PACE

Dincolo de realul bine fixat in cotidian, placat cu aurul sau cu argintul lumesc al fiecarei zile, traim o nefireasca si amalgamatica prabusire, o lipire de asfaltul trecerii fara rost. Zi de zi. Noapte de noapte. Ceas de ceas. Nu avem puterea sa ne impotrivim, dar nu din ratiuni de demnitate sau re-ligiozitate, cat din sfanta lasitate, cea mai presus de inima, pace, iubire.

Am capatat libertatea de a ne dezice de suflet, de a ne comporta iresponsabil, de a iubi la fel, de a uri cu pasiune sau de a minti cu farmec. Adevarul devine un scop personal, aspru pentru ceilalti, facil pentru sine, insa niciodata destul de clar cat sa devina acelasi, unul si al tuturor.

Intre frica de singuratate si vietuirea in doi, tu si adevarul, devii una cu celalalt, dar acel celalalt care depune marturie pentru tine ca ai incercat, ai patimit, ai rastignit visuri, ai prosternat iubiri, dar destinul te-a intors, lasandu-ti adevarul pe cruce, siroind in partea dinspre talhar... Marturia care te salveaza de fiecare data...

Devenim uniti doar atunci cand avem nevoie de justificare, atunci cand greutatea nu ne mai apara, cand ascunzisul de noi insine se transforma in panza rara, racoroasa, aspra sufletului.

De asta aleg pacea.

Maria (fragment de roman)

Dimineata la manastire nu semana cu nicio alta, din toata viata ei. Se trezi in sunet de clopot si in cantec de maici. Dincolo de cerdacul casutei se ridica manastirea, alba si maiestuoasa ca insusi Dumnezeu. Maria ar fi vrut sa se ridice din pat, dar nici nu voia sa paraseasca starea aceea parca de trezvie crestina.

De cu seara, maicile coborasera florile jos, pe scandura cerdacului vopsita in rosu caramiziu. „Sa nu le ploua, maica!”, au spus ele.
Au ramas sub stele doar busuiocul in floare si policandrul care inflorea numai seara, la ora 9, pentru a-si gudura galbenul falos pana a doua zi dimineata, cand isi scutura floarea. Maria asistase la minune. „Hai repede, e 9, sa vedem cum infloreste!”.

Au stat lipite pe cerdac pana cand a izbucnit, intr-o mutenie dumnezeiasca, floarea de policandru. Doar pisicile mai stranutau printre buruieni, in slava si sub privirile umede ale maicilor. Alintate, lenese, jucause, mofturoase, gingase, lipicioase. Multe pisici, la fiecare chilie de maici. Seara, sub racoare, incep spectacolele, jocurile, spre bucuria maicilor.

Ce are Varaticul altfel decat alte manastiri? Poate pe Eminescu, pe Veronica, pe Maica Benedicta – Zoe Dumitrescu Busulenga. Curatenie si duh. Bucurie crestina si spectaculoasa gradina cu flori. Gradina Raiului, un neasemuit loc situat in afara acestei lumi. Este locul unde, se pare, s-au perindat cei mai multi academicieni, scriitori, studenti, tineri, monahi, monahii in cautarea blandetii si a adevarului crestin.
Cu o seara inainte, Maria isi lua curaj si porni la deal, spre cimitir. Trecu pe langa Manastirea Schimbarea la fata, cea de a treia biserica a manastirii, si de acolo o maica o indruma sa rupa cimitirul si sa urce sus, pana sub padure. Albul crucilor o insoti pana dincolo de gard unde incepea iarba deasa, imprastiata pana in crestetul copacilor.

Dealul o obosise putin, insa drumul parea sterp, fara bucurie. In spatele cimitirului nu se zarea nimic.

Abia aproape sa plece, privirile scotocira mai des printre crengile merilor auncati ici si colo, ca peste tot in sat. In spate se ascundea o casuta. Darapanata, indurerata. Singura si anevoie ramasa in picioare.

Era casa in care odinioara tragea Eminescu. Singur sau cu Creanga. Trist sau indragostit, venit dupa Veronica. Buna cuviinta il oprea sa traga la casa care o gazduia pe dulcea iubita. Maicile ii zareau doar pe ulitele satucului, fericiti si uluiti de frumusetea presarata de Dumnezeu pe pamant.

Langa mormantul Veronicai

Doamne, faramiteaza in Numele Tau iubirea aceasta
presarata pururi sufletului nepustiit
pre mana de maica purtata pe strana ai dus din nou gandul meu
alungita, stranie muzica in clopotul diminetii
niciunde nu poposesc tanguiri ca in Varaticul coplesit de iubire
drumul ingust imbracat in frunze poarta pasii agale pierduti
Doamne, de iubire nimeni nu moare
atunci cum, in moarte, inveti a iubi?