Svetlana Aleksievici, "Dezastrul de la Cernobîl"

Am început a citi cartea Svetlanei Aleksievici într-un miez de noapte. "Dezastrul de la Cernobîl" este mult peste ceea ce a însemnat vreodată o carte. Este mai mult decât o mărturie a supravieţuitorilor. Uneori pare a fi însăşi istoria omenirii sau de la facerea lumii până la dezastru. Este despre limitele umanului, despre iubire şi moarte. Svetlana Aleksievici a primit anul trecut Premiul Nobel "pentru opera sa polifonică, memorial al suferinţei şi curajului". Suferinţă şi curaj…
În noaptea aceea am citit primul capitol fără să reuşesc să mă aşez în gând, în propriul gând. Fără să înţeleg unde mă duc paginile, pentru că atât de surprinzător este acest prim capitol, încât nu ştii dacă este omeneşte posibil să scrii astfel, darămite să trăieşti aşa ceva. Când citeşti în miez de noapte nu te mai fereşti de lacrimă. O prinzi tovarăş tocmai pentru că trebuie să spele înainte-ţi, ca să mai încapă cuvinte. Este cutremurător, dar nu ştii ce e mai puternic dintre toate: trupul care se destramă, femeia care iubeşte, în timp ce adună carnea bărbatului ei de pe cearşafuri şi murmură: "Era tot el, şi îl iubeam, dar încă nu ştiam ce mult îl iubeam". Medicul care o alungă: "În faţa ta nu este soţul, omul pe care îl ştiai, acolo pe pat e un obiect radioactiv cu o densitate mare de contaminare". Sau pruncul femeii, care a trăit doar patru ore după naştere… Născut cu 20 de röntgen în ficat… Nataşa. Care acolo, în pântece, şi-a salvat mama. A colectat toată încărcătura radioactivă, pentru că mama se încăpăţâna să îl sărute pe omul pe care îl iubea, chiar dacă încă nu ştia ce mult îl iubea. "A fost un paratrăsnet. Aşa de mică. De mititică. Ea m-a ferit. Dar eu i-am iubit pe amândoi. Oare… Oare îţi poţi omorî iubirea? O asemenea iubire? De ce sunt alături? Dragostea şi moartea. Mereu sunt împreună". Acest prim capitol este povestea Liudmilei. 22 de pagini. Doar pentru acestea, şi Premiul Nobel era justificat. Pentru finalul poveştii. Pentru că "oamenii nu vor să audă despre moarte. Despre lucruri înfricoşătoare. Dar eu v-am povestit despre iubire. Cum am iubit eu". Liudmila, soţie de pompier.
Eroii Svetlanei Aleksievici par reconfiguraţi la o scară a lui Dumnezeu căreia noi i-am pierdut demult măsura şi rostul. Ai tendinţa să priveşti oamenii cu nume de personaje, să uiţi că au fost sau mai sunt încă vii, că au purtat pe buze cuvinte, că şi-au socotit zilele, nopţile, morţii. Cine ar putea crea asemenea personaje, ce ficţiune ar reuşi să tulbure această realitate?! Pare peste putinţă.
"Cum mă cheamă? Nu am bulletin. M-a luat miliţia. M-a bătut. "Ce hoinăreşti aşa?". "Eu nu hoinăresc, eu mă căiesc!". M-au bătut şi mai tare. M-au bătut în cap. Aşa să scrieţi: robul lui Dumnezeu Nikolai. Deja un om liber".
Aceştia sunt oamenii care au purtat cruci la Cernobîl. Oamenii care au trăit războiul nevăzut. Acolo unde lumea s-a prăbuşit şi totul s-a acoperit cu suferinţă. Acolo unde, cum spune ţăranca Anna Petrovna, "sufletul este singura fiinţă vie".
O carte care trebuie citită, răscitită, mărturisită. Pentru a înţelege viaţa şi a lupta pentru ea cât este vie!

VASILE VLAD - Şi mereu mă prefac a şti

Şi mereu mă prefac a şti
unde-i marginea. Chiar şi cu ochiul
desfăcut.

Dar, aşa cum dispare un vârtej,
uneori
dispare speranța,
şi se umblă atunci cu un gard în spinare,
pe lângă salcâmi jupuiți
şi chiar pe sub pământ, peste cârtițe
tresărind ca un clopot,
din nevoia doar de a fi apărat.

Mai au ceva să-şi spună oamenii şi în somn,
cu glasul dat la o parte,
naivi străbătând despărțirea.

O răsuflare îngropată în ape
este posibilă. Şi nici măcar nu ne mai astupă
o singură soartă.
La strigătul rațelor sălbatice închise în cer
se holbează răbdarea oricui.

Dar eu
cu atingeri de sidef încerc să-i vorbesc inimii,
cum vuiesc pentru sechii (sechii neînsemnând
desigur nimic), pe la ferestrele stinse
din cartierele orbilor,
şi despre cum o întunecare feroce
mă caută.

Pivnițele tăcerii au fost cotrobăite
şi ele. Tufişurile arse de praf
au fost şi ele date-ntr-o parte. Pe colinele de cenuşă
ajungând
am măsurat toată singurătatea.

Ţine cât mine.

"Cerneala", de Fernando Trias de Bes. Cartea care se citeşte cu inima

Tinzi să crezi că, după "Mr Gwyn", a lui Alessandro Baricco, e greu să te mai laşi absorbit de vreo carte, să te abandonezi unei idei fantastice atât de simple, atât de previzibile, dar fascinante prin puritatea suferinţei cum este "Cerneala". Cu inocenta înţelepciune a fiecărui personaj, cu deopotrivă încrederea în sine şi înlănţuirea în aproapele, cel în mâna căruia îţi încredinţezi destinul cu disperarea mistuitoare a ultimei speranţe. Şi totuşi, are ceva din aerul lui Baricco, din misterul palpabil şi seducător al lui Mr Gwyn.

"Cerneala" lui Fernando Trias de Bes este surprinzătoare şi totuşi atât de firesc alcătuită încât simţi, de la o pagină la alta, cum porii ţi se deschid unul câte unul, cum în sânge pătrunde lichidul aspru al cărţii, cum fiecare cuvânt te goleşte apoi de sens, te albeşte în fiecare filă pe care o străbaţi. Simţi toate acestea şi le accepţi fără să pui întrebări, fără să vrei să afli răspunsul înainte de vreme.

"Cerneala" este o metaforă nu pentru că te poartă sisific prin chinul facerii-de-carte, nu pentru că zdrobeşte nemilos destine şi înhaţă din fiecare personaj hălci întregi de viaţă.

"Cerneala" este o o carte-metaforă pentru că te curăţă. Te face să dai jos tot de pe tine şi să ai curaj să te purifici prin iubire (librarul), prin foc (matematicianul), să ştii când să eliberezi norii (corectorul), să joci totul pe o singură carte (tipograful), să ştii să îţi controlezi şi îţi stăpâneşti obsesiile (editorul). Şi rămâi în sine, descoperit ca o pagină albă, scrisă cu cerneala care dispare pe măsură ce citeşti, singura cerneală care explică motivul tuturor lucrurilor inexplicabile.

Pe măsură ce afli răspunsul cuvintele nu mai au rost. Taina se absoarbe precum ochiul de apă în deşertul fierbinte al plăcerii. Dar înlăuntru nu se face vid, nici întuneric. Cerneala nu dispare în neant, ea continuă privirii, se dedă inimii.

"Cerneala" este o carte scrisă cu apă. Iar povestea acestei cărţi este călătoria pe care fiecare dintre noi o facem atunci când nu mai încăpem în propriile suferinţe, când căutăm justificări în afara noastră pentru că rănile, tragediile nu au sens. Cartea lui Fernando Trias de Bes ne oferă ceea ce nu credeam că vom găsi vreodată: paginile albe în care ne aşezăm confortabil vieţile pentru ca, asumându-ni-le, să învăţăm de unde începe acceptarea.

După cartea aceasta, simplul gest de a bea apă mă copleşeşte. Ca şi cum m-aş îneca în cuvinte, dacă nu cumva mă gândesc să vânez nori. Sau poate să caut originea vieţii în picătura de ploaie, cu riscul de a sfârşi într-un fulger!

"O carte care promite imposibilul, dăruind, în joacă, lucrul cel mai important: plăcerea inimitabilă a literaturii", spune Nuria Barrios.

Şi totuşi, dincolo de toate, "Cerneala" este un elogiu adus tiparului.

"În fiecare iunie, la Mainz, în Germania, au loc sărbătorile Sfântului Ioan. Momentul culminant este pe 21 iunie, când se organizează botezul noilor tipografi. În plină Ludwigstrasse, aceştia jură credinţă profesiunii lor şi sunt botezaţi prin scufundarea într-un hârdău plin cu apă de Rin".

Sunt cunvintele cu care Fernando Trias de Bes îşi începe cartea a cărei acţiune se petrece la începutul anilor 1900, în Mainz. În acelaşi Mainz, cu jumătate de secol mai devreme, Gutenberg revoluţiona tiparul.