Un stat degeaba intr-o societate de consum

Nu putem fi nici mai săraci nici mai bogaţi decât noi înşine ne vom sărăci sau îmbogăţi. La fel cum nu putem deveni nici mai buni nici mai răi decât noi înşine ne vom îmbunătăţi spiritual sau sufleteşte înrăi. Societatea de consum capătă nuanţe înspăimântătoare atâta vreme cât ea, societatea, îşi devorează propriul cetăţean pâna la a-i modifica structura umană.
"Statul e unde sinuciderea pe îndelete a tuturora se numeşte viaţă", spune Friedrich Nietzche. Un stat care, iată, nu îşi mai asumă destinul cetăţeanului, dezicându-se la modul cel mai nefiresc de fiinţa umană, dar fidel până la absurd sistemului pe care l-a creat cu ajutorul fiinţei umane.
Din Homo Sapiens, Homo Ludens, Homo Religiosus, omul contemporan a devenit "consumator", un produs al societăţii pe care el însuşi a construit-o. Statul constrânge, în timp ce societatea eliberează, modelează şi creeză modele umane noi, adaptate realităţii contemporane. O societate care îşi selectează nemilos membrii în funcţie de consumul de Cola, Mc Donald’s, telefoane şi acareturi moderne nu mai este o societate sănătoasă, ci o dictatură a consumului. Ierarhizarea cetăţeanului în societate nu se mai face după criterii intelectuale, capacităţi profesionale, artistice, umane. Omul nu mai este de mult de natură divină, ci un produs pe bandă al societăţii de consum, o rotiţă în marele angrenaj universal.
Un stat care îşi ignoră proprii cetăţeni îndesând bani în buzunarele de la Mediu şi Securitate, dar sărăceşte Educaţia şi Sănătatea este un stat bolnav. Un om educat nu va fi niciodată uşor de manipulat, un om sănătos fizic şi psihic nu va deveni dependent de o structură statală, indiferent cât de bun manipulator ar fi Conducătorul. Curios cum, într-o atât de dezvoltată societate, în care mediul virtual oferă posibilităţi nelimitate de informaţie, cetăţenii sunt tot mai puţin interesaţi de cărţi şi tot mai puţin capabili de a discerne informaţiile.
Într-o lume a reclamelor, a indicaţiilor precise, a confortului absolut, a mediei care încurajează egoismul fără scrupule (Eu merit, eu decid, eu votez, eu am dreptul), umanismul riscă să devină el însuşi o formă a consumismului, atâta vreme cât cetăţeanul este sensibil "la pachet", atunci când i se oferă o poveste îmbrăcată în reclame, iar gestul frumos va deveni, la rândul său, un subiect de presă. Asta în timp ce alături, în casa vecină sau pe strada noastră se zbat în viaţă oameni simpli, suferinzi şi nebăgaţi în seamă. Pentru că societatea de consum are nevoie de "poveşti", pentru că povestea atrage reclama, reclama înseamnă bani, banii asigură puterea. De la "vreau să fiu cunoscut pentru ceea ce fac", am ajuns astăzi la "nu fac decât dacă se află că am făcut"!
O hârtie adunată de pe stradă, un copac plantat sau un câine hrănit nu are haz fără "mediatizare". Conceptele creştine (nu ştie stânga ce face dreapta, spuneau bunicii noştri) înseamnă astăzi lipsă de strategie.
Nu este atât de târziu pe cât ne place să credem. Avem şansa de a privi în jur şi de a găsi încă în viaţă, alături de noi, uriaşi ai spiritului. Avem şansa de a deschide cărţi în care aflăm că omul este o fiinţă umană inteligentă.
Societatea de consum poate trăi şi prin ea însăşi, fără aportul nostru. Consumismul are o imensă capacitate de adaptare. Este posibil ca ea, societatea de consum, să fie nevoită să schimbe regulile, să promoveze valoarea şi să se recunoască învinsă. Sunt om, deci exist, exist, deci consum. Nimic rău până aici, cu condiţia ca, într-o societate sănătoasă, să decid eu ce vreau să consum!

Artisti intr-un oras in care nu se intampla nimic

Bănuiam nebunia care avea să se întâmple. Există oameni care ştiu să facă bani, există alţi oameni care oferă bani, şi mai există ei, artiştii. Artiştii care traiesc veşnic nefericirea de a nu fi recunoscuţi la ei acasă.

Reţeta este un afiş îndrăzneţ şi o manipulare grosolană, la limita legalităţii. Şi succesul este garantat. Orchestra Johann Strauss Spirit, concertul Crăciun Vienez şi un repertoriu strălucitor. Cât de bine au fost folosite aceste cuvinte: orchestră, Johann Strauss, Crăciun, Viena... Bomboana de pe tort: dirijorul Daniil Zaharov, din Sankt Petersburg. Nimeni nu a auzit de el, dar sună bine, nu? Iar şampania, artificiile şi restul, tot pe afiş: On the Beautiful Blue Danube, Emperor Waltz, Wiener Blut, Tales from the, Vienna Woods, Wine, Women and Song, Radetzky March, Pizzicato Polka, The Bat.
Un spectacol plăcut, dar extrem de dezarmonizat din toate punctele de vedere, slab profesional, neplăcut ca tehnică, dezechilibrat estetic. Nimic din ceea ce un spectator aştepta citind un afiş atât de pretenţios ca informaţie. Preţul: 50 de lei.
O orchestră cu 14 instrumentişti (80% viori), un dirijor şi 10 microfoane. Un spectacol cu prea puţine momente reuşite. Un concert în care trăieşti nebunia de a asista la microfonie de... nai! Vals urmat de un moment la limita kitsch-ului, în care o membră a orchestrei, într-un mini de cabaret şi cu o pălărie ordinară, cântă jazz, simfonii cu acordeon, momente de virtuozitate... folclorică şi, culmea, aplauze! Pesonal, am mai avut parte şi de o imagine total dezagreabila: bichinii pe care ii poartă vioara I. Ghinionul meu!

De ce am scris aceste rânduri? Pentru că, acolo fiind şi tot acolo îndurerându-mă, m-am gândit că merităm ceva cam aşa: nişte oameni să facă un afiş maaare, sclipitor şi în mare măsură corect, dar răsunător. Vom plăti 100 de lei biletul pentru că, în orăşelul acesta mic, în care parcă nimic nu se întâmplă, totul se trece, nu poţi rata un asemenea afiş. Să mergem la concert, unde vom asculta – sunt absolut sigură – muzică adevărată, magică. Să aplaudăm, să aruncăm cu flori, să fim fericiţi că în orăşelul acesta mic în sfârşit s-a întâmplat ceva. Şi la final, la bis, să dăm jos măştile şi să privim cum pe scenă ne aruncă florile înapoi ei, artiştii noştri: instrumentiştii Filarmonicii Botoşani! Pe care nu vrem să îi vedem altfel pentru că nu au afiş amăgitor şi preţ de case mari. Ei, aceşti artişti ai noştri, sunt excepţionali. Dar, spre ghinionul lor, sunt artişti într-un oraş în care niciodată nu se întâmplă nimic... Au salarii mici şi o sală infectă. Uneori cântă în semi-obscur, alteori cu gâtul ingheţat. Aş vrea să ne păcălească într-o zi, să ne minunăm şi să aplaudăm şi ei să ne arunce înapoi florile şi aplauzele. E urât, e chinuitor gândul, dar cred că astă-seară mi-au dat lacrimile gândindu-mă la ei. Lacrimi de ciudă, de milă de noi. Atâta tot. Pur şi simplu trebuia să scriu aceste rânduri.

Zborul ne-zburat

Degeaba zbori dacă aripa nu ţi se prinde de suflet, ci numai de trup. Îngereşti printre oameni dar crezi că poţi cuceri văzduhul...
Există o înălţime a inimii pe care nu o vei putea cuceri niciodată, nici măcar cu un milion de aripi. Adâncimea unui suflet, neştiutoare zburătoare, nu înseamnă să te afunzi, ci să te înalţi, să te cutremuri! Ştii tu oare cum se pierd vulturii de lume?
Ştii câtă ignoranţă şi nemilostenie zace într-un zbor frânt? Ai încercat vreodată un mers fără talpă, doar cu vârful aripii? Câtă schilodenie şi chin, câtă păgânătate într-un târâit de aripă... Câte întrebări, atâtea fără-răspunsuri...
Dumnezeu ţi-a dat aripi, dar tu nu ţi-ai dăruit nimic. Cred că nici măcar nu exişti.

Marturia Parintelui Iustin Parvu despre Parintele Ilie Lacatusu

Parintele Ilie Lacatusu s-a nascut la data de 6 decembrie 1909, in satul Crapaturile, judetul Valcea. Parintele Ilie a trait 74 de ani, adormind in Domnul la data de 22 iulie 1983. Ilie Lacatusu este un preot ce a slujit in marea perioada de prigoana crestina, in vremea comunistilor, pentru viata si faptele sale el fiind acuzat de regim si inchis ca detinut politic.
Trupul parintelui Ilie Lacatusu a fost inmormantat in Cimitirul Adormirea Maicii Domnului, din Bucuresti. Aici, familia sa detinea o cripta. Trupul neinsufletit al parintelui nu a fost imbalsamat, canoanele Bisericii interzicand acest lucru, mai ales preotilor.

In luna septembrie a anului 1998, sotia lui va adormi si ea in Domnul. Urmasii au tinut minte dorinta parintelui, motiv pentru care ei au sapat in acelasi loc, spre a o inmormanta. In ziua de 29 septembrie 1998, la exact 15 ani de la trecerea la Domnul a parintelui, trupul sau a fost gasit neschimbat, neputrezit si frumos mirositor. Trupul parintelui indeplineste conditiile sfintelor moaste: nestricacios, frumos mirositor, uscat si usor, pielea de culoarea alunului, pastrandu-si dimensiunile si aspectul. Iar viata lui este si ea temei sfant.

Marturia Parintelui Iustin Parvu despre Parintele Ilie Lacatusu

Alaturi de Parintele Ilie Lacatusu am stat 4 ani la Periprava, in Delta. El s-a remarcat, in general, prin interiorizarea lui puternica si prin tacere; rar il auzeai vorbind ceva, si atunci cand o facea, era foarte important ceea ce spunea, de cele mai multe ori ne indemna sa ne rugam atunci cand eram in vreo primejdie.
Despre acest om pot sa spun ca avea cu adevarat darul smereniei. Cauta tot timpul sa nu iasa in evidenta cu ceva, facea pe neisemnatul. Imi amintesc de o intamplare minunata din Delta, cand Parintele Ilie a jucat un rol foarte important.
In data de 30 ianuarie, ne-au trimis in colonie, la Canal, la taiat de stuf. Va dati seama ce insemna lucrul acesta pe un frig de iarna? Moarte curata. Eram toti inspaimantati, mai ales ca ii vazusem si pe caraliii nostri cu mitraliera, vreo patru mitraliere. Probabil asteptau sa ne execute, crezand ca vom refuza comanda. Era o deschidere acolo, de apa, de vreo patruzeci de hectare si stuful era tocmai in adancime.
Toti am inceput sa murmuram si nu prea aveam de gand sa intram in apa. Ne-au ordonat sa intram si sa scoatem cate doi snopi. Pentru cine faceam noi astea? Nu avea niciun sens. Mai, si cum sa intri in apa? Calci te duci intr-o stioalna, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la inceput.
Dar Parintele Ilie a avut un cuvant foarte ferm si ne-a imbarbatat pe toti: „Mai, intram pentru ca astia is pusi pe gand rau; astia trag in noi. Sa intram in apa, ca Maica Domnului si Sfintii Trei Ierarhi ne vor scoate nevatamati.”
Mai, si am intrat. Am ajuns acolo, pana la barbie am intrat in apa. Am taiat frumos snopi. Si ne miram cu totii ca lucram ca pe uscat. Unii pana la piept, unii pana la gat, unii in sfarsit pana la jumatate, cum ne-a prins locul pe fiecare acolo. Si am scos. Am mers vreo trei ore in apa, si am scos la mal cei doi snopi. Dar nu era numai asa ca-l tai cu frunze, trebuia frumos, curatat, masurat, pus la dimensiune si era un ger de -30° afara, gheata groasa de 20-25 cm, incat vedea nufarul galben inflorit sub gheata. Sus ne insoteau niste pasari, care ne-au urmarit in tot acest timp si dedesubt florile de sub gheata.
Ei bine, eram cu totii nevatamati si uzi. Curgea apa de pe noi. Mare minune a fost atunci. Ca dimineata, cand am intrat noi era ceata, nori si rece, asa te prindea la oase. Si dintr-odata a aparut soarele, mai baieti, s-a luminat de ziua. Era o caldura, de se minunau si caraliii. Ne-am dezbracat si s-au uscat hainele ca la cea mai fierbinte soba, asa aburi ieseau din toate. Ne-am incaltat, ne-am imbracat si hai la colonie.
Si asa Maica Domnului si Sfintii Trei Ierarhi au fost cu noi si ne-au ajutat, chiar in ziua de 30 ianuarie. Si va spun ca nu s-a intamplat sa fie nici un bolnav, nici un internat, n-o fost nimic. Si aceasta datorita rugaciunilor Parintelui Ilie, ca altfel cred ca eram cu totii morti.

Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"

"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...