NICOLAE DĂRĂMUŞ: "Cati dintre scriitorii romani au avut norocul de a fi traiti de viata?"

Plecând de la subiectul de bacalaureat de anul acesta (Text argumentativ despre rolul scriitorului in societate), am invitat scriitorii să "argumenteze" şi să expună - în viziune personală - un punct de vedere asupra acestui subiect. Ancheta jurnalistică pe care am iniţiat-o se constituie într-un semnal de alarmă privind (ne)implicarea scriitorului în problemele societăţii, rolul intelectualului în formarea de opinii, despre puterea sa de a influenţa decizii sau de a se exprima cu privire la probleme cu impact social major. Nu putem demara această anchetă fără a aminti aici rolul intelectualităţii în perioada interbelică, războiul psihologic pe care noua putere comunistă l-a purtat decenii la rând, cu efecte răvăşitoare care se simt până în zilele noastre. Intelectualii (cei mai mulţi scriitori!) au fost reduşi la tăcere, îndepărtaţi din spaţiul public, torturaţi, ucişi. De partea cealaltă a existat, desigur, intelectualul de partid, scriitorul de curte, omul nou al orânduirii socialiste, care a rezistat în timp şi pe care îl regăsim şi astăzi în spaţiul public, pe poziţii privilegiate.

Vă invităm, aşadar, să urmărim "tema" de bacalaureat dezbătură, astăzi, de Nicolae Dărămuş. Ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură, Nicolae Dărămuș a fondat în 1994 Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axată pe educaţia "pro natura" prin mijloacele artelor – literatură, fotografie, desen, film – şi pe activităţi de teren (preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier). Este, printre altele, autorul excelentei cărţi "Inocenţii marii terori", apărută la Alexandria Publishing House în 2013. (Florentina Toniţă)


NICOLAE DĂRĂMUŞ: "Cati dintre scriitorii romani au avut norocul de a fi traiti de viata?"

Cred ca misia scriitorului - misia, mai degraba decat "rolul", caci acum toata lumea joaca roluri, nesimtindu-si misia -  in prima instanta, este similara cu cea a oricarui om constient: aceea de  trai, de a lua atitudine, de a actiona si reactiona, adecvand la intreg; intregul fiindu-i, pe rand, constiinta, familia, tara...Terra. Altcumva spus, in prima instanta, misia scriitorului este adecvarea personala - ca stil de viata - la "traiul cu si intru Dumnezeu".  

In cea de a doua instanta  - la care se refera, de fapt,  intrebarea anchetei -  fata de cea a oricarui om constient, misia scriitorului ar trebui sa fie incarcata de atitudinea publica asumata  si de raspunderea formativa a operei, intrucat s-ar cuveni ca el sa fie "primus inter pares". La mijloc aflandu-se obligatia morala  de om  al agorei, la al carui stil de viata si la ale carui cuvinte (scrise in opera si rostite in microfoane ) se uita ceilalti.  

El, asadar, ar trebui  sa arate cititorilor (multimii) calea necesara si telul esential si urgent, ale unui moment, ale unui loc si timp;  ducandu-si traiul si savarsindu-si opera  dupa principiul "Judeca global si actioneaza local"; in familie, in  comunitatea ta (profesionala, urbana), in tara ta, pe Terra.   Pana la urma ajungem tot la "adecvarea la intreg", de data asta scriitorul invatandu-i si pe ceilalti,  prin ceea ce simte, face,  scrie si isi asuma public, exact aceasta sapienta simpla, aducatoare de liniste, implinire, armonie; lui si celorlalti.  

Spre a fi credibil insa, scriitorul nu trebuie sa faca nicidecum disjunctie intre stilul de viata personala si mesajul operei sale. Cu publicul, scriitorul nepermitandu-si aplicarea zicalei "Fa ce zice popa, nu ce face popa".  

Aici intervine inconturnabil rostirea lui Guy Deborg: "Pentru a sti sa scrii trebuie sa fi citit, iar spre a sti ce sa citesti, trebuie sa stii sa traiesti"; adica, sa fii om trait, cu un bun peisaj experiential, soldat cu "trezire" si concluzii pe masura. In opinia mea, lipsa experientialului autentic,  marcat de  anvergura compasiunii si a generozitatii, este marea tristete a scriitorimii romane actuale; este vorba de lipsa  unui experiential care sa atinga nivelul constiintei. Lipsa Credintei este, cred, deopotriva, cauza si efect. Ancheta aceasta -  privind misia scriitorului in societate -  ma obliga sa  fac vorbire de nivelul constiintei nationale sau - si mai si, la aceasta ora (ce pretentie!...) – de  cel al constiintei planetare...Vrand-nevrand, tot la Credinta ajung. Dar, sa le iau pe rand…  

Cred ca, acum si aici - in Romania "libera", adica – ne putem intreba de ce scriitorii (si artistii notorii - as adauga) nu sunt implicati civic pe masura crizei – criza morala, inainte de toate. De ce, asadar, scriitorii nu au devenit modele de simtire, gandire, atitudine, actiune si reactie la problemele majore ale contemporaneitatii romanesti? Care, in mare, sunt problemele generale ale contemporaneitatii planetare, de data asta ele actionand doar local. Raspunsul se afle exact in alegatia lui Guy Deborg, mai inainte pomenita. Caci majoritatea scriitorilor (a oamenilor de cultura, a artistilor) sunt niste "netraiti". Nu e nicio indoiala ca "stilul este omul", dar cati oameni de cultura au oare cu adevarat stil? Cati dintre scriitorii romani au avut norocul de a fi traiti de viata, spre a putea conchide cu onestitate si  generozitate asupra rostului, devenind invatatori? Imi vin in minte "traitii"  Andre  Malraux, Charles de Gaulle, Romain Gary, Joseph Kessel, Edward Abbey , Andoine de Saint Exupery, Ernest Hemingway sau...  Vaclav Havel, a carui rostire raspunde total intrebarii acestei anchete : "Rolul intelectualului este, printre alte lucruri, sa prevada ca o Casandra, diferitele primejdii, orori si catastrofe".

 De aici pana la convingerea mea ca, in cel mai bun caz, scriitorii romani nu sunt intelectuali, ci numai niste notorii si vanitosi  eruditi, nu a fost decat un pas. In textele mele de presa asa i-am numit "notorii eruditi" si "barbatei de elita" (nu barbati!).

Adica, genul de condeier care, pus pe o saltea pneumatica intr-o piscina de hotel, poate naufragia, pierind acolo... Scena de la Uniunea Scriitorilor din filmul "Filantropica" este memorabila si sugestiva in acest sens! Sa nu uit: fac exceptie de la regula, in opinia mea, Titus Popovici, Octavian Paler, Neagu Djuvara,  lista mai putand cuprinde cateva nume (Adrian Paunescu, Cristian Tudor Popescu  etc.). Fara indoiala ca, dupa 1989, o bruma de implicare cetateneasca a existat si la unii scriitori romani. Aceasta s-a limitat insa la pledoarii infocate  pentru "drepturile omului", pentru libertatea de exprimare,  ei cantonandu-se  mai apoi strict  inauntrul  comodei banalitati generale : au condamnat comunismul, securitatea, crimele comuniste, si-au revendicat "rezistenta prin cultura" (expresie a frustrarii de a nu fi rezistat, de fapt, decat prin frica si lasitate), naruindu-se  - ca majoritatea romanilor - din convingerile politice  "de stanga", in cele " de dreapta". Majoritatea scriitorilor  (mai cu seama cei din "cercul Humanitas" - autoproclamati "elite", dar nu numai ei... ) au blamat statul si proprietatea etatista, elogiind fara rezerve capitalismul,  liberalismul (sau chiar libertarianismul), precum si initiativa si proprietatea individuala, nefacand grava deosebire dintre "privat" si "particular".

Caci "privat" inseamna, de fapt, "lipsit de", dupa cum “a privatiza , provenind de la verbul  "privare",  inseamna "a lipsi de" ceva pe cineva.  Este un fapt evident ca o astfel de atitudine, asumata public, aducea cu sine si o abdicare flagranta de la norme morale elementare. Faptul s-a concretizat in privatizarea patrimoniului natural, economic si financiar al Romaniei,  soldata cu luarea acestuia in posesie de catre indivizi lipsiti  de scrupule, fara ca tocmai "cainii de paza" ai democratiei - printre ei, si scriitorii - sa fi sesizat uriasa cacialma. Asa s-a produs, practic, fara opozitia "intelectualilor" (si a scriitorilor, printre acestia)  "depatrimonializarea" Romaniei, precum si destramarea morala. Caci una este sa faci ceva - paine, pantofi , haine etc.- printr-o initiativa si firma particulara si cu totul altceva este sa iei de-a gata, din "darul lui Dumnezeu", prin privatizare, paduri,  petrol, aur, fauna, soluri fertile, ape  - resursele tarii, in general - lipsind de ele si implicit de dreptul la viata,  pe exact cei in drept sa le foloseasca cu masura si de-a lungul multor generatii: pe cetatenii Romaniei ; si - mi-as permite, prin asumarea spiritualitatii  "pro natura" - lipsind de aceleasi drepturi, deopotriva, pe locuitorii padurilor, apelor,  si campiilor tarii : arbori si salbaticiuni. Lipsa reactiei scriitorimii romane la aceste pierderi si, in general, lipsa de implicare civica formativa, este insa explicabila, la spusa lui Guy Deborg adaugandu-se sinteza unui  proverb german : "Taranul mananca numai ce cunoaste". Daca pentru taran faptul este insa bun si onorabil, pentru scriitori (si, in general, pentru formatorii de opinie) a oferi publicului (cel "telespectator")  si consumatorului de literatura ( si de cultura) numai felul de "mancare" pe care un precar experiential  personal  l-a oferit autorului, de-a lungul propriei sale formari,  este pagubitor. Pentru  ca un scriitor sa simta pierderile mai inainte pomenite, el ar fi trebuit sa fi trait inauntrul  a tot ce inseamna patrimoniu, sa fi avut un contact nemijlocit cu  patria, cu "intregul".

Or, cata vreme cei mai multi  scriitori s-au nascut, au copilarit si au trait pe asfaltul urban, in biblioteci, sali de curs si in propriile garsoniere (e drept, adesea ticsite de tomuri), a le cere sa sufere la pierderile mai inainte enumerate  – caci numai suferinta genereaza atitudini  si opera  – ar fi deplasat  si inutil. Daca viata  fara biblioteca poate genera, totusi,  atitudini luminoase,  biblioteca lipsita de viata nu are cum naste compasiune, oameni  vizionari si curajosi, intrucat  pierderea a ceea ce n-au vazut si n-au trait nu este o pierdere… De ce? Fiindca "nici nu exista".

Din nefericire asadar, pana la aceasta ora – cu foarte putine exceptii  - cei mai multi scriitori  (si artisti)  nu au aratat multimilor, in mod  asumat explicit, o directie luminoasa, necesara si urgenta, fiindca nici ei insisi nu o vedeau. S-au multumit sa se arate pe ei insisi,  obsedati si indragostiti peste poate de persoana si "opera" lor... Lucru marunt, absolut meschin, in conditiile atator drame care ar reclama nelinistea generozitatii; vieti parcurse cam degeaba; talente irosite prin necunoastere. Dar, deopotriva,  realitati firesti  si... de iertat.   Paradigma lui "a avea" - in care se traieste, in general -  pare sa fie  responsabila de  nefiintarea majoritatii scriitorilor contemporani, de lipsa vointei  (simtirii) lor  de a deveni invatatori si formatori ai natiunii. Caci, dornici de "a avea" imagine,  glorie, recunoastere  a valorii,  ei s-au dovedit la fel de dornici de  "a avea" bunuri pamantene, de la automobile, la diverse "proprietati private", nemairamanandu-le timp pentru "a fi". Addictivi la actiunea  posesiei -  patognomonica pentru ego – scriitorii au dovedit implicit  (asemenea poporului care i-a nascut) un nivel de constiinta  inferior celui  national sau mai inainte pomenitului nivel planetar.  De ce?...Fiindca nici natiunea  romana nu s-a constituit inca. Iar cogularea  natiunii, inconditiile globalizarii, ramane sub semnul intrebarii, ea reclamand un efort  intelectual  - de meditatie si de persuasiune -  considerabil.  

Cineva s-ar putea intreba daca scriitorii n-ar fi trebuit sa fie partea intai mergatoare si esentiala din fermentul acestei coagulari?  Raspunsul este negresit afirmativ,  dar realitatea trebuie acceptata: cei care au avut si au viziunea interesului national (sau/si planetar), fiintand – traind  asadar inauntrul paradigmei lui "a fi" – au fost si sunt inca  destul de putini. Iar ancheta aceasta – privind misia scriitorului – este dovada ca pasii  spre lumina se fac. 

"Motorul" acestei deveniri fiind, pana la urma, tot suferinta : gustul  strepezit,  neimplinirea , nefericirea chiar, pe care "a avea", odata realizat – ca posesii de bunuri sau glorie de condeier  -  o lasa tuturor.   Societatile ( popoarele) care  s-au constituit in natiuni, de la un moment dat, au functionat pe principiul "Toti pentru unul si unul pentru toti" – unde ceilalti  (toti adica) sunt oamenii, dar si… arborii, necuvantatoarele, Natura, darul lui Dumnezeu ; care dar, mai mult decat locul (tara) unde ne-am nascut, este Terra, unde – ca si in tara sa - omul este "primus inter pares", raspunzator de toti si de toate. De aici, vorbind sincer, este lesne sa ajungem la Credinta.  

Doar  cei care simt asa si nu pregeta sa o spuna oricui,  oriunde si oricand – fie ca se afla dinaintea unui om, fie la microfoanele unui amfiteatru sau stadion plin – vor deveni invatatori. Scriitorii putand fi printre ei.