Treceți la conținutul principal

VICTOR TEIŞANU sau Poezia ca reverenţă!

Poet, jurnalist, bibliotecar, fondatorul Muzeului "Leon Dănăilă". Autor de poezie şi depozitar-scotocitor în ale istoriei locale. Cititor al aproapelui-întru-poezie, a scris cu răbdare şi generozitate literară despre cărţile confraţilor săi. Un provincial care şi-a construit la Darabani propriul univers, fără să se lase locuit de complexe sau alte insuficienţe creatoare.

Victor Teişanu s-a născut pe 15 septembrie 1950, la Darabani, oraş în care a urmat clasele primare, gimnaziale şi liceale. În anul 1969 este admis la Facultatea de Filologie a Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. După absolvirea facultăţii activează, o scurtă perioadă, ca profesor la Şcoala Hudeşti (1973-1976). A fost redactor la ziarul Clopotul (1970-1971), iar din 1976 şi până astăzi îl regăsim la Biblioteca Orăşenească Darabani, instituţie al cărei director este. A fondat și administrează Casa Memorială "Leon Dănăilă" din Darabani şi conduce publicația locală "Mesagerul de Darabani".

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Debutul în poezie al lui Victor Teişanu se petrece în toamna anului 1966, cu prilejul unei întruniri literare la care au participat, la invitaţia lui Lucian Valea, scriitori din Suceava. Printre ei, George Damian, Constantin Ştefuriuc, George Sidorovici, ultimul fiind şi cel care i-a publicat primul poem în "Zori Noi". După acest debut, revista "Cronica" din Iaşi, diriguită pe atunci de Horia Zilieru, îi publică trei poeme.

Numele său se iveşte, mai târziu, într-o antologie a tinerilor poeţi, la Editura Tineretului, un volum girat, la acea vreme, de către Eugen Simion. Aşteptatul debut în volum întârzie însă pentru că, în 1982, în urma câştigării unui concurs, editura Junimea nu mai tipăreşte volumul premiat. Astfel că prima carte a lui Victor Teişanu va apărea în spaţiul literar abia în anul 1994, "Viaţa într-o frunză".

În anul 1969, alături de poetul Lucian Valea, editează la Darabani revista Hyperion, o publicaţie care a reuşit, în vreme, să se impună în spaţiul revuistic naţional, bucurându-se de apreciere deosebită din partea unor scriitori şi critici. Lucian Valea îşi pune apăsat amprenta şi pe Cenaclul literar "Mihai Eminescu" din Botoşani, grupare căreia Victor Teişanu îi datorează mare parte din formarea sa poetică. În anul 1975, pe când încă activa ca profesor la Hudeşti, Victor Teişanu organizează la Darabani Cenaclul literar-artistic "Nicolae Labiş" (denumit mai târziu Cenaclul "Corneliu Popel").

Colaborează, de-a lungul timpului, cu versuri, articole de atitudine, la revistele Amfitrion, Argeş, Cronica, Dreptatea, Forum cultural, Gazeta de Botoşani, Gazeta literară, Iaşul literar, Luceafărul, România liberă, România literară, Steaua, Timpul, Tribuna, Ţara de Sus, Zig-Zag.

Apare în volume colective, antologii precum: Peisaj sucevean (1967), Vibraţii (Botoşani, 1968), Viori Moldave (Botoşani, 1969), Tineri poeţi (Bucureşti, 1969), Arc de triumf (Botoşani, 1977), Intonaţii (Iaşi: Junimea, 1989), Altare (Botoşani: Geea, 2007), Nord (Botoşani: Axa, 2009).

A publicat volumele "Viaţa într-o frunză" (versuri; Iaşi: Timpul, 1994), "Neantul în doi" (versuri; Botoşani: Axa, 2006), "Ceremonii de iarnă" (versuri; Iaşi: Timpul, 2007), "Fulgul şi umbra" (versuri; Iaşi, Timpul, 2008), "Arta îndoielii" (versuri; Iaşi: Timpul, 2008), "Elegii şi extaze" (versuri; Iaşi: Timpul, 2009), "Călătorie în cerc" (Cluj-Napoca: Dacia XXI, 2011), "Mizez pe tăcere" (Cluj-Napoca: Limes, 2011), "Timpul dintre cuvinte" (Iaşi,Tipo Moldova, 2015).

În 2014 a publicat volumul "Poeţi botoşăneni de azi", o exegeză privind poezia contemporană din zona Botoşanilor, lucrarea reunind 29 de recenzii dedicate unor poeți contemporani reprezentativi, care s-au născut sau care au trăit în Botoșani. Cartea a apărut la Centrul Judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Botosani.

Destinul său poetic s-a intersectat fericit, de-a lungul vremii, cu al altor poeţi precum Lucian Valea, Dumitru Ţiganiuc sau Corneliu Popel.



Poezia ca reverenţă!

Un solitar al Nordului, un poet pentru care absenţa din preţioasele ierarhii literare nu produce dezechilibre sau uscăciuni interioare. Fără să îşi aroge vreun loc în confortabilele, dar trecătoare, generaţii literare, Victor Teişanu este unul dintre poeţii care privesc notorietatea nu ca pe o confirmare a valorii, ci mai degrabă o (auto)expunere cu orice preţ şi ceremonios regizată în spaţiul comercial al literaturii cotidiene. Or Victor Teişanu pare să rămână, cu de la sine voie, într-o zonă a orgolioasei smerenii poetice, dar şi a scepticismului şi a inadecvării la permutările literare de tot soiul.

De ani buni îşi consumă propriile poeme într-o discreţie tandră, de tonalitate romantică, dar de largă perspectivă lirică şi o forţă interioară ce dezvăluie continua voluptate a cunoaşterii de sine. Poezia lui Victor Teişanu este şi reverenţioasă, străbătută pe alocuri de gravităţi filosofice, cultivând uneori o solemnitate cu accente moralizatoare, dar o solemnitate lipsită de capcanele lingvistice ale poeziei moderne.

Fără ostentaţii lirice, ocolind obsesiile poeziei contemporane, dar insistând pe neliniştile fiinţei poetice, Victor Teişanu oferă totuşi un limbaj artistic modern, cultivând o expresie net diferenţiată de stilul clasic, tradiţional, şi opus convenţiilor estetice atât de prezente în noianul de poezie ivit în ultimele decenii.

Evoluând de la un volum la altul, spiritul creator al lui Victor Teişanu naşte inovaţii ce implică planul sensibilităţii acute, chiar al singurătăţii fragile. Pentru a atinge înălţimile poeziei, este nevoit să renunţe, printr-un fel de "amnezie deliberată" (de la Pierre Bourdieu citire) la întreg corpusul de discursuri poetice de până la el. Doar astfel Victor Teişanu reuşeşte să ne arate aripa solemnă, miraculoasă a lumii. "Să uiţi că eşti viu/ respirînd miasmele sîngelui/ sevele sărate ale trupului/ în acest/ cadru de nisip roşcat/ cum te poţi conecta/ la solitudine la dorinţă// priveşti/ depărtarea graniţa orizontului/ doar acolo exist/ vorbitori care să înţeleagă" (Să te reculegi).

Victor Teişanu transfigurează materia, descompune trupul carnal şi îl recompune prin renunţare la superficial, supunându-l totodată unei renaşteri asumate, unui ritual al (pre)facerii poetice. Prin vers, percepe realul dinlăuntrul poemelor spre afara cuvintelor, conferind existenţei poetului o aură martirică: "În odaia sa/ poetul este aşezat pe cruce/ litere silabe şi diftongi/ pironindu-i cele două palme// tot astfel şi la picioare/ tălpile găurite cu piroane/ fac să curgă în pămînt/ sîngele verbelor şi substantivelor// martiriul continuă/ pînă mult după miezul nopţii/ cînd crucea şi cele patru piroane/ devin literatură existenţialistă". (Răstignire)

Discursul interior este dominat de o nevindecabilă nelinişte, de o a/justeţe a trăirii în cotidianul celor care "fac ca eroarea să existe": "...prea mulţi poeţi/ mişună liber/ în loc să-şi spună textele/ în colivii de aur// lumea este/ a celor împăcaţi cu eroarea/ este a celor/ care fac ca eroarea să existe" (Prea mulţi)

Victor Teişanu este exact atât cât vrea să fie: un poet de sărbătoare, ce îşi poartă prin lume versul ca pe o liturghie. Poezia nu îl stăpâneşte, dimpotrivă, ea completează, adaugă, înalţă. Precum smirna în îmbietoare duminici creştine. Pentru că, şi atunci când nu scrie, Victor Teişanu tot în sinele poeziei trăieşte.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

MAUDIE. Povestea adevărată a unui geniu

Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult decât orice, arta naivă se situează dincolo de ipocrizii, în afara convenţiilor şi a dictaturilor culturale de orice fel. Excepţional caracterizează Victor Ernest Masek Insula Artei Naive, vorbind despre "evadarea dintr-o realitate sfâşiată de contradicţii, deziluzii şi cruzime, într-o lume fără dezbinări, fără monştri reali, fără violenţă".

I se mai spune arta prim-planului, pentru că se desprinde de orice regulă a perspectivei picturale, pentru că planul compozițional dispare, iar detaliile fascinează mai ales prin aparenta stranietate, prin surprinzătoarea poziționare în cadrul vizual. Arta naivă este, în sine, o poveste. Chiar dacă nu excelează în tehnică, ba pare să sfideze conștient canoanele impuse de-a lungul vremii prin mii de pagini de studiu pictural, arta naivă scoate la iveală percepții noi, pe care ni le prezintă într-un soi…

"Fata din Curcubeu", cu Marcela Motoc. Povestea dintr-un cinematograf unde viața bate filmul

"Fata din Curcubeu", anunțat din vreme ca fiind evenimentul care va reactiva Studioul pentru Tineret al Teatrului pentru Copii și Tineret "Vasilache" Botoșani, a agățat dintru început ceea ce, în limbaj colocvial, i-am spune un renume îndoielnic. Povestea unei prostituate. Interzis copiilor. Limbaj nerecomandat minorilor. Cu toate acestea, publicul tânăr a asistat la o poveste de viață, un spectacol fără derapaj lingvistic sau gestual. Desigur, se presupune doar ca spectatorul să aibă vârsta necesară înțelegii depline a unui act artistic, a unui subiect care fură și ispitește, pentru că este nevoie de o corectă asimilare a întâmplărilor, a poveștilor derulate pe scenă.

Dacă toate-acestea fi-vor învățate, vorba poetului, spectacolul "Fata din Curcubeu" devine unul inițiatic la nivelul simțirii. Un exercițiu de umanitate care elimină pre/judecata, elimină disprețul față de ființă, adăugând conștiinței toleranța și acceptarea aproapelui, înțelegerea și, de c…

Cristian Tudor Popescu la Profesionistii. Despre Dogville si renuntarea la a mai salva lumea!

Aseara a debutat o noua serie a emisiunii Profesionistii. Invitat: Cristian Tudor Popescu. Un personaj care pare superexpus, ultramediatizat si pe alocuri consumat. Am decis, totusi, sa urmaresc emisiunea, din placerea de a o urmari pe Eugenia Voda. A fost o emisiune spectacol. Cristian Tudor Popescu se schimba, se transforma. Emisiunea a fost conturata pe marginea Chestionarului lui Proust, o provocare atat pentru invitat cat si pentru realizator de a-si dezvalui fara pudoare dedesubturile sufletesti. CTP a fost sincer, nestapanit, vulnerabil si corect cu sine insusi.

Finalul a fost neasteptat. Intrebat ce s-ar intampla daca oamenii care mai au ceva de spus s-ar retrage pe rand in gradinile lor, CTP a marturisit ca cel mai important lucru in acest timp nu mai este sa salvezi lumea, sa incerci sa schimbi masele. Ci sa incerci sa faci bine unui om. Macar unui singur om. Sa privesti in jur si sa vezi un om mai greu incercat decat tine. Si sa nu incerci sa il schimbi, ci sa il intelegi, s…

"Strania poveste a lui Benjamin Button", un film de David Fincher,

Filmul ne așază în față, spre final, un prunc ce moare în brațele fostei iubite, o femeie bătrână care poartă în memorie și în suflet singurul dar pe care l-a primit: o iubire bizară, stranie, dar plină de fior.

"Strania poveste a lui Benjamin Button", regizat de David Fincher, a primit trei premii Oscar (din 13 nominalizări!). În 2009, a obținut Oscar pentru Cel mai bun machiaj, pentru Cele mai bune efecte vizuale și pentru Cea mai bună scenografie. În același an, filmul a mai fost distins la Premiile Bafta pentru Cele mai bune efecte vizuale, pentru Machiar și hairstyle și pentru Scenografie.

"M-am născut în condiții neobișnuite". Așa începe "Strania poveste a lui Benjamin Button", povestea unui om născut bătrân, în anii sfârșitului Primului Război Mondial (1918) și care moare copil, în pragul secolului 21.

Filmul "Strania poveste a lui Benjamin Button", inspirat de romanul lui F. Scott Fitzgerald, ne poartă prin viața unui om. Însă, chiar dac…

Un om, o poveste: DINU LIPATTI şi nemeritata uitare!

George Enescu i-a fost naș de botez, Yehudi Menuhin a spus despre el că este cel mai mare pianist, după Chopin. A murit la 33 de ani, răpus de leucemie. A iubit nebunește, a trăit ca un prinț și a cântat ca un arhanghel!

Personalitatea lui Dinu Lipatti a fost, de departe, una dintre cele mai strălucitoare ale primei jumătăți de secol într-o Europă frământată de criza economică, războaie mondiale și lupte comunistoido-securistice. Nu este de mirare ivirea lui Lipatti, dacă ne gândim la elita autohtonă a anilor 30-50, cu Mircea Eliade, Nae Ionescu în frunte, cu un Enescu divin și un Iorga uriaș. 

Nașul Enescu


Dinu Lipatti s-a născut la București, pe 19 martie 1917. George Enescu a acceptat cu bucurie să boteze copilul prietenilor săi artiști (tatăl lui Dinu Lipatti cânta la vioară, mama la pian). "Astăzi, 12 iunie 1921, Dinu Th. Lipatti a primit odată cu botezul religios şi botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu", scria tatal lui Dinu pe verso-ul fotografiei …

VASILE VLAD. "În salonul cu păuni discutam despre farmecul monștrilor..."

Pentru generaţiile care trăiesc în fascinaţia stănesciană, pentru preţuitorii cuvântului dinescian, chiar şi pentru mulţi dintre scotocitorii cărtărescieni, Vasile Vlad este încă un nume banal. Pentru că Vasile Vlad nu a fost, în România postdecembristă, un nume de poet. A fost, cel mult, acel nume strecurat de câteva ori în lista scurtă a poeţilor nominalizaţi la Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" - Opera Omnia, de la Botoşani. Nominalizat, nu şi premiat.

S-a născut pe 4 iunie 1941. Anul acesta împlineşte 75 de ani. Ani ce par măsuraţi în altă dimensiune temporală, în alt spaţiu al existenţei umane.

Vasile Vlad este omul care s-a luptat purtând pe umeri stindardul poeziei. A dus câte un război pentru fiecare carte editată în România comunistă. Este scriitorul român căruia i-au scos poeziile din librării şi le-au topit. Este poetul care, după ce comuniştii îi făceau pierdute manuscrisele predate editurii, le rescria cu o şi mai mare forţă. Este omul căruia ţara i-a o…

Poetului Ion Nicolescu. La plecare

e ger în triste calendare
sfinţii se dau orbilor cu împrumut

în zadar am pîndit labirintul
Poetul îşi poartă paşii îndărăt
zar caldarîmului de pofte

într-o lume de tălpi îţi culci suferinţa
(pe un leu de-mprumut se vinde poetul)
nici vorba
vine iertarea de seară
ca o pasăre pe uscat

mai puţini tot mai puţini poeţi
libertatea poartă la gît
medalii de gheaţă



PETRUŢ PÂRVESCU, poetul din patria cu hotare nelocuite

Născut pe 17 februarie 1956, un "sudist" din Păcala Făgeţelului, cum se mai audefineşte deseori, Petruţ Pârvescu se identifică astăzi, temporal şi structural, cu spatiul moldav pe care şi-l asumă de trei decenii. Creator de vers şi de limbaj oarecum distinct în peisajul poetic contemporan, un poet al "abstracţiunii şi al amplelor tornade lirice" (Daniel Corbu), Petruţ Pârvescu se situează confortabil în zona scriiturii profesioniste, fără să cadă în păcatul manierismului devastator.

Este profesor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, iniţiator al anchetei literare Scriitorul - destin și opțiune, îndrumător al tinerelor talente.

De la Păcala Făgeţelu la Botoşani, via Dorohoi!

Petruţ Pârvescu s-a născut în satul Păcala, comuna Făgeţelu, Olt (până în 1968, raionul Vedea, regiunea Argeş), pe valea Vezii, lângă Piteşti. A urmat şcoala generală în localitate, Liceul teoretic Vedea, Argeş, şi Liceul teoretic Vitomireşti, Olt. Membru al cenaclurilor George Topîrcean…

Mikhaíl Baryshnikov, artistul care sfideaza gravitatia

Mikhaíl Baryshnikov este un dansator, coregraf şi actor american de origine rusă. Este adesea recunoscut ca fiind cel mai bun dansator de balet din lume. S-a născut la Riga, în Republica Sovietică Socialistă Letonă (URSS), din părinţi rusi. Tatăl său a fost inginer, iar mama sa croitoreasă. La vârsta de doisprezece ani, mama lui sa sinucis, Mihail a fost crescut de tatăl sau şi de bunica. Mama sa a fost o mare admiratoare a baletului . La unsprezece a înaintat cererea de admitere la Scoala de Balet a Operei din Riga, unde a fost acceptat un an mai târziu, în 1960, şi unde si-a continuat studiile academice. În acest timp, Baryshnikov a învăţat să vorbeasca franceza şi aspira sa fie un pianist celebru. Între timp, s- a îndrăgostit de balet, surclasand afectiunea sa pentru pian şi, ca urmare a decis să urmeze o carieră ca balerin.
În 1963, în timpul unei vizite la Leningrad, el a aplicat pentru a celebra Scoala de balet Vaganova. După terminarea studiilor, în 1966, el sa alăturat trupei …

DANIEL PODLOVSCHI, batranul violonist!

Am înţeles în seara asta că voiam altceva de la ultimele două concerte. Muzica tradiţională coreeană sub bagheta lui Minseok Kang, aşteptată săptămâni în şir, a avut frumuseţea şi autenticitatea sa, dar a lipsit din concert profunzimea, mai exact înfiorarea pentru care mă pregătisem. Am reţinut însă minunatul haegeum, un instrument tradiţional asemănător viorii, dar într-o zonă arhaică. Impresionant este tocmai sunetul, un fel de sfâşiere sufletească, o reprezentare autentică a umanului atotcuprinzător, neprelucrat şi, mai ales, nedegradat. Adaug şi solista, un fel de soprană în versiune tradiţională, care poartă denumirea de pansori. Un termen care m-a fascinat prin cuprinderea sa lingvistică: pan, în limba coreeană înseamnă un loc unde se adună mai multă lume, iar sori, în aceeaşi limbă, înseamnă suflet. Al doilea concert pe care l-am aşteptat cu sufletul la gură a fost cel al lui Tudor Gheorghe, însă, cum spuneam, nu s-a ridicat la nivelul evenimentelor anterioare sub marca Tudor G…