luni, 8 februarie 2016

GABRIEL ALEXE: "...mă voi răstigni copil"

Poet și profesor de matematici în Botoșani, Gabriel Alexe s-a născut pe 2 noiembrie 1959, la Câmpina, în judeţul Prahova. Şi-a făcut studiile în oraşul natal, pentru ca apoi să se înscrie la Facultatea de Matematică, Universitatea din Bucureşti şi, ulterior, la Facultatea de Ştiinţe Economice, Universitatea "Petre Andrei" Iaşi. Tânăr profesor, în 1984 se încadrează la Şcoala 13 din Botoşani, unde activează până în anul 1990, când devine director al Şcolii 16, funcţie pe care o deţine până în anul 2013.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2006. A colaborat cu versuri la revistele: Convorbiri literare, Cronica, Familia, Agora, Hayku, Hyperion-caiete botoşănene, Literatura şi arta (Chişinău), Poesis, Timpul ş.a. Poemele sale au fost premiate de numeroase reviste literare din ţară, precum Poesis (Satu Mare, 1992), Literatura şi arta (Chişinău, 1992), Familia (Oradea, 1993), Timpul (Iaşi, 1994), poetul fiind distins şi cu Premiul Editurii Moldova (Iaşi, 1996).

Gabriel Alexe s-a evidenţiat în plan literar şi prin haiku, fiind inclus în mai multe antologii de gen, printre care "O sută de catarge" (antologie de haiku românesc; Bucureşti: Haiku, 1997), "Surâsul crizantemei" (antologie de haiku românesc; Târgu-Mureş: Ardealul, 2004).

Volumul de debut, "Cameră cu păianjen", a apărut în anul 1996, la Editura Moldova Iaşi, următoarea carte de versuri fiind editată doi ani mai târziu, "Suflet vândut iubirii", la Editura Axa din Botoşani. Anul 2000 aduce pe piaţa literară un alt volum de versuri sub semnătura lui Gabriel Alexe, "Arome târzii", iar patru ani mai târziu apare cartea "Asha", ambele la Editura Axa Botoşani. La aceeaşi editură botoşăneană publică, în anul 2005, volumul de versuri "Calea Soarelui".

Profesor de matematică, a atras de partea sa rigurozitatea cifrelor, pe care le urmăreşte şi le cucereşte prin cuvinte, transformându-le în poeme. Pasionat de număr şi de rimă deopotrivă, Gabriel Alexe păstrează în poeme armonia şi exactitatea matematică a regulilor vieţuirii. Chiar dacă uneori ea, vieţuirea, trece din planul uman, ordinar, în cel idilic, extraordinar, supranatural până la misticism.

Un bun cunoscător al haiku-ului, poetul îşi amprentează versul cu o estetică specifică trăirilor unice, efemere. Poeziile lui Gabriel Alexe se situează în sfera simplităţii, marcate de acea "imagine care vorbeşte" ce caracterizează construcţiile haiku. Pentru că, şi atunci când nu scrie haiku, Gabriel Alexe rămâne tributar unei expresii con/strânse în sine, o stilizare a expresiei până la senzaţia stranie a "absenţei cuvintelor", cum o numeşte Florin Vasiliu, unul dintre cei mai importanţi creatori de haiku din România.

Poezia lui Gabriel Alexe este iniţiatică, neconformistă, apelând la concepte confucianiste, daoiste sau din filosofia populară japoneză. O inițiere care trece în spațiul trăirii, deseori echilibrând spiritual acel comun al cotidianului bulversant.

Gabriel Alexe pare să îşi găsească rostul acolo unde simte că poate transmite energia creatoare, unde mediul îi absoarbe cu nesaţ discursul cursiv, degajat şi mereu neprotocolar cu care îşi încântă audienţa. Cu toate acestea, nu de puţine ori poemele capătă o aură empirică, fiind străbătute de sentimente, străfulgerări menite să determine o stare de plutire, de levitaţie a cuvintelor.

"Precum în cer/ ce-i pe pământ îngere/ să nu le confunzi/ aici e altă ordine/ totul e altă/ ordine/ devine înainte de/ a fi/ şopteşte-mi din înălţime/ ce pleacă ce vine/ numai/ pentru mine/ nu suntem acasă/ îngere/ lasă-l pe Asha/ în delir".

Plutirea este, pentru Gabriel Alexe, o formă de evadare care modifică însăşi anatomia umanului, transcende trăirea şi trece dincolo de trupesc, palpabil, pământean.

"...parcă am zbura/ în/ aranjamente cromozomiale/ femei cu bioritmuri gemene/ mânând/ herghelii crepusculare".
 
Gabriel Alexe se lasă provocat de fiecare imbold al realităţii interioare, transformând experienţele senzoriale în poeme care păstrează, totuşi, luciditatea fiecărei clipe. Cu toate acestea, realitatea poetică nu mai este aceeaşi cu trăirea cotidiană, sentimentele devin "ruguri" care se "aprind/ cuibărite/ în inima unui echinocţiu".  Tatei "îi plânge singurătatea", înaltul coboară în umanul carnal şi curge cu "lacrima cerului".

"Cerul s-a împământenit/ din cerul înalt/ priveşte Mama/ lacrima cerului/ privirile ei/ icoana/ flacăra lumânării/ lacrima pământului/ înteţită inima mea înteţită/ Tata aşteaptă cu palma căuş/ la streaşina casei/ în curând va strânge/ un pumn de ploaie/ îşi va umezi sufletul/ apoi va adormi/ între dalii/ senin precum cerul/ inert ca pământul/ mă voi răstigni/ copil/ ţi-am spus eu/ Asha/ din cerul înalt ne priveşte/ Mama".

Poetul Gabriel Alexe a dovedit, în volumele publicate până acum, că dispune de un bogat univers interior, gata oricând să se structureze în poeme de o neașteptată perspectivă. Depinde numai de el dacă va ști să își valorifice trăirile poetice sau, dimpotrivă, rămâne în zona experimentului creativ, într-un joc al simbolurilor, fără a parcurge drumul până la capăt. Iar capătul nu poate fi decât unul singur: POEZIA!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu