail Kogălniceanu: "Voi vorbi deci ca om care pururea mi-am iubit ţara mea şi naţiunea mea. Prin urmare, găsindu-mă acum în mijlocul representaţiunei naţionale, nu cred că va fi unul aci în Cameră care să rămână surd şi nepăsător la suferinţele acestui mare poet al ţărei. De aceea fac apel la D-voastră să votăm cu toţi acest ajutor. Mijloacele ce se acordă pentru susţinerea unui talent care, dacă va fi căutat, se va putea vindeca, nu va fi o pagubă pentru România". 

Ajutorul "urgent" vine prea târziu: propus în 2 martie 1888, semnat în 12 februarie 1889! 

Se votează urgent, proiectul de lege trece prin secţii, dar abia peste o lună, la 2 aprilie 1888, este readus în dezbatere, tot de către Iacob Negruzzi. Se votează cu 57 voturi pentru şi 5 impotrivă. După încă 6 luni (între timp liberalii pierd puterea), în şedinţa Senatului din 23 noiembrie 1888, legea privind ajutorul acordat lui Eminescu s-a votat de Adunarea deputaţilor. De aici au mai trecut încă două luni şi jumătate. 

La 12 februarie 1889, Carol I îşi pune iscălitura pe decret. Eminescu se afla internat de aproape 10 zile în spital în Bucureşti, mai întâi la Mărcuţa, apoi la Caritas, de unde nu avea să mai iasă viu. Ajutorul acordat prin decret regal nu îi mai era de niciun folos!   

(Foto: Mihai Eminescu, ultima fotografie: noiembrie 1887, Botosani)

duminică, 24 mai 2015

Admirabila tăcere a lui Alexandru Mironescu, "omul rugăciunii cu candelă şi lumânare"!

Jurnalul lui Alexandru Mironescu, apărut în anul 2014, la Editura Eikon, este un act de reconstrucţie a unui patrimoniu cultural scris, o recuperare a memoriei extrem de necesară într-o perioadă atât de degradată spiritual şi confuză identitar.

Alexandru Mironescu (n. 10 iulie 1903, Tecuci - d. 20 ianuarie 1973) a fost una dintre minţile strălucitoare ale României interbelice, om de știință, eseist, filosof, profesor universitar, colecționar de artă, fost deținut politic sub regimul comunist. Membru de seamă al grupării Rugul Aprins, a fost un (supra)vieţuitor, un spirit viu al secolului XX, despre care Andrei Paleolog, parafrazând titlul mironescian "Certitudine şi adevăr" spune, inspirat şi tulburător: "numeroşi au fost cei care au trăit ultimii ani între "certitudine şi adevăr": certitudinea de a fi avut dreptate să reziste şi adevărul crud al realităţilor epocii în care au avut nenorocul să vieţuiască".

Cartea "Admirabila tăcere. Jurnal (2 iulie 1967 – 29 septembrie 1968)", ediţie îngrijită şi prefaţată de Marius Vasileanu, atrage atenţia în special prin rigurozitatea cu care a fost construită, fapt ce îi conferă statut de document, de izvor istoric scris, chiar dacă el se situează într-o perioadă relativ recentă. Să nu uităm, însă, că vorbim despre un secol al istoriei "oficiale", care a dispus de un imens aparat de partid şi de stat a cărui preocupare a fost prelucrarea, interpretarea şi în final mistificarea datelor şi a faptelor. Că, în subsolul "iepocii de aur", funcţiona un sistem concentraţionar terorizant, un program asumat de exterminare a elitelor, o înăbuşire a oricărui suflu de libertate spirituală. O perioadă în care se naşte, spune Alexandru Mironescu, "o nouă categorie de tâlhari: jefuitorii de suflete".

Alexandru Mironescu "a debutat ca ateu al şcolii franceze şi a sfârşit ca mistic ortodox", spune Ioan Ianolide. Un om care avea geniul prieteniei, care trăia suferinţa aproapelui, generos sufleteşte, un fin observator al societăţii, sub toate aspectele ei. Nu este de mirare că a aderat la Rugul Aprins, focul care arde fără să se mistuie, izvorul de rugăciune devenit sursă de creaţie şi autentică trăire. "Orice act de creaţie adevărată e un rost fecund, rugăciunea de asemenea, logodna interioară între minte – ceea ce e mai înalt în om – şi inimă – ceea ce a mai profund în noi", scrie Alexandru Mironescu în jurnalul său.

Libertatea în gândire, dezinvoltura cu care scrie despre oameni de cultură, scriitori oportunişti, trăitori şi beneficiari ai noilor idei revoluţionare, limpezimea ideilor, nu puteau rămâne fără repercusiuni din partea "jefuitorilor de suflete".  Format în climatul interbelic, educat în spiritul riguros al adevărului ştiinţific, dăruit cu o excelentă capacitate de analiză, Alexandru Mironescu nu poate accepta improvizaţiile, incompetenţa, "inepuizabila savantă mediocritate".

"S-au semnalat crime împotriva spiritualităţii: neurastenia, superficialitatea. Mai trebuie adăugată una: comunismul", spune Alexandru Mironescu şi aflăm, în scrierile sale, o situaţie extrem de actuală şi astăzi, după aproape jumătate de secol: "…se culeg roadele unui sistem de improvizaţii, de oameni incompetenţi, de oameni cu studii aproximative, cu o mentalitate de a se afla în treabă, dar care în fond nu se bagă, nu se amestecă, nu-şi iau nici o răspundere, se acoperă birocratic".

În anul 1947, membrii Rugului Aprins se întâlnesc chiar în casa lui Alexandru Mironescu. La una dintre întâlniri este invitat şiPărintele Cleopa, venit la Bucureşti pentru a cumpăra "sfinte vase pentru paraclis". Arhimandritul Ioanichie Bălan lasă o mărturie impresionantă despre acea întâlnire: "Acolo se adunase multă lume, preoţi şi intelectuali, şi fiecare rostea câte un cuvânt duhovnicesc. Când a venit rândul să vorbească Părintele Cleopa, după câteva minute icoana Maicii Domnului din perete a început a se legăna şi scotea sunet ca de harpă, timp de câteva minute, încât toţi au fost înspăimântaţi! O minune a Maicii Domnului! Apoi ziceau: - Părinte Cleopa, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!". Despre minunea icoanei care cântă au scris mai mulţi dintre cei prezenţi în casa lui Alexandru Mironescu. Printre ei pictorul Paul Sterian: "Cum stam în dulcea casei tale strană,/ Un înger se izbi de-acea Icoană/ O aripă de înger cântăreţ / Atinse tetracordul din păreţi, /Şi-am auzit, urechea nu ne minte, /Cu toţi sonore, dulci acorduri sfinte".

Din anii 48, Rugul Aprins este interzis, întâlnirile căpătând, în concepţia comuniştilor, caracter subversiv. Vorbim despreAlexandru Teodorescu (Sandu Tudor), părintele Benedict Ghiuș, părintele Roman Braga, părintele Sofian Boghiu, părintele Arsenie Papacioc, Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, părintele Dumitru Stăniloaie, Nichifor Crainic, părintele Petroniu Tănase, părintele Bartolomeu Valeriu Anania, părintele Andre Scrima...

Presiunile, urmăririle, tracasările devin din ce în ce mai pronunţate, mai vizibile. În februarie 1956, fostul magnat stalinist Nikita Hrușciov atacă violent "cultul personalităţii" lui Stalin. Celebrul "Raport Secret" este o lovitură fără precedent pentru maşina propagandistică sovietică, cu efecte uriaşe în întreg blocul comunist. Discursul lui Hruşciov a durat patru ore şi vorbea deschis despre "abuzurile grave de putere" ale lui Stalin, despre execuțiile în masă, despre deportarea brutală a grupurilor etnice, despre victimele comunismului. Unda de şoc, după Raportul Secret, a produs revolte în Polonia, apoi în Ungaria şi, în octombrie 1956, şi în rândurile studenţimii române. Încep arestările, anchetele, condamnările.
Rugul Aprins reintră şi el în atenţia Securităţii, iar în 1958 membrii grupului sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi.  

Spirit înalt, generos şi cu un cult al prieteniei ieşit din comun, la proces, Alexandru Mironescu a folosit dreptul său la ultimul cuvânt, în calitate de inculpat, pentru a cere clemenţă pentru medicul şi poetul Vasile Voiculescu: "Nu am nimic de adăugat în ceea ce mă priveşte. Nu cer nimic pentru mine. În schimb, vă cer să reconsideraţi prezenţa aici, ca învinuit, a doctorului Vasile Voiculescu. Vă rog să vă gândiţi că sunteţi pe cale de a condamna pe unul dintre marii poeţi şi oameni de cultură ai acestei ţări. Pentru el cer înţelegerea dumneavoastră; cer să se ia în considerare vârsta lui şi să fie pronunţată achitarea din partea tribunalului".

Mai târziu, IPS Bartolomeu Anania îşi aminteşte cu emoţie cum a aflat vestea eliberării poetului Vasile Voiculescu: "...la Aiud, intersectându-ne pentru numai câteva secunde, într-o pauză de muncă brută, Alexandru Mironescu a izbutit să-mi şoptească, cu ochii înecaţi de bucurie, că Voiculescu părăsise puşcăria, graţiat printr-un decret special".

Tot ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, vorbeşte despre Alexandru Mironescu numindu-l "omul rugăciunii cu candelă şi lumânare": "...cărturarul admirabil, interlocuitorul delicat şi ferm, îndrăgostitul de muzică şi poezie (l-am evocat oarecând recitând din Eminescu şi Baudelaire), observatorul fin şi nu lipsit de umor, colegul generos şi prietenul total".

Despre suferinţele din închisoare, Alexandru Mironescu vorbeşte oarecum indirect, ca reacţie la piesa "Le Vicaire", de Rolf Hochhuth, publicată în 1963 şi interzisă în Franţa, "cartea unui evreu revoltat de neintervenţia sau de tăcerea Papei Pius XII în chestiunea masacrării naziste a evreilor". O carte pe care, deşi o priveşte iniţial cu circumspecţie, o citeşte tocmai datorită controverselor din jurul ei, pregătit să îi condamne "patima" şi eventualele exagerări inutile. Găseşte însă, în rândurile scrise de Hochhuth, "un document omenesc de o obiectivitate convingătoare, de o intensitate dramatică covârşitoare", se identifică şi retrăieşte suferinţa, a sa şi a aproapelui său.

În fapt, Alexandru Mironescu descrie extrem de realist Holocaustul roşu, despre care în România se vorbeşte mult prea puţin şi într-o notă minimalistă, raportat la termenul de Holocaust consacrat la nivel mondial: "Sunt creştin dar am trăit drama evreului, urmărirea, ameninţarea, deportarea, percheziţiile cu spaimele inenarabile, arestarea, anchetele, pedepsele, despărţirile sfâşietoare, abandonările teribile şi monstruoase, izolarea în camera condamnaţilor la moarte, percheziţii şi ridicări în puterea nopţii cu destinaţii imprevizibile, dezolările inumane, regimul de vexaţiune şi exterminare". Continuarea acestei descrieri este, însă, de o frumuseţe creştină aparte. Alexandru Mironescu nu doar dă sens suferinţei, dar o priveşte ca pe o cale, uneori singura, către Hristos: "Am trăit deznădejdea cumplită a suferinţei, "monstruozitatea" omului şi a lui Dumnezeu, a lumii, a istoriei, a existenţei. Dar am trăit şi Misterul lor. Suferinţa este un dat, un fapt în stare să ne dea peste cap, nu pentru că la un moment dat e sau devine insuportabilă, ci pentru că ne oferă nişte limite, nişte ziduri de care la o limită toate explicaţiile se sfarmă în ţăndări ca un vas trântit de piatra unui caldarâm. Suferinţa e un mister, Misterul suprem al existenţei. Dar e Hristos. El nu ne-a dat nici o explicaţie, n-a vorbit niciodată lămurit desprae ea, dar a enunţat tulburătoarele şi profund enigmaticele Fericiri".

Jurnalul lui Alexandru Mironescu nu este un testament, nu este o carte de învăţătură. Deşi poate fi privit astfel. Jurnalul este o uşă întredeschisă, o invitaţie la adaos sufletesc, la căutare dincolo de real, de palpabil, de comoditatea socială, spirituală, politică în care ne complacem.

sâmbătă, 9 mai 2015

De ce nu mai merg la Filarmonică

Cea mai gravă problemă a oamenilor este ignoranţa. Pentru că a te lipsi de avantajele cunoaşterii, a te baricada într-o mediocritate salvatoare, a refuza cu ostentaţie orice creştere a valorii, a prestigiului şi, în final, a nivelului spiritual, nu înseamnă decât o crasă şi iresponsabilă ignoranţă.

Nu judec în niciun fel efervescenţa unui grup la cel mai mic semn de opoziţie (opoziţie constructivă, care nu dărâmă, ci semnealează derapaje grave în funcţionarea unei instituţii de stat, care vieţuieşte datorită unei comunităţi nici prea bogate, nici prea sărace). Şi mă refer acum la reacţiile suburbane, murdare, atacul la persoană, atunci când am găsit de cuviinţă să semnalez - ca jurnalist, deci asumat şi deschis - aspecte care privesc activitatea unei instituţii de cultură ai cărei oameni trăiesc din banii noştri.

În decembrie 2012, artiştii Filarmonicii Botoşani ieşeau pe scenă, la concertul de Crăciun, cu banderole albe. Moment inedit în istoria de şase decenii a instituţiei. Au urmat trei ani de lupte, greve, scandaluri, şicane, reacţii publice dintre cele mai joase. Situaţia, astăzi, nu este cu nimic diferită de acel decembrie 2012. Acelaşi manager care între timp a câştigat triumfal un nou concurs, doar câţiva instrumentişti mai puţin şi o capitulare mâhnită a celor care, în urmă cu trei ani, credeau că dreptatea le joacă în palmă. "O revoluţie copiază foarte curând structura puterii pe care a răsturnat-o", citeam de curând. Este valabil şi atunci când puterea rezistă şi impune răzvrătiţilor propria structură.

De ce scriu aceste rânduri? Mi s-a reproşat că nu merg la concerte, dar critic Filarmonica. Da, nu mai merg la Filarmonică de multă vreme. De când am conştientizat că instrumentiştii sunt atât de împovăraţi de situaţia din instituţie încât muzica se răsfrânge în tălpi de atâta greutate. Nu mă justific în faţa nimănui, pentru că am scris despre această instituţie cum nu s-a mai scris în ultimii 10 ani în presa botoşăneană.

Mi s-a reproşat că am ceva cu instituţia, chiar probleme personale cu managerul. Că nu am scris despre concertele frumoase, că doar critic. Asta (şi asta!) înseamnă ignoranţă. A se vedea mai jos cât am scris DUPĂ concerte (nu am scos articolele - sute - care anunţau concertul săptămânii), şi am scris cu responsabilitate, nu am trântit 50 de fotografii despre coafuri, toalete şi can-can-uri. Am scos mereu în evidenţă profesionalismul instrumentiştilor, chiar şi în condiţiile vitrege în care lucrează.

Mi s-a reproşat că nu am cumpărat bilet la concert. Nu am de ce să cumpăr bilet! Niciodată, în ultimii 10 ani de când fac presă, nu am primit un comunicat din partea Filarmonicii pentru a-şi promova concertele. De fiecare dată am căutat informaţiile, m-am documentat asupra invitaţilor, am scris cât mai favorabil, pentru a atrage publicul în sala de concert. Am solicitat de nenumărate ori ca instituţia să îşi respecte publicul şi să emită săptămânal un comunicat de presă prin care să promoveze spectacolele. Nu s-a ţinut cont niciodată de această cerere. Toate celelalte instituţii de cultură emit aceste comunicate, din respect pentru public şi, mai ales, pentru a eficientiza la maximum evenimentele organizate din bani publici. Domnule manager, nu dumneavoastră îmi acceptaţi intrarea în sala de concert, în calitate de jurnalist. Serviciile de publicitate de care aţi beneficiat în toţi aceşti ani de pe urma muncii mele nu o veţi putea plăti nici cu 1000 de bilete! Nu dumneavoastră îmi oferiţi un concert, ci comunitatea care vă plăteşte şi pe care eu o slujesc! Ştiţi cât costă centimetrul pătrat de reclamă într-un ziar? Aţi fi uimit să aflaţi cât ne datoraţi!

S-a spus că instituţia străbate timpuri revoluţionare, că încasările au ajuns la un nivel record! Dar cu ce preţ? Ştim cu toţii ce se vinde bine în ziua de azi. Câţi artişti din prima linie au fost pe scena de la Botoşani în ultimii 5 ani? Îi numărăm pe degete! Valoarea nu e ieftină, domnule manager, de asta mediocritatea îmbogăţeşte şi iese în faţă rânjind la cei care mai cred că merită respect!

Astfel stând lucrurile, nu voi mai scrie despre această instituţie până când ea nu va redeveni demnă de numele ce îl poartă, demnă de oamenii valoroşi care mai rezistă acolo. 

Las un ultim semn aici, ca dovadă a trecerii mele prin sala de concerte (o selecţie din articolele scrise în ultimii şase ani, doar dintre cele scrise DUPĂ concerte, nu ÎNAINTEA lor). Pentru relevanţă, am postat şi numărul de vizualizări înregistrat până astăzi (ceea ce vorbeşte de la sine asupra impactului pe care l-a avut cuvântul scris, ştiind bine, în breaslă, cât de greu se "vinde" la public un articol din zona culturală). Am scris ani la rând despre condiţiile grele în care cântă instrumentiştii, am semnalat, de asemenea, aspecte care au dus la (de)căderea instituţiei. Nu am scos, de asemenea, zecile de materiale despre artişti care au lucrat sau au colaborat cu Filarmonica Botoşani.

Sabin Pautza la Botosani, carisma si profesionalism (octombrie 2009, 2500 vizualizări)

Fascinatia muzicii in sala (prea)plina a Filarmonicii botosanene!  (oct 2009, 2700 vizualizări)

Frumusetea muzicii si semi-obscurul unei sali  (oct 2009, 2800 vizualizări)

Concertul de Anul Nou al Filarmonicii Botosani: Lumina din sufletul artistului...  (ian 2010, 2800 vizualizări)

Apelul unui dirijor la Botosani: AJUTATI FILARMONICA! (martie 2010, 3500 vizualizări)

Bucuria muzicii pe scena Filarmonicii Botosani! - FOTO  (aprilie, 2010, 1900  vizualizări)

INTERVIU - Giuseppe Carannante: "Respectandu-ne unul pe celalalt facem impreuna o muzica frumoasa" (dec 2010, 1500 vizualizări)

Concertul de Anul Nou: Domnilor, respectati-va artistii! (ian 2011, 1750 vizualizări)

Magia celor trei tenori si ropote de aplauze la concertul Filarmonicii Botosani! - FOTO, VIDEO (martie 2011, 2500 vizualizări)

Muzica de calitate, traditii coreene si aplauze la concertul Filarmonicii Botosani! - FOTO (sept 2011 1600 vizualizări)

Zilele "George Enescu", bucuriile muzicale ale Botoşanilor! (oct 2012, 1000 vizualizări)

Bogdan Ota si Filarmonica Botoşani: Bucuria muzicii, la ea acasă! FOTO (iunie 2012, 1700 vizualizări)

Concertul cu banderole albe: Vezi cum au protestat artistii Filarmonicii Botosani! FOTO  (dec 2012, 1500 vizualizări)

Concertul de Anul Nou: O oază de civilizație la Botoșani! FOTO (ian 2013, 1800 vizualizări)

Concertul de Crăciun al Filarmonicii Botoșani, o seară de nai și trompetă și un "director de suflet"! FOTO, VIDEO  (dec 2013, 1300 vizualizări)

Concertul de Anul Nou al Filarmonicii Botosani: Aplauze, discurs-surpriza si un nou inceput! FOTO,VIDEO  (ian 2014, 1500 vizualizări)

Minseok Kang revine la Botoşani: "Mă simt ca acasă aici, îmi aminteşte de oraşul meu din copilărie" VIDEO  (ian 2014,  900 vizualizări)

FILARMONICA melomanului: Publicul vă respectă muzica, publicul are nevoie de respect reciproc!  febr 2014  600

Violoncelistul Marin Cazacu: Jos pălăria pentru Botoşani!  (ian 2014, 600 vizualizări)

VIDEO Record al Filarmonicii Botoşani: 34 de artişti pe scenă, 36 de spectatori în sală!  (mai 2014,  600 vizualizări)

Concert de Anul Nou cu Mediana Vlad, Vlădău şi Vlad Miriţă, la Botoşani! GALERIE FOTO, VIDEO  (ian 2015, 1800 vizualizări)

Când muzica devine spectacol sau ce se pierde atunci când nimic nu se câştigă! VIDEO  (ian 2015,  1600 vizualizări)

AZI, LA BOTOŞANI, ÎL CINSTIM PE ENESCU!  (mai 2015, 950 vizualizări)

miercuri, 22 aprilie 2015

Căutătorii de oameni şi locuri!

Anul trecut m-am întâlnit cu doi tineri din echipa Zig Zag prin România. A fost prima dată când mă aflam într-o postură cu care nu eram obişnuită. Nu mai scotoceam eu, nu mai intervievam eu, nu mai căutam întrebările cele mai potrivite pentru a-i da celui din faţa mea posibilitatea de a-mi oferi cele mai inspirate răspunsuri. Mă găseam, deci, în faţa unor oameni - aproape indecent de tineri! - şi frumoşi. Am conştientizat atunci, în cele aproape două ore cât am stat împreună, că de mult nu mai avusesem atât de clar bucuria frumosului, a inspiratei clipe în care priveşti şi doar te laşi cuprins de prezent.

Şi nu era vorba de chip, de veşminte, de gest sau vorbire. Ei erau frumoşii aceia cu inima la vedere, cu drag de viaţă şi de tot ce viază.

Am vorbit mult şi de toate, şi am simţit împreună că începem să împărtăşim curiozităţi sufleteşti ca şi cum am explora - cu responsabilitate - natura umană. Gândul continua şi se completa prin fiecare dintre noi. Rareori mi s-a întâmplat să simt atât de aproape pe cineva abia întâlnit. Şi sentimentul a fost adevărat, a fost real şi dăinuie şi astăzi.

Echipa Zig Zag prin România a pornit la drum în septembrie anul 2014, Botoşanii fiind primul judeţ în care a început aventura. Vor străbate în mai bine de 4 ani toate judeţele României, în căutare de oameni şi locuri, despre care vor scrie şi vor da veste în lume.

Surpriza mea a fost că, la o lună de la întâlnirea noastră, m-au sunat din Suceava. Peste alt timp mi-au dat veste din Maramureş. Apoi am vorbit despre oameni pe care i-au întâlnit, care i-au fascinat. Le-am urmărit trecerile, poveştile.
Ieri m-au sunat din nou. Sunt în Arad şi entuziasmul creşte parcă pe măsură ce frumuseţile se fac grămadă în sufletele lor. Mă emoţionează fiecare semn de la ei, mă emoţionează că de la mine până la cărarea pe care o străbat acum au cunoscut sute de oameni. Şi totuşi, din când în când, sună telefonul şi aud: "Hei, Florentina! Să ai o zi veselă!".

Astăzi am căutat poveştile lor, şi iată că am dat şi peste aventura noastră de la Botoşani, şi cuvintele pe care nu le ştiam în totalitate:


Florentinei Toniţă, drumul de la "tânăra cu suflet plin de poezie şi de Eminescu",  muzeograf la Ipoteşti, la jurnalistul care "scotoceşte după oameni frumoşi", i se pare a fi aşezat dinainte fără de ştire, iar fiecare popas, o treaptă de dezvoltare: "Tot ce ni se întâmplă se regăseşte într-o felie de mai tarziu, în partea frumoasă a vieţii, asta este minunat".

 Legătura cu poezia, de exemplu, s-a creat într-un context dificil, în copilărie, când "îmi amintesc cum mă salvam recitând, de prin clasa a V-a învăţasem Luceafărul pe de rost, Moartea căprioarei… Mai târziu, în perioada facultăţii, am început să recit poezie la balul bobocilor, la evenimente culturale şi am regăsit felia aceea din copilărie, continuam ceva. Mi s-a confirmat că nu e întâmplător, pentru că atunci când am venit la Botoşani, primul loc de muncă plătit a fost la un post de radio, unde... recitam poezie!".

A început să scrie versuri "ca să văd dacă pot să şi scriu, asta după ce recitasem foarte mult şi intrasem probabil în starea de poezie, nu ştiu... Aveam o impresie foarte înaltă despre poeţi, despre scriitori, îi vedeam undeva foarte sus. Şi am încercat să scriu poezie exact în felul acesta, să văd dacă eu ştiu să scriu poezie. Am scris zece poezii, pe care le-am trimis la un concurs, şi am luat un premiu. Cu primele zece poezii. N-am crezut, şi aceleaşi poezii le-am mai trimis undeva. Am luat marele premiu acolo. Apoi au venit oamenii la mine şi au zis: "Trebuie să participi cu un manuscris, să îţi publicăm o carte". Mi-a fost ruşine să spun că eu n-am mai mult de zece poezii, că astea sunt toate. Oamenii aceia au avut încredere în mine, şi le mulţumesc pentru asta, le sunt recunoscătoare. (…) Atât m-au împins de la spate să scriu şi să le arăt manuscrisul, încât în vara aceea am început să scriu serios poezie şi după aceea nu m-am mai oprit".

Poezia nu este însă materie inertă, ci "vine de la Dumnezeu, e un canal deschis, nu o creăm noi. Putem comunica cu Dumnezeu şi citind poezie, nu numai scriind, numai că aceia care scriu poezie îşi asumă o responsabilitate foarte mare (…), pentru că lucrezi cu emoţia omului şi emoţia, ştim, te formează, te modifică uneori...".

 Aceeaşi grijă pentru oameni se regăseşte în felul în care înţelege să lucreze ca jurnalist: "(…) să scriu un material despre un copil aflat pe moarte, cu cancer, mă sperie, pentru că e o presiune atât de mare. Cum să găseşti cuvintele, cum să găseşti drumul spre cel care citeşte, să scoată un bănuţ din buzunar (…), cum îl poţi sensibiliza, să îl vadă pe acel copil ca pe aproapele lui ?". De aceea, înainte de a scrie un material care implică destinul, viaţa unui om, se roagă la
Dumnezeu să fie spre folosul oamenilor: "Dacă în profesia noastră ajungem în starea aceea de instrument al lui Dumnezeu, înseamnă că suntem la locul potrivit. Dacă nu, trebuie să facem altceva".

 De şase ani, în rubrica Botoşăneanul zilei, Florentina Toniţa face (mai) cunoscuţi oameni despre care spune : "( …) fiecare om frumos mă îmbogăţeşte, mă dezvoltă", iar apropierea de ei a devenit "o salvare" din cotidianul politic şi social.

Zig Zag în două lumi paralele: jurnalism și poezie

Ce legătură să fie între jurnalism și poezie? Aparent, nu una prea evidentă...
Când spui jurnalism, spui: realitate, concret, prezent, fapte, oameni, cifre, statistici.
Când spui poezie, spui: artă, creativitate, emoție, spirit, mister, viitor.

La doamna pe care am întâlnit-o în Botoșani am observat o legătură puternică între cele două domenii. Par să trăiască într-o simbioză perfectă în sufletul ei. De acolo "țâșnesc" afară în realitate, exact atunci când este nevoie.

Ne-am întâlnit într-un loc în care muza poeziei e prezentă: parcul Mihai Eminescu din Botoșani.

Știam dinainte că tinde spre jurnalism: este redactor șef la ziarul online Ştiri.Botoșani. Mă așteptam să-mi arate o latură pragmatică și axată pe fapte.

Fără îndoială că a făcut-o pe parcusul discuției. Totuși, la auzul poveștii mele și a întrebărilor care mergeau către sufletul omului și nu către funcția sa... mi-a arătat și cealaltă latură: sensibilă, delicată și iubitoare de frumos.

Aceasta este cea care îi așează versuri pe hârtie, în feluri neobișnuite.

Dumnezeu este o sursă de inspirație pentru poezia pe care o scrie și nu numai. A învățat să aibă încredere în viața însăși. În jurnalism, se confruntă adesea cu situații dificile, când scrie despre cazuri care au neaparată nevoie de sprijin.

Tocmai această credință: că ea este un instrument în mâinile lui Dumnezeu, îi dă putere să atingă prin scris inimile oamenilor.

În plus, îmi spune în repetate rânduri, că tot ceea ce a experimentat s-a regăsit într-o "fărâmă de mai târziu". Această lecție e foarte prezentă în experiența ei de viață.

 -Ziggy, orice întâmplare dificilă din copilărie sau adolescență a adăugat acolo o fărâmă din care mai târziu am luat putere să merg mai departe.

 O sorbeam din priviri... Înțelegeam de fapt că nu sunt coincidențe! Toate experiențele unui om se leagă între ele și, mai ales, sunt într-o strânsă legătură cu viața altor oameni. Gândurile unui om, bune sau rele, generează reacții în lanț în lumea din jur.

Între jurnalism și poezie există o legătură! Una creată de un suflet bun care m-a încântat cu versurile sale, cât și cu poveștile sale desprinse din experiența ca jurnalist.