”Promisiunea”, un film de dragoste în care se oglindește destinul unui popor de martiri.
Pe 21 septembrie, armenii își sărbătoresc independența. În
fiecare familie de armean de astăzi există un sfânt, în fiecare casă există
altare care mențin vie memoria victimelor genocidului din urmă cu mai bine de
100 de ani.
Biserica Armeniei a canonizat un milion și jumătate de
martiri masacrați în timpul Imperiului Otoman.
Copii, femei, bătrâni. Intelectuali, țărani, meșteșugari. Cu
toții au fost secerați fără milă.
S-au scris pagini memorabile despre genocidul
armean, s-au filmat scene cutremurătoare despre istoria de acum un secol. Unul dintre aceste filme este "Promisiunea".
Dincolo de toate, un film de dragoste. Poți chiar să identifici un triunghi
amoros între frumoasa Ana (Charlotte Le Bon), jurnalistul american Chris
(Christian Bale) și studentul la medicină Mikael (Oscar Isaac). E adevărat, un
triunghi amoros prins în mijlocul unei drame politice.
Dacă regizorul filmului "Promisiunea", Terry
George, nu ar fi îmbrăcat istoria în hainele firave, delicate ale iubirii,
poate că am fi avut un film istoric și atât.
Filmul este necesar mai ales pentru că aduce în atenție una dintre cele mai mari drame ale umanității din secolul al XX-lea. Este vorba despre masacrarea sau deportarea a 1,5 milioane de armeni, cei mai mulți creștini, în perioada 1915-1917.
Însuși Terry George spune că ”Promisiunea” este ”o poveste de
dragoste spusă pe fundalul a ceea ce s-a întâmplat cu armenii în acei ani”.
Dragostea îndelung
rabdă, nu pizmuiește, nu se răzbună, spune Cartea. Iar în mijlocul durerii
fiind, "uneori, ca să te răzbuni, e de ajuns să supraviețuiești",
spune Ana în film, ca răspuns la durerea lui Mikael, cel care își vede mama,
tatăl, proaspăta soție uciși, iar pruncul nenăscut ciopârțit în pântecele
mamei.
”Ceea ce mă interesează este să găsesc povești umane de supraviețuire, oricare ar fi aceasta. În mod clar, mă interesează educarea oamenilor prin intermediul cinematografiei și dacă apare o oportunitate potrivită, sigur nu exclud nimic”, spune Terry George.
Regizorul, venit din Belfast, a avut propria experiență. În 1975, pe când avea 23 de ani, a fost prins în activitatea paramilitară republicană. A fost condamnat la 6 ani de închisoare, fiind însă eliberat în 1978. A părăsit Irlanda și s-a mutat cu familia în New York (1981), unde și-a luat în serios talentul de scriitor, apoi pe cel de scenarist. Spune, totuși, că nu va face niciun film despre experiența personală și că nu ar putea să își așeze propria poveste la nivelul unor evenimente grave ale istoriei. Dar este de acord că ceea ce trăiești de-a lungul vieții te ajută să îți formezi o perspectivă asupra anumitor lucruri. Să înțelegi mai bine modul în care oamenii obișnuiți reușesc să facă față catastrofelor care se abat asupra lor.
Atrocitățile comise asupra poporului armean nu au fost
singurele din istorie. Cu ele, însă, începe un lung șir al violenței și negării.
Abia în 1948 o rezoluție ONU condamnă genocidul drept crimă de drept
internațional, indiferent că are loc pe timp de pace sau pe timp de război,
dacă se referă la distrugerea parțială sau în totalitate a unui grup național,
religios, etnic sau rasial. Cu toate acestea, genocidul armean este încă o temă
care stârnește patimi politice, Turcia refuzând până astăzi să recunoască
crimele comise de Imperiul Otoman. Armenii, însă, își păstrează istoria, îi
adaugă mărturii, o arată lumii așa cum a fost.
Da, chiar și atunci când imperiile se prăbușesc, dragostea poate purta pe umeri întreaga istorie a unui neam.
