Treceți la conținutul principal

VASILE VLAD. "În salonul cu păuni discutam despre farmecul monștrilor..."

Pentru generaţiile care trăiesc în fascinaţia stănesciană, pentru preţuitorii cuvântului dinescian, chiar şi pentru mulţi dintre scotocitorii cărtărescieni, Vasile Vlad este încă un nume banal. Pentru că Vasile Vlad nu a fost, în România postdecembristă, un nume de poet. A fost, cel mult, acel nume strecurat de câteva ori în lista scurtă a poeţilor nominalizaţi la Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" - Opera Omnia, de la Botoşani. Nominalizat, nu şi premiat.

S-a născut pe 4 iunie 1941. Anul acesta împlineşte 75 de ani. Ani ce par măsuraţi în altă dimensiune temporală, în alt spaţiu al existenţei umane.

Vasile Vlad este omul care s-a luptat purtând pe umeri stindardul poeziei. A dus câte un război pentru fiecare carte editată în România comunistă. Este scriitorul român căruia i-au scos poeziile din librării şi le-au topit. Este poetul care, după ce comuniştii îi făceau pierdute manuscrisele predate editurii, le rescria cu o şi mai mare forţă. Este omul căruia ţara i-a omorât părintele, pentru ca apoi să i-l scoată şi din pământ. Studentul nevoit să părăsească facultatea din cauza conflictului deschis cu Radu Florian, un nume care şi astăzi (vezi Alexandru Florian, fiul fostului profesor de marxism) încă scoate din literatură poeţi şi scriitori, valori incontestabile ale culturii.

Născut la Constanţa, Vasile Vlad începe anii de şcoală în Bucureşti, acolo unde tatăl său lucra, la Ministerul Metalurgiei, apoi în Ministerul Comunicaţiilor, ca director al unei întreprinderi. Constantin Vlad era membru de partid, însă a intrat repede în dizgraţia comuniştilor. Pe când avea 11 ani, Vasile Vlad asistă la arestarea tatălui său, care moare la scurt timp în condiţii neelucidate. Familia este informată că s-a sinucis în timpul anchetelor. Mama lui Vasile Vlad este supravegheată, somată să nu discute cu nimeni, nici măcar cu preotul, care nu este chemat să facă slujba de înmormântare. Se spusese că a fost vorba despre o sinucidere (Constantin Vlad s-ar fi aruncat pe fereastră, chiar dacă în dosar se menţionase, în stilul atât de cunoscut al securiştilor, "mort din cauza unei boli molipsitoare"). Fiul de 11 ani îşi vede tatăl mort şi izbucneşte într-un hohot isteric de râs care îl va ţine câteva zile.

Vasile Vlad, deşi încă la vârsta copilăriilor de cartier, citeşte şi scrie din ce în ce mai mult. La 13 ani cunoaşte un cărturar orb care îl va îndruma, în felul său, prin anticariatele clandestine ale Bucureştilor. În acea perioadă pătrunde în cercuri de scriitori, filosofi, traducători. Este un elev irascibil, vocal, cu opinii clare şi ferme. Intră în atenţia Securităţii, care nu îl va mai scăpa din ochi decenii la rând.

În 1960 se înscrie la Facultatea de Litere din Bucureşti, unde îl cunoaşte pe Virgil Mazilescu. Părăseşte facultatea curând, în urma unei dispute cu Radu Florian. Filosoful Radu Florian, profesor de marxism-leninism (tatăl lui Alexandru Florian, cel care în zilele noastre a pus ciurul "antisemit" sub cultura şi elita românească). Acelaşi Radu Florian care în ianuarie 1990, atunci când, prin Hotărâre de Guvern (55 din 19 ianuarie 1990), se desfiinţează Academia "Ştefan Ghiorghiu" (pepiniera de cadre a PCR), este numit la conducerea nou înfiinţatului Institut de Teorie sociala si politologie.

Scos din facultate, Vasile Vlad lucrează ca zilier la institutul de Energetică al Academiei, iar în 1963 se angajează la Şcoala de Surzi Bucureşti, ca supraveghetor de noapte. Abia în 1965 susţine un nou examen la facultate şi reia cursurile la Litere.

În 1967 predă la editură primul volum, "Pedepsele", pentru care primeşte, în 1969, Premiul revistei Amfiteatru. Pleacă de la Şcoala de Surzi în urma unui conflict cu secretarul de partid şi cu directorul şcolii. Scrie şi predă la editură "Omul fără voie", îi este sustras de către Securitate, dar poetul nu va renunţa, astfel că îl rescrie. În anul 1971 publică "Sărbătorile absenţei", la Cartea Românească, volumul este interzis. Vasile Vlad refuză să scoată poezii din carte, astfel că volumul este scos din librării şi topit. Poetul intră în greva tăcerii, nu mai publică nimic în presa din România până în 1989.

În 1973, Administraţia Cimitirului din Colentina îi refuză prelungirea concesiunii pe încă 7 ani a mormântului unde se află tatăl său. O prigoană greu de înţeles astăzi, dar atât de obişnuită în vreme. După 21 de ani, poetul îşi dezgroapă tatăl şi duce rămăşiţele părinteşti ale lui Vlad Constantin în afara oraşului.

Intră greu în Uniunea Scriitorilor din România. Se luptă cu nomenclatura, cu lichelele comuniste, dar se bate şi cu scriitori devotaţi regimului, cei care îl vor împiedica mereu să vorbească, să se facă auzit.


Dincolo de "ferestrele stinse din cartierele orbilor"!

Poezia lui Vasile Vlad nu seamănă cu nimic în afară de sine. Scrise într-o formulă personală, trecute epidermic prin sita propriilor senzaţii, poemele lui Vasile Vlad ne prezintă o nouă geometrie a sentimentelor, o (des)facere a simţurilor dincolo de care există o lume fascinantă, fremătătoare şi totuşi atât de firesc trăitoare. Păşind pe tărâmul virgin al cuvântului, poetul recompune umanul după alte reguli, viaţa funcţionează în afara teoriilor existenţialiste, a ontologiei consacrate.

"După atâtea dislocări/ s-ar zice că oasele au rămas în mâini/ dinadins" (Ochiul imi este greu, 1970). În poezia lui Vasile Vlad senzaţia se simte cu "ochiul desfăcut", într-o "răsuflare îngropată în ape". Strigătul vine pe neaşteptate, închis în cuvinte stranii, cuvinte "neînsemnând desigur nimic". Poetul-peregrin caută "ferestrele stinse din cartierele orbilor", într-o singurătate lăuntrică mistuitoare.

Întreaga fenomenologie a percepţiilor vizuale creează o dimensiune nouă nu doar poeziei, ci a existenţei însăşi. Fără să inventeze un limbaj propriu, fără să surprindă prin preţiozitate a cuvintelor, şi totuşi inovator, cu un discurs insolit şi ducând cu sine, prin veac, dimensiunile vizionare ale altei lumi, Vasile Vlad aduce în literatura română o poezie nouă, proaspătă, rezultată din devastatoarele experienţe deopotrivă exterioare şi lăuntrice.

"...în fiecare spital/ există o sală de festivităţi/ unde bolnavii sunt obligaţi să poarte mâini", scria Vasile Vlad în poemul "Despărţire", din 1968. Poetul îşi radiografiază în oglindă propriul trup, îşi macină în cotidian existenţa, cu riscul de a se nărui iremediabil. O luptă pentru poezie cum mulţi dintre scriitorii acelor vremi au purtat, nu de puţine ori nevoiţi să poarte războaie chiar cu confraţii lor trecuţi pe baricada securist-comunistă.

"pe colinele de cenuşă/ ajungând/ am măsurat toată singurătatea./ Ţine cât mine", spunea poetul în 1970, cu poemul "Şi mă prefac a şti". După ce "pivniţele tăcerii/ au fost cotrobăite şi ele./ Tufişurile arse de praf/ au fost şi ele date-ntr-o parte".

Poezia lui Vasile Vlad trimite la contemplaţie asupra percepţiei umanului, a viului, a tot ce până acum părea cunoscut fără a fi observat cu ochi lăuntric. Trebuie să ieşi din ordinarul rigid, arhicunoscut şi acceptat, să te eliberezi de frică, mânie, plictiseală, prejudecată şi tot ce este disponibil sau sufleteşte la-ndemână. Pentru că poezia lui Vasile Vlad nu are nevoie de cunoscut, ci de cunoaştere. Nu se citeşte cu ochiul, ea se agaţă în carne, creşte organic în creştet, într-alt umăr, dincolo de văz, înlăuntrul auzului. Dacă treci de aceste margini ale lumii palpabile, materiale, dacă străbaţi negura senzaţiilor lumeşti, atunci devii tu însuţi un mărturisitor al poeziei.

Vasile Vlad este, în libertate, la fel de marginalizat ca în dictatură. Prea puţin publicat, absent din mai toate antologiile postdecembriste, ignorat de jurii, ocolit de critici. Nominalizat fără să fie premiat. Un nume fără supranumele ce i se cuvine, acela de Poet al vieţii sale şi al marii literaturi. Cine va da seamă de astă tăcere? Cine, înfruntând timpul, va îndrăzni să arate lumii cine este Poetul?


VASILE VLAD - Epoca noastră scăldată

Se poate. Și asta se poate. Era epoca noastră scăldată,
în salonul cu păuni discutam despre farmecul monștrilor.
Erau ceasurile noastre de vază, fără cuiburi căzute-n noroi,
cratere fără ecou.
În privirile ei deslușeam splendoarea unei clime unice,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
Se poate. Și asta se poate. Nu era o bișniță delicată,
o boarfă adusă-n tranșee pentru uzul soioșilor,
ci crinul meu tâlcuit, o morișcă pe cruci.
Nu știa să ofteze brutal, nu întâlnise mătăhăloase priviri,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
O socoteam prada mea bolnavă,
ceremonia domoală a șansei de a face ocol,
sau poate versiunea în alb a unui fruct foarte negru.
Era ca un evantai prăbușit, era tăcerea mea crucială,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
Se poate. Și asta se poate. Nu încropeam jurăminte în pumni,
observam drojdia visului surâzând.
Era sita mea cea mai lividă, pâcla mea cea mai lejeră,
făgăduiala cea mai statornică,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

MAUDIE. Povestea adevărată a unui geniu

Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult decât orice, arta naivă se situează dincolo de ipocrizii, în afara convenţiilor şi a dictaturilor culturale de orice fel. Excepţional caracterizează Victor Ernest Masek Insula Artei Naive, vorbind despre "evadarea dintr-o realitate sfâşiată de contradicţii, deziluzii şi cruzime, într-o lume fără dezbinări, fără monştri reali, fără violenţă".

I se mai spune arta prim-planului, pentru că se desprinde de orice regulă a perspectivei picturale, pentru că planul compozițional dispare, iar detaliile fascinează mai ales prin aparenta stranietate, prin surprinzătoarea poziționare în cadrul vizual. Arta naivă este, în sine, o poveste. Chiar dacă nu excelează în tehnică, ba pare să sfideze conștient canoanele impuse de-a lungul vremii prin mii de pagini de studiu pictural, arta naivă scoate la iveală percepții noi, pe care ni le prezintă într-un soi…

"Strania poveste a lui Benjamin Button", un film de David Fincher,

Filmul ne așază în față, spre final, un prunc ce moare în brațele fostei iubite, o femeie bătrână care poartă în memorie și în suflet singurul dar pe care l-a primit: o iubire bizară, stranie, dar plină de fior.

"Strania poveste a lui Benjamin Button", regizat de David Fincher, a primit trei premii Oscar (din 13 nominalizări!). În 2009, a obținut Oscar pentru Cel mai bun machiaj, pentru Cele mai bune efecte vizuale și pentru Cea mai bună scenografie. În același an, filmul a mai fost distins la Premiile Bafta pentru Cele mai bune efecte vizuale, pentru Machiar și hairstyle și pentru Scenografie.

"M-am născut în condiții neobișnuite". Așa începe "Strania poveste a lui Benjamin Button", povestea unui om născut bătrân, în anii sfârșitului Primului Război Mondial (1918) și care moare copil, în pragul secolului 21.

Filmul "Strania poveste a lui Benjamin Button", inspirat de romanul lui F. Scott Fitzgerald, ne poartă prin viața unui om. Însă, chiar dac…

CONSTANTIN DRACSIN, omul care si-a daruit mainile ingerilor

!Mori cu adevarat
cand incepe sa te uite lumea...

Constantin Dracsin, cu numele real Costache Gugoasa, s-a nascut la 20 iulie 1940, in satul Draxini, comuna Baluseni, judetul Botosani, si s-a stins din viata la 7 ianuarie 1999, in ziua Sfantului Ioan Botezatorul.
Este inmormantat la Cimitirul Eternitatea, din Botosani.
A fost poet, grafician, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei Artistilor Plastici Amatori din Bucuresti.
A publicat in timpul vietii opt volume (primul in 1981), numeroase grupaje de poeme in reviste literare ("Cronica", "Ateneu", Luceafarul", Romania literara"), iar desenele sale au fost expuse pe diverse simeze si au ajuns in variate colectii particulare.

Daca ar fi trait intr-un alt timp, intr-un alt oras, intr-o alta tara, Constantin Dracsin ar fi fost un simbol. Al victoriei in fata infrangerii, al putintei in fata neputintei, al bucuriei in fata intunecimii.
Dracsin a fost omul care si-a plimbat intotdeauna manecile …

Rebel în lanul de secară. Un film despre renunțarea la celebritate

Teama de mediocritate este la fel de puternică, la Jerry Salinger, precum fuga de celebritatea construită, acea celebritate care decurge dintr-un bine gestionat proces de marketing literar. Din acest punct de vedere, filmul lui Danny Strong seamănă cu o meditație, dar nu atinge marginile vreunei parabole, dimpotrivă. Este despre răzvrătire, despre căutarea sinelui cu riscul abrutizării și al propriilor distrugeri sufletești.

Anii de glorie din viața unuia dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX, în 110 minute de peliculă! Rebel in the Rye nu poate cuprinde întreaga personalitate a lui J.D.Salinger, dar are menirea de a stârni curiozitatea, de a îmbia privitorul spre descifrarea unei enigme pe care regizorul Danny Strong o împachetează în imagini care decurg unele din altele, care se întrepătrund sau care, dimpotrivă, rup mersul firesc al unei biografii atât de controversate până astăzi.

Scrisul nu este un proces public. Nu poate fi descris cinematografic, la fel cum un autor nu …

Cristian Tudor Popescu la Profesionistii. Despre Dogville si renuntarea la a mai salva lumea!

Aseara a debutat o noua serie a emisiunii Profesionistii. Invitat: Cristian Tudor Popescu. Un personaj care pare superexpus, ultramediatizat si pe alocuri consumat. Am decis, totusi, sa urmaresc emisiunea, din placerea de a o urmari pe Eugenia Voda. A fost o emisiune spectacol. Cristian Tudor Popescu se schimba, se transforma. Emisiunea a fost conturata pe marginea Chestionarului lui Proust, o provocare atat pentru invitat cat si pentru realizator de a-si dezvalui fara pudoare dedesubturile sufletesti. CTP a fost sincer, nestapanit, vulnerabil si corect cu sine insusi.

Finalul a fost neasteptat. Intrebat ce s-ar intampla daca oamenii care mai au ceva de spus s-ar retrage pe rand in gradinile lor, CTP a marturisit ca cel mai important lucru in acest timp nu mai este sa salvezi lumea, sa incerci sa schimbi masele. Ci sa incerci sa faci bine unui om. Macar unui singur om. Sa privesti in jur si sa vezi un om mai greu incercat decat tine. Si sa nu incerci sa il schimbi, ci sa il intelegi, s…

Manastirea Sf. Mina de la Rosiori - Suceava

Locului i se spune "Dealul Bisericii" pentru ca pe acest deal au existat schituri cu obste de calugari fiind distruse din cauza vitregiilor vremurilor. Unul dintre schituri cu hramul "Sf. Arhangheli Mihail si Gavril" a existat in perioada sec. al XIX-lea. Sapaturile facute in zona au descoperit oseminte ale calugarilor ingropati aici, iar pe o caramida datata din 1864 era inscris numele unui ieromonah Porfirie ingropat langa peretele Bisericii. Protosinghelul Gamaliil de la Manastirea Neamt a sosit aici pentru a ridica un nou asezamant monarhal pe locul ruinelor fostului schit.

Cand a vrut sa puna temelia pentru Sfanta Masa a noului asezamant, prin lucrarea Sfantului Duh s-a aflat o candela aprinsa din timpul vechiului asezamant. Acest al doilea schit a datat din 1934 - 1937.In anul 1937 calugarii au fost risipiti in cele patru zari de catre puterea vremii, imprastiindu-se la alte manastiri. In acest al doilea schit, care avea o bisericuta de lemn acoperita cu sjndr…

Cronică de Magda Ursache: Un docu-roman pro memoria traumei

Maria: "o femeie cufundată în singurătate, talent şi discreţie". Aşa îşi caracterizează scriitoarea (Florentina Toniţă, Şi cine este aproapele meu?, Editura Junimea, 2013) eroina, având-o, uneori, în avant-arrière pe ea însăşi. Autoarea îşi face autoportretul mai ales în paginile de jurnal, cam departe de personalitatea Mariei şi mai aproape de stilul Florentinei Toniţă. Maria e şi nu e un alter ego al Florentinei; avem de-a face mai degrabă cu faţa şi reversul: foiletonista fermă a ziarului stiri.botosani, în oglindă cu un personaj feminin însingurat, preferând ascunzişul în cercul închis (strâmt?) al casei. Dar nu vreau să mă opresc pe viaţa ei, ci a personajului ei, şi nu vreau să dezgrop acum mult discutata temă a identităţii autor – personaj. În fond, toate personajele (o spune Michel Foucault) sunt autorul. Florentina Toniţă nu crede în ficţiune pură, ci în docu-roman, dar personajul Maria nu-i deloc banal ca să fie un eşec literar. E o fiinţă care-şi caută un drum al…

Camelia Răileanu - 45. "Dimineaţa cercului" sau pătimirea prin poezie

Născută pe 24 iunie 1969, la Botoşani, în miresme de sânziene, de ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Camelia Răileanu a trăit doar 33 de ani, sfârşindu-se trupeşte pe 2 martie 2002, la capătul a cinci ani de suferinţă. A lăsat în urmă respirarea a zeci de poeme pe care, în timpul vieţii, le-a copertat în două volume: „Dimineaţa cercului”, Editura Axa, 1998, şi „Cântec pentru cei nesinguri”, Editura Grafik-Art, 1988 (scos de sub tipar în aprilie 1999).
„Dimineaţa cercului” reuneşte 55 de poezii scrise în decursul a nouă ani (1988-1997), o perioadă de acumulări, dar şi de disperări ale prezentului consumat într-o lume arahnoidă, plină de păianjeni imaginari cărora poeta li se oferă necondiţionat, pentru că „de pânzele lor se ţin suavii nervi ai iubirii”.
Versurile volumului de debut ne dezvăluie o sensibilitate în alertă, dar fără urme vizibile de ostilitate sau instigări inutile, chiar dacă adevărul lăuntric se afişează franc, pasional, fără emfază. Camelia Răileanu dovedește o …

Elena Ferrante, prietena mea genială!

De ce ai citi tetralogia napolitană a Elenei Ferrante? Pentru că acoperă goluri în viața ta, pentru că înveți să privești altfel simplitatea umană și să acorzi circumstanțe aproapelui. Pentru că nimic din ce e intim nu trebuie risipit în furtișaguri ale clipei. Pentru că a fi femeie nu înseamnă a fi opusă bărbatului, ci a ști să trăiești umăr lângă umăr, atâta timp cât drumul este destul de larg cât să vă cuprindă pe amândoi.

Elena Ferrante propune o tetralogie care acoperă, pe sute de pagini, destinul unor oameni cu nimic diferiți de oricare dintre noi. Fiind vorba despre patru volume publicate sub pseudonim, întâmplările scapă de sub suspiciunea subiectivității și impun chiar o anume veridicitate în notă auto-biografică.

Chiar dacă sunt traduse și citite în toată lumea, nimeni nu a reușit, până astăzi, să spună cu exactitate cine este Elena Ferrante (există nume, dar fără confirmări din partea editurii). Și poate că de aici vine și forța acestor cărți: Elena Ferrante poate fi oricin…

GABRIEL ALEXE: "...mă voi răstigni copil"

Poet și profesor de matematici în Botoșani, Gabriel Alexe s-a născut pe 2 noiembrie 1959, la Câmpina, în judeţul Prahova. Şi-a făcut studiile în oraşul natal, pentru ca apoi să se înscrie la Facultatea de Matematică, Universitatea din Bucureşti şi, ulterior, la Facultatea de Ştiinţe Economice, Universitatea "Petre Andrei" Iaşi. Tânăr profesor, în 1984 se încadrează la Şcoala 13 din Botoşani, unde activează până în anul 1990, când devine director al Şcolii 16, funcţie pe care o deţine până în anul 2013.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2006. A colaborat cu versuri la revistele: Convorbiri literare, Cronica, Familia, Agora, Hayku, Hyperion-caiete botoşănene, Literatura şi arta (Chişinău), Poesis, Timpul ş.a. Poemele sale au fost premiate de numeroase reviste literare din ţară, precum Poesis (Satu Mare, 1992), Literatura şi arta (Chişinău, 1992), Familia (Oradea, 1993), Timpul (Iaşi, 1994), poetul fiind distins şi cu Premiul Editurii Moldova (Iaşi, 1996)…