Treceți la conținutul principal

VASILE VLAD. "În salonul cu păuni discutam despre farmecul monștrilor..."

Pentru generaţiile care trăiesc în fascinaţia stănesciană, pentru preţuitorii cuvântului dinescian, chiar şi pentru mulţi dintre scotocitorii cărtărescieni, Vasile Vlad este încă un nume banal. Pentru că Vasile Vlad nu a fost, în România postdecembristă, un nume de poet. A fost, cel mult, acel nume strecurat de câteva ori în lista scurtă a poeţilor nominalizaţi la Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" - Opera Omnia, de la Botoşani. Nominalizat, nu şi premiat.

S-a născut pe 4 iunie 1941. Anul acesta împlineşte 75 de ani. Ani ce par măsuraţi în altă dimensiune temporală, în alt spaţiu al existenţei umane.

Vasile Vlad este omul care s-a luptat purtând pe umeri stindardul poeziei. A dus câte un război pentru fiecare carte editată în România comunistă. Este scriitorul român căruia i-au scos poeziile din librării şi le-au topit. Este poetul care, după ce comuniştii îi făceau pierdute manuscrisele predate editurii, le rescria cu o şi mai mare forţă. Este omul căruia ţara i-a omorât părintele, pentru ca apoi să i-l scoată şi din pământ. Studentul nevoit să părăsească facultatea din cauza conflictului deschis cu Radu Florian, un nume care şi astăzi (vezi Alexandru Florian, fiul fostului profesor de marxism) încă scoate din literatură poeţi şi scriitori, valori incontestabile ale culturii.

Născut la Constanţa, Vasile Vlad începe anii de şcoală în Bucureşti, acolo unde tatăl său lucra, la Ministerul Metalurgiei, apoi în Ministerul Comunicaţiilor, ca director al unei întreprinderi. Constantin Vlad era membru de partid, însă a intrat repede în dizgraţia comuniştilor. Pe când avea 11 ani, Vasile Vlad asistă la arestarea tatălui său, care moare la scurt timp în condiţii neelucidate. Familia este informată că s-a sinucis în timpul anchetelor. Mama lui Vasile Vlad este supravegheată, somată să nu discute cu nimeni, nici măcar cu preotul, care nu este chemat să facă slujba de înmormântare. Se spusese că a fost vorba despre o sinucidere (Constantin Vlad s-ar fi aruncat pe fereastră, chiar dacă în dosar se menţionase, în stilul atât de cunoscut al securiştilor, "mort din cauza unei boli molipsitoare"). Fiul de 11 ani îşi vede tatăl mort şi izbucneşte într-un hohot isteric de râs care îl va ţine câteva zile.

Vasile Vlad, deşi încă la vârsta copilăriilor de cartier, citeşte şi scrie din ce în ce mai mult. La 13 ani cunoaşte un cărturar orb care îl va îndruma, în felul său, prin anticariatele clandestine ale Bucureştilor. În acea perioadă pătrunde în cercuri de scriitori, filosofi, traducători. Este un elev irascibil, vocal, cu opinii clare şi ferme. Intră în atenţia Securităţii, care nu îl va mai scăpa din ochi decenii la rând.

În 1960 se înscrie la Facultatea de Litere din Bucureşti, unde îl cunoaşte pe Virgil Mazilescu. Părăseşte facultatea curând, în urma unei dispute cu Radu Florian. Filosoful Radu Florian, profesor de marxism-leninism (tatăl lui Alexandru Florian, cel care în zilele noastre a pus ciurul "antisemit" sub cultura şi elita românească). Acelaşi Radu Florian care în ianuarie 1990, atunci când, prin Hotărâre de Guvern (55 din 19 ianuarie 1990), se desfiinţează Academia "Ştefan Ghiorghiu" (pepiniera de cadre a PCR), este numit la conducerea nou înfiinţatului Institut de Teorie sociala si politologie.

Scos din facultate, Vasile Vlad lucrează ca zilier la institutul de Energetică al Academiei, iar în 1963 se angajează la Şcoala de Surzi Bucureşti, ca supraveghetor de noapte. Abia în 1965 susţine un nou examen la facultate şi reia cursurile la Litere.

În 1967 predă la editură primul volum, "Pedepsele", pentru care primeşte, în 1969, Premiul revistei Amfiteatru. Pleacă de la Şcoala de Surzi în urma unui conflict cu secretarul de partid şi cu directorul şcolii. Scrie şi predă la editură "Omul fără voie", îi este sustras de către Securitate, dar poetul nu va renunţa, astfel că îl rescrie. În anul 1971 publică "Sărbătorile absenţei", la Cartea Românească, volumul este interzis. Vasile Vlad refuză să scoată poezii din carte, astfel că volumul este scos din librării şi topit. Poetul intră în greva tăcerii, nu mai publică nimic în presa din România până în 1989.

În 1973, Administraţia Cimitirului din Colentina îi refuză prelungirea concesiunii pe încă 7 ani a mormântului unde se află tatăl său. O prigoană greu de înţeles astăzi, dar atât de obişnuită în vreme. După 21 de ani, poetul îşi dezgroapă tatăl şi duce rămăşiţele părinteşti ale lui Vlad Constantin în afara oraşului.

Intră greu în Uniunea Scriitorilor din România. Se luptă cu nomenclatura, cu lichelele comuniste, dar se bate şi cu scriitori devotaţi regimului, cei care îl vor împiedica mereu să vorbească, să se facă auzit.


Dincolo de "ferestrele stinse din cartierele orbilor"!

Poezia lui Vasile Vlad nu seamănă cu nimic în afară de sine. Scrise într-o formulă personală, trecute epidermic prin sita propriilor senzaţii, poemele lui Vasile Vlad ne prezintă o nouă geometrie a sentimentelor, o (des)facere a simţurilor dincolo de care există o lume fascinantă, fremătătoare şi totuşi atât de firesc trăitoare. Păşind pe tărâmul virgin al cuvântului, poetul recompune umanul după alte reguli, viaţa funcţionează în afara teoriilor existenţialiste, a ontologiei consacrate.

"După atâtea dislocări/ s-ar zice că oasele au rămas în mâini/ dinadins" (Ochiul imi este greu, 1970). În poezia lui Vasile Vlad senzaţia se simte cu "ochiul desfăcut", într-o "răsuflare îngropată în ape". Strigătul vine pe neaşteptate, închis în cuvinte stranii, cuvinte "neînsemnând desigur nimic". Poetul-peregrin caută "ferestrele stinse din cartierele orbilor", într-o singurătate lăuntrică mistuitoare.

Întreaga fenomenologie a percepţiilor vizuale creează o dimensiune nouă nu doar poeziei, ci a existenţei însăşi. Fără să inventeze un limbaj propriu, fără să surprindă prin preţiozitate a cuvintelor, şi totuşi inovator, cu un discurs insolit şi ducând cu sine, prin veac, dimensiunile vizionare ale altei lumi, Vasile Vlad aduce în literatura română o poezie nouă, proaspătă, rezultată din devastatoarele experienţe deopotrivă exterioare şi lăuntrice.

"...în fiecare spital/ există o sală de festivităţi/ unde bolnavii sunt obligaţi să poarte mâini", scria Vasile Vlad în poemul "Despărţire", din 1968. Poetul îşi radiografiază în oglindă propriul trup, îşi macină în cotidian existenţa, cu riscul de a se nărui iremediabil. O luptă pentru poezie cum mulţi dintre scriitorii acelor vremi au purtat, nu de puţine ori nevoiţi să poarte războaie chiar cu confraţii lor trecuţi pe baricada securist-comunistă.

"pe colinele de cenuşă/ ajungând/ am măsurat toată singurătatea./ Ţine cât mine", spunea poetul în 1970, cu poemul "Şi mă prefac a şti". După ce "pivniţele tăcerii/ au fost cotrobăite şi ele./ Tufişurile arse de praf/ au fost şi ele date-ntr-o parte".

Poezia lui Vasile Vlad trimite la contemplaţie asupra percepţiei umanului, a viului, a tot ce până acum părea cunoscut fără a fi observat cu ochi lăuntric. Trebuie să ieşi din ordinarul rigid, arhicunoscut şi acceptat, să te eliberezi de frică, mânie, plictiseală, prejudecată şi tot ce este disponibil sau sufleteşte la-ndemână. Pentru că poezia lui Vasile Vlad nu are nevoie de cunoscut, ci de cunoaştere. Nu se citeşte cu ochiul, ea se agaţă în carne, creşte organic în creştet, într-alt umăr, dincolo de văz, înlăuntrul auzului. Dacă treci de aceste margini ale lumii palpabile, materiale, dacă străbaţi negura senzaţiilor lumeşti, atunci devii tu însuţi un mărturisitor al poeziei.

Vasile Vlad este, în libertate, la fel de marginalizat ca în dictatură. Prea puţin publicat, absent din mai toate antologiile postdecembriste, ignorat de jurii, ocolit de critici. Nominalizat fără să fie premiat. Un nume fără supranumele ce i se cuvine, acela de Poet al vieţii sale şi al marii literaturi. Cine va da seamă de astă tăcere? Cine, înfruntând timpul, va îndrăzni să arate lumii cine este Poetul?


VASILE VLAD - Epoca noastră scăldată

Se poate. Și asta se poate. Era epoca noastră scăldată,
în salonul cu păuni discutam despre farmecul monștrilor.
Erau ceasurile noastre de vază, fără cuiburi căzute-n noroi,
cratere fără ecou.
În privirile ei deslușeam splendoarea unei clime unice,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
Se poate. Și asta se poate. Nu era o bișniță delicată,
o boarfă adusă-n tranșee pentru uzul soioșilor,
ci crinul meu tâlcuit, o morișcă pe cruci.
Nu știa să ofteze brutal, nu întâlnise mătăhăloase priviri,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
O socoteam prada mea bolnavă,
ceremonia domoală a șansei de a face ocol,
sau poate versiunea în alb a unui fruct foarte negru.
Era ca un evantai prăbușit, era tăcerea mea crucială,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
Se poate. Și asta se poate. Nu încropeam jurăminte în pumni,
observam drojdia visului surâzând.
Era sita mea cea mai lividă, pâcla mea cea mai lejeră,
făgăduiala cea mai statornică,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

MAUDIE. Povestea adevărată a unui geniu

Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult decât orice, arta naivă se situează dincolo de ipocrizii, în afara convenţiilor şi a dictaturilor culturale de orice fel. Excepţional caracterizează Victor Ernest Masek Insula Artei Naive, vorbind despre "evadarea dintr-o realitate sfâşiată de contradicţii, deziluzii şi cruzime, într-o lume fără dezbinări, fără monştri reali, fără violenţă".

I se mai spune arta prim-planului, pentru că se desprinde de orice regulă a perspectivei picturale, pentru că planul compozițional dispare, iar detaliile fascinează mai ales prin aparenta stranietate, prin surprinzătoarea poziționare în cadrul vizual. Arta naivă este, în sine, o poveste. Chiar dacă nu excelează în tehnică, ba pare să sfideze conștient canoanele impuse de-a lungul vremii prin mii de pagini de studiu pictural, arta naivă scoate la iveală percepții noi, pe care ni le prezintă într-un soi…

"Fata din Curcubeu", cu Marcela Motoc. Povestea dintr-un cinematograf unde viața bate filmul

"Fata din Curcubeu", anunțat din vreme ca fiind evenimentul care va reactiva Studioul pentru Tineret al Teatrului pentru Copii și Tineret "Vasilache" Botoșani, a agățat dintru început ceea ce, în limbaj colocvial, i-am spune un renume îndoielnic. Povestea unei prostituate. Interzis copiilor. Limbaj nerecomandat minorilor. Cu toate acestea, publicul tânăr a asistat la o poveste de viață, un spectacol fără derapaj lingvistic sau gestual. Desigur, se presupune doar ca spectatorul să aibă vârsta necesară înțelegii depline a unui act artistic, a unui subiect care fură și ispitește, pentru că este nevoie de o corectă asimilare a întâmplărilor, a poveștilor derulate pe scenă.

Dacă toate-acestea fi-vor învățate, vorba poetului, spectacolul "Fata din Curcubeu" devine unul inițiatic la nivelul simțirii. Un exercițiu de umanitate care elimină pre/judecata, elimină disprețul față de ființă, adăugând conștiinței toleranța și acceptarea aproapelui, înțelegerea și, de c…

Cristian Tudor Popescu la Profesionistii. Despre Dogville si renuntarea la a mai salva lumea!

Aseara a debutat o noua serie a emisiunii Profesionistii. Invitat: Cristian Tudor Popescu. Un personaj care pare superexpus, ultramediatizat si pe alocuri consumat. Am decis, totusi, sa urmaresc emisiunea, din placerea de a o urmari pe Eugenia Voda. A fost o emisiune spectacol. Cristian Tudor Popescu se schimba, se transforma. Emisiunea a fost conturata pe marginea Chestionarului lui Proust, o provocare atat pentru invitat cat si pentru realizator de a-si dezvalui fara pudoare dedesubturile sufletesti. CTP a fost sincer, nestapanit, vulnerabil si corect cu sine insusi.

Finalul a fost neasteptat. Intrebat ce s-ar intampla daca oamenii care mai au ceva de spus s-ar retrage pe rand in gradinile lor, CTP a marturisit ca cel mai important lucru in acest timp nu mai este sa salvezi lumea, sa incerci sa schimbi masele. Ci sa incerci sa faci bine unui om. Macar unui singur om. Sa privesti in jur si sa vezi un om mai greu incercat decat tine. Si sa nu incerci sa il schimbi, ci sa il intelegi, s…

"Strania poveste a lui Benjamin Button", un film de David Fincher,

Filmul ne așază în față, spre final, un prunc ce moare în brațele fostei iubite, o femeie bătrână care poartă în memorie și în suflet singurul dar pe care l-a primit: o iubire bizară, stranie, dar plină de fior.

"Strania poveste a lui Benjamin Button", regizat de David Fincher, a primit trei premii Oscar (din 13 nominalizări!). În 2009, a obținut Oscar pentru Cel mai bun machiaj, pentru Cele mai bune efecte vizuale și pentru Cea mai bună scenografie. În același an, filmul a mai fost distins la Premiile Bafta pentru Cele mai bune efecte vizuale, pentru Machiar și hairstyle și pentru Scenografie.

"M-am născut în condiții neobișnuite". Așa începe "Strania poveste a lui Benjamin Button", povestea unui om născut bătrân, în anii sfârșitului Primului Război Mondial (1918) și care moare copil, în pragul secolului 21.

Filmul "Strania poveste a lui Benjamin Button", inspirat de romanul lui F. Scott Fitzgerald, ne poartă prin viața unui om. Însă, chiar dac…

Un om, o poveste: DINU LIPATTI şi nemeritata uitare!

George Enescu i-a fost naș de botez, Yehudi Menuhin a spus despre el că este cel mai mare pianist, după Chopin. A murit la 33 de ani, răpus de leucemie. A iubit nebunește, a trăit ca un prinț și a cântat ca un arhanghel!

Personalitatea lui Dinu Lipatti a fost, de departe, una dintre cele mai strălucitoare ale primei jumătăți de secol într-o Europă frământată de criza economică, războaie mondiale și lupte comunistoido-securistice. Nu este de mirare ivirea lui Lipatti, dacă ne gândim la elita autohtonă a anilor 30-50, cu Mircea Eliade, Nae Ionescu în frunte, cu un Enescu divin și un Iorga uriaș. 

Nașul Enescu


Dinu Lipatti s-a născut la București, pe 19 martie 1917. George Enescu a acceptat cu bucurie să boteze copilul prietenilor săi artiști (tatăl lui Dinu Lipatti cânta la vioară, mama la pian). "Astăzi, 12 iunie 1921, Dinu Th. Lipatti a primit odată cu botezul religios şi botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu", scria tatal lui Dinu pe verso-ul fotografiei …

Poetului Ion Nicolescu. La plecare

e ger în triste calendare
sfinţii se dau orbilor cu împrumut

în zadar am pîndit labirintul
Poetul îşi poartă paşii îndărăt
zar caldarîmului de pofte

într-o lume de tălpi îţi culci suferinţa
(pe un leu de-mprumut se vinde poetul)
nici vorba
vine iertarea de seară
ca o pasăre pe uscat

mai puţini tot mai puţini poeţi
libertatea poartă la gît
medalii de gheaţă



PETRUŢ PÂRVESCU, poetul din patria cu hotare nelocuite

Născut pe 17 februarie 1956, un "sudist" din Păcala Făgeţelului, cum se mai audefineşte deseori, Petruţ Pârvescu se identifică astăzi, temporal şi structural, cu spatiul moldav pe care şi-l asumă de trei decenii. Creator de vers şi de limbaj oarecum distinct în peisajul poetic contemporan, un poet al "abstracţiunii şi al amplelor tornade lirice" (Daniel Corbu), Petruţ Pârvescu se situează confortabil în zona scriiturii profesioniste, fără să cadă în păcatul manierismului devastator.

Este profesor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, iniţiator al anchetei literare Scriitorul - destin și opțiune, îndrumător al tinerelor talente.

De la Păcala Făgeţelu la Botoşani, via Dorohoi!

Petruţ Pârvescu s-a născut în satul Păcala, comuna Făgeţelu, Olt (până în 1968, raionul Vedea, regiunea Argeş), pe valea Vezii, lângă Piteşti. A urmat şcoala generală în localitate, Liceul teoretic Vedea, Argeş, şi Liceul teoretic Vitomireşti, Olt. Membru al cenaclurilor George Topîrcean…

Mikhaíl Baryshnikov, artistul care sfideaza gravitatia

Mikhaíl Baryshnikov este un dansator, coregraf şi actor american de origine rusă. Este adesea recunoscut ca fiind cel mai bun dansator de balet din lume. S-a născut la Riga, în Republica Sovietică Socialistă Letonă (URSS), din părinţi rusi. Tatăl său a fost inginer, iar mama sa croitoreasă. La vârsta de doisprezece ani, mama lui sa sinucis, Mihail a fost crescut de tatăl sau şi de bunica. Mama sa a fost o mare admiratoare a baletului . La unsprezece a înaintat cererea de admitere la Scoala de Balet a Operei din Riga, unde a fost acceptat un an mai târziu, în 1960, şi unde si-a continuat studiile academice. În acest timp, Baryshnikov a învăţat să vorbeasca franceza şi aspira sa fie un pianist celebru. Între timp, s- a îndrăgostit de balet, surclasand afectiunea sa pentru pian şi, ca urmare a decis să urmeze o carieră ca balerin.
În 1963, în timpul unei vizite la Leningrad, el a aplicat pentru a celebra Scoala de balet Vaganova. După terminarea studiilor, în 1966, el sa alăturat trupei …

DANIEL PODLOVSCHI, batranul violonist!

Am înţeles în seara asta că voiam altceva de la ultimele două concerte. Muzica tradiţională coreeană sub bagheta lui Minseok Kang, aşteptată săptămâni în şir, a avut frumuseţea şi autenticitatea sa, dar a lipsit din concert profunzimea, mai exact înfiorarea pentru care mă pregătisem. Am reţinut însă minunatul haegeum, un instrument tradiţional asemănător viorii, dar într-o zonă arhaică. Impresionant este tocmai sunetul, un fel de sfâşiere sufletească, o reprezentare autentică a umanului atotcuprinzător, neprelucrat şi, mai ales, nedegradat. Adaug şi solista, un fel de soprană în versiune tradiţională, care poartă denumirea de pansori. Un termen care m-a fascinat prin cuprinderea sa lingvistică: pan, în limba coreeană înseamnă un loc unde se adună mai multă lume, iar sori, în aceeaşi limbă, înseamnă suflet. Al doilea concert pe care l-am aşteptat cu sufletul la gură a fost cel al lui Tudor Gheorghe, însă, cum spuneam, nu s-a ridicat la nivelul evenimentelor anterioare sub marca Tudor G…