Treceți la conținutul principal

GABRIEL ALEXE: "...mă voi răstigni copil"

Poet și profesor de matematici în Botoșani, Gabriel Alexe s-a născut pe 2 noiembrie 1959, la Câmpina, în judeţul Prahova. Şi-a făcut studiile în oraşul natal, pentru ca apoi să se înscrie la Facultatea de Matematică, Universitatea din Bucureşti şi, ulterior, la Facultatea de Ştiinţe Economice, Universitatea "Petre Andrei" Iaşi. Tânăr profesor, în 1984 se încadrează la Şcoala 13 din Botoşani, unde activează până în anul 1990, când devine director al Şcolii 16, funcţie pe care o deţine până în anul 2013.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2006. A colaborat cu versuri la revistele: Convorbiri literare, Cronica, Familia, Agora, Hayku, Hyperion-caiete botoşănene, Literatura şi arta (Chişinău), Poesis, Timpul ş.a. Poemele sale au fost premiate de numeroase reviste literare din ţară, precum Poesis (Satu Mare, 1992), Literatura şi arta (Chişinău, 1992), Familia (Oradea, 1993), Timpul (Iaşi, 1994), poetul fiind distins şi cu Premiul Editurii Moldova (Iaşi, 1996).

Gabriel Alexe s-a evidenţiat în plan literar şi prin haiku, fiind inclus în mai multe antologii de gen, printre care "O sută de catarge" (antologie de haiku românesc; Bucureşti: Haiku, 1997), "Surâsul crizantemei" (antologie de haiku românesc; Târgu-Mureş: Ardealul, 2004).

Volumul de debut, "Cameră cu păianjen", a apărut în anul 1996, la Editura Moldova Iaşi, următoarea carte de versuri fiind editată doi ani mai târziu, "Suflet vândut iubirii", la Editura Axa din Botoşani. Anul 2000 aduce pe piaţa literară un alt volum de versuri sub semnătura lui Gabriel Alexe, "Arome târzii", iar patru ani mai târziu apare cartea "Asha", ambele la Editura Axa Botoşani. La aceeaşi editură botoşăneană publică, în anul 2005, volumul de versuri "Calea Soarelui".

Profesor de matematică, a atras de partea sa rigurozitatea cifrelor, pe care le urmăreşte şi le cucereşte prin cuvinte, transformându-le în poeme. Pasionat de număr şi de rimă deopotrivă, Gabriel Alexe păstrează în poeme armonia şi exactitatea matematică a regulilor vieţuirii. Chiar dacă uneori ea, vieţuirea, trece din planul uman, ordinar, în cel idilic, extraordinar, supranatural până la misticism.

Un bun cunoscător al haiku-ului, poetul îşi amprentează versul cu o estetică specifică trăirilor unice, efemere. Poeziile lui Gabriel Alexe se situează în sfera simplităţii, marcate de acea "imagine care vorbeşte" ce caracterizează construcţiile haiku. Pentru că, şi atunci când nu scrie haiku, Gabriel Alexe rămâne tributar unei expresii con/strânse în sine, o stilizare a expresiei până la senzaţia stranie a "absenţei cuvintelor", cum o numeşte Florin Vasiliu, unul dintre cei mai importanţi creatori de haiku din România.

Poezia lui Gabriel Alexe este iniţiatică, neconformistă, apelând la concepte confucianiste, daoiste sau din filosofia populară japoneză. O inițiere care trece în spațiul trăirii, deseori echilibrând spiritual acel comun al cotidianului bulversant.

Gabriel Alexe pare să îşi găsească rostul acolo unde simte că poate transmite energia creatoare, unde mediul îi absoarbe cu nesaţ discursul cursiv, degajat şi mereu neprotocolar cu care îşi încântă audienţa. Cu toate acestea, nu de puţine ori poemele capătă o aură empirică, fiind străbătute de sentimente, străfulgerări menite să determine o stare de plutire, de levitaţie a cuvintelor.

"Precum în cer/ ce-i pe pământ îngere/ să nu le confunzi/ aici e altă ordine/ totul e altă/ ordine/ devine înainte de/ a fi/ şopteşte-mi din înălţime/ ce pleacă ce vine/ numai/ pentru mine/ nu suntem acasă/ îngere/ lasă-l pe Asha/ în delir".

Plutirea este, pentru Gabriel Alexe, o formă de evadare care modifică însăşi anatomia umanului, transcende trăirea şi trece dincolo de trupesc, palpabil, pământean.

"...parcă am zbura/ în/ aranjamente cromozomiale/ femei cu bioritmuri gemene/ mânând/ herghelii crepusculare".
 
Gabriel Alexe se lasă provocat de fiecare imbold al realităţii interioare, transformând experienţele senzoriale în poeme care păstrează, totuşi, luciditatea fiecărei clipe. Cu toate acestea, realitatea poetică nu mai este aceeaşi cu trăirea cotidiană, sentimentele devin "ruguri" care se "aprind/ cuibărite/ în inima unui echinocţiu".  Tatei "îi plânge singurătatea", înaltul coboară în umanul carnal şi curge cu "lacrima cerului".

"Cerul s-a împământenit/ din cerul înalt/ priveşte Mama/ lacrima cerului/ privirile ei/ icoana/ flacăra lumânării/ lacrima pământului/ înteţită inima mea înteţită/ Tata aşteaptă cu palma căuş/ la streaşina casei/ în curând va strânge/ un pumn de ploaie/ îşi va umezi sufletul/ apoi va adormi/ între dalii/ senin precum cerul/ inert ca pământul/ mă voi răstigni/ copil/ ţi-am spus eu/ Asha/ din cerul înalt ne priveşte/ Mama".

Poetul Gabriel Alexe a dovedit, în volumele publicate până acum, că dispune de un bogat univers interior, gata oricând să se structureze în poeme de o neașteptată perspectivă. Depinde numai de el dacă va ști să își valorifice trăirile poetice sau, dimpotrivă, rămâne în zona experimentului creativ, într-un joc al simbolurilor, fără a parcurge drumul până la capăt. Iar capătul nu poate fi decât unul singur: POEZIA!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

MAUDIE. Povestea adevărată a unui geniu

Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult decât orice, arta naivă se situează dincolo de ipocrizii, în afara convenţiilor şi a dictaturilor culturale de orice fel. Excepţional caracterizează Victor Ernest Masek Insula Artei Naive, vorbind despre "evadarea dintr-o realitate sfâşiată de contradicţii, deziluzii şi cruzime, într-o lume fără dezbinări, fără monştri reali, fără violenţă".

I se mai spune arta prim-planului, pentru că se desprinde de orice regulă a perspectivei picturale, pentru că planul compozițional dispare, iar detaliile fascinează mai ales prin aparenta stranietate, prin surprinzătoarea poziționare în cadrul vizual. Arta naivă este, în sine, o poveste. Chiar dacă nu excelează în tehnică, ba pare să sfideze conștient canoanele impuse de-a lungul vremii prin mii de pagini de studiu pictural, arta naivă scoate la iveală percepții noi, pe care ni le prezintă într-un soi…

Unul "dintre cei mai nefericiţi poeţi ai literaturii române", botoșăneanul care a dăruit poporului român două romanțe tulburătoare!

"Dacă n-ar fi scris altceva decât aceste două creaţii, numele lui tot ar fi rămas în melosul de aur al neamului nostru".

"Sărmanul Artur Enășescu!", strigă Crevedia, descoperind la câțiva metri de noi silueta poetului cerșetor și nebun. Nicolae Crevedia a scos 100 de lei și i-a dat cerșetorului, care a mulțumit ca un robot și a pus bancnota într-o sacoșă ce îi atârna de gât, fără să privească măcar spre cel care i-a dat banii. "Nu avea nicio cuziozitate. E absent. Ca un mort. Ca un cadavru ambulant". Scena este povestită de către Constantin Virgil Gheorghiu, în cartea sa de Memorii. Prin Artur Enășescu, poetul Nicolae Crevedia îi prezenta tânărului său secretar imaginea cruntă a mizeriei în care poate ajunge un creator: "Poeții sunt ființe fragile. Un poet trăiește la frontiera realității. Dacă face un singur pas greșit, cade de cealaltă parte, în neant. În nebunie. Artur Enășescu e așezat aici ca un panou de semnalizare. Ca un semafor. Artur Enășescu…

"Strania poveste a lui Benjamin Button", un film de David Fincher,

Filmul ne așază în față, spre final, un prunc ce moare în brațele fostei iubite, o femeie bătrână care poartă în memorie și în suflet singurul dar pe care l-a primit: o iubire bizară, stranie, dar plină de fior.

"Strania poveste a lui Benjamin Button", regizat de David Fincher, a primit trei premii Oscar (din 13 nominalizări!). În 2009, a obținut Oscar pentru Cel mai bun machiaj, pentru Cele mai bune efecte vizuale și pentru Cea mai bună scenografie. În același an, filmul a mai fost distins la Premiile Bafta pentru Cele mai bune efecte vizuale, pentru Machiar și hairstyle și pentru Scenografie.

"M-am născut în condiții neobișnuite". Așa începe "Strania poveste a lui Benjamin Button", povestea unui om născut bătrân, în anii sfârșitului Primului Război Mondial (1918) și care moare copil, în pragul secolului 21.

Filmul "Strania poveste a lui Benjamin Button", inspirat de romanul lui F. Scott Fitzgerald, ne poartă prin viața unui om. Însă, chiar dac…

Monica Pillat, nepoata poetului Ion Pillat: "Pentru mine, Miorcanii sunt o rană vie!"

Miorcanii familiei Pillat continuă să doară, scriam în urmă cu câțiva ani, după ce am trăit tulburătoarea experienţă a unei vizite pe moşia din Nord. "Pentru mine, Miorcanii sunt o rană vie", ne spune astăzi Monica Pillat, nepoata poetului Ion Pillat şi fiica scriitorului Dinu Pillat.

Fie că este vorba despre Eminescu sau despre Enescu, fie că rostim Onicescu sau Luchian, numele geniilor au devenit monedă de schimb a perfidiei politice. Miorcanii lui Pillat sângerează. Acei Miorcani care odată adunau elita scriitorimii româneşti, acel conac - devenit apoi spital şi care alina boala şi sărăcia ţăranilor după război şi multă vreme din comunism - se află astăzi într-o stare deplorabilă. În urmă cu niște ani fotografiam pereţii serpuiţi de crăpăturile timpului, străbătând cu uimire încăperile care adăposteau o masă de ping-pong, un atelier de tâmplărie sau, pur şi simplu, devenite depozit de lemne. O clădire monument istoric, abandonată şi doborâtă de ignoranţa omului.
Reluăm se…

Un om, o poveste: DINU LIPATTI şi nemeritata uitare!

George Enescu i-a fost naș de botez, Yehudi Menuhin a spus despre el că este cel mai mare pianist, după Chopin. A murit la 33 de ani, răpus de leucemie. A iubit nebunește, a trăit ca un prinț și a cântat ca un arhanghel!

Personalitatea lui Dinu Lipatti a fost, de departe, una dintre cele mai strălucitoare ale primei jumătăți de secol într-o Europă frământată de criza economică, războaie mondiale și lupte comunistoido-securistice. Nu este de mirare ivirea lui Lipatti, dacă ne gândim la elita autohtonă a anilor 30-50, cu Mircea Eliade, Nae Ionescu în frunte, cu un Enescu divin și un Iorga uriaș. 

Nașul Enescu


Dinu Lipatti s-a născut la București, pe 19 martie 1917. George Enescu a acceptat cu bucurie să boteze copilul prietenilor săi artiști (tatăl lui Dinu Lipatti cânta la vioară, mama la pian). "Astăzi, 12 iunie 1921, Dinu Th. Lipatti a primit odată cu botezul religios şi botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu", scria tatal lui Dinu pe verso-ul fotografiei …

Camelia Răileanu - 45. "Dimineaţa cercului" sau pătimirea prin poezie

Născută pe 24 iunie 1969, la Botoşani, în miresme de sânziene, de ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Camelia Răileanu a trăit doar 33 de ani, sfârşindu-se trupeşte pe 2 martie 2002, la capătul a cinci ani de suferinţă. A lăsat în urmă respirarea a zeci de poeme pe care, în timpul vieţii, le-a copertat în două volume: „Dimineaţa cercului”, Editura Axa, 1998, şi „Cântec pentru cei nesinguri”, Editura Grafik-Art, 1988 (scos de sub tipar în aprilie 1999).
„Dimineaţa cercului” reuneşte 55 de poezii scrise în decursul a nouă ani (1988-1997), o perioadă de acumulări, dar şi de disperări ale prezentului consumat într-o lume arahnoidă, plină de păianjeni imaginari cărora poeta li se oferă necondiţionat, pentru că „de pânzele lor se ţin suavii nervi ai iubirii”.
Versurile volumului de debut ne dezvăluie o sensibilitate în alertă, dar fără urme vizibile de ostilitate sau instigări inutile, chiar dacă adevărul lăuntric se afişează franc, pasional, fără emfază. Camelia Răileanu dovedește o …

THE SLIDER. Despre suferința care încătușează

Un film care dă fiori și care, dincolo de încărcătura psihologică și profund umană, cuprinde toate elementele specifice unui thriller, chiar dacă momentele de suspans nu sunt atât de abrupte, conferind, însă, surpriză și incertitudine asupra desfășurării acțiunii, pentru ca la final întâmplările să se așeze într-un registru cu totul nou, spectatorul fiind invitat să deruleze și să se repoziționeze în raport cu toate personajele.

The Slider este filmul care curge independent de intuiția privitorului. Cu toate acestea, privitorul devine complice, empatizează cu personajele, anticipează și caută soluții. Aceasta este, de fapt, miza regizorului. Carlo Fusco deține o bună cunoaștere a psihologiei spectatorului, spectator care pe parcursul desfășurării peliculei se transformă în martorul nevăzut, în personajul tăcut care privește din spatele camerei de filmat.

The Slider, tradus în românește Pe muchie de cuțit, are în prim-plan personajul care parcurge în fiecare zi drumul dintre casă și sp…

Așa l-am cunoscut pe Părintele Iustin Pârvu

(Floriile din 2006) Sub presiunea adâncă a globalizării, sub presiunea uniformizării informaţionale, dar mai ales spirituale, cu riscul de a distrage conştiinţele de la ceea ce este specific şi adevărat pentru fiecare dintre noi, sub presiunea europenizării imediate şi cu orice preţ, ne complacem într-un minimalism neprielnic dezvoltării noastre fireşti, un minimalism care tinde să acopere cărarea de la om la om, de la om la Dumnezeu.

Ţinutul cu perle creştineşti

Din Târgu Neamţ, orăşel de vamă între lumea copleşită de raţiune, material şi real şi cea de sfinţenie, rugă şi pace, orice om îşi poate alege drumul mai departe, după cum îl îndeamnă sufletul: Agapia, Văratec, Sihăstria, Sihla, Secu, Neamţ sunt doar câteva mănăstiri pitite prin munţii domoli ai Neamţului. E sâmbăta dinaintea Floriilor, sărbătoare ce marchează Intrarea Domnului în Ierusalim, una dintre cele mai frumoase întâmplări creştine, fiind, mai ales, minunata zi a recunoaşterii Omului lui Dumnezeu pe pământ.

E o zi cal…

Cristian Tudor Popescu la Profesionistii. Despre Dogville si renuntarea la a mai salva lumea!

Aseara a debutat o noua serie a emisiunii Profesionistii. Invitat: Cristian Tudor Popescu. Un personaj care pare superexpus, ultramediatizat si pe alocuri consumat. Am decis, totusi, sa urmaresc emisiunea, din placerea de a o urmari pe Eugenia Voda. A fost o emisiune spectacol. Cristian Tudor Popescu se schimba, se transforma. Emisiunea a fost conturata pe marginea Chestionarului lui Proust, o provocare atat pentru invitat cat si pentru realizator de a-si dezvalui fara pudoare dedesubturile sufletesti. CTP a fost sincer, nestapanit, vulnerabil si corect cu sine insusi.

Finalul a fost neasteptat. Intrebat ce s-ar intampla daca oamenii care mai au ceva de spus s-ar retrage pe rand in gradinile lor, CTP a marturisit ca cel mai important lucru in acest timp nu mai este sa salvezi lumea, sa incerci sa schimbi masele. Ci sa incerci sa faci bine unui om. Macar unui singur om. Sa privesti in jur si sa vezi un om mai greu incercat decat tine. Si sa nu incerci sa il schimbi, ci sa il intelegi, s…

DANIEL PODLOVSCHI, batranul violonist!

Am înţeles în seara asta că voiam altceva de la ultimele două concerte. Muzica tradiţională coreeană sub bagheta lui Minseok Kang, aşteptată săptămâni în şir, a avut frumuseţea şi autenticitatea sa, dar a lipsit din concert profunzimea, mai exact înfiorarea pentru care mă pregătisem. Am reţinut însă minunatul haegeum, un instrument tradiţional asemănător viorii, dar într-o zonă arhaică. Impresionant este tocmai sunetul, un fel de sfâşiere sufletească, o reprezentare autentică a umanului atotcuprinzător, neprelucrat şi, mai ales, nedegradat. Adaug şi solista, un fel de soprană în versiune tradiţională, care poartă denumirea de pansori. Un termen care m-a fascinat prin cuprinderea sa lingvistică: pan, în limba coreeană înseamnă un loc unde se adună mai multă lume, iar sori, în aceeaşi limbă, înseamnă suflet. Al doilea concert pe care l-am aşteptat cu sufletul la gură a fost cel al lui Tudor Gheorghe, însă, cum spuneam, nu s-a ridicat la nivelul evenimentelor anterioare sub marca Tudor G…