Treceți la conținutul principal

VICTOR TEIŞANU sau Poezia ca reverenţă!

Poet, jurnalist, bibliotecar, fondatorul Muzeului "Leon Dănăilă". Autor de poezie şi depozitar-scotocitor în ale istoriei locale. Cititor al aproapelui-întru-poezie, a scris cu răbdare şi generozitate literară despre cărţile confraţilor săi. Un provincial care şi-a construit la Darabani propriul univers, fără să se lase locuit de complexe sau alte insuficienţe creatoare.

Victor Teişanu s-a născut pe 15 septembrie 1950, la Darabani, oraş în care a urmat clasele primare, gimnaziale şi liceale. În anul 1969 este admis la Facultatea de Filologie a Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. După absolvirea facultăţii activează, o scurtă perioadă, ca profesor la Şcoala Hudeşti (1973-1976). A fost redactor la ziarul Clopotul (1970-1971), iar din 1976 şi până astăzi îl regăsim la Biblioteca Orăşenească Darabani, instituţie al cărei director este. A fondat și administrează Casa Memorială "Leon Dănăilă" din Darabani şi conduce publicația locală "Mesagerul de Darabani".

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Debutul în poezie al lui Victor Teişanu se petrece în toamna anului 1966, cu prilejul unei întruniri literare la care au participat, la invitaţia lui Lucian Valea, scriitori din Suceava. Printre ei, George Damian, Constantin Ştefuriuc, George Sidorovici, ultimul fiind şi cel care i-a publicat primul poem în "Zori Noi". După acest debut, revista "Cronica" din Iaşi, diriguită pe atunci de Horia Zilieru, îi publică trei poeme.

Numele său se iveşte, mai târziu, într-o antologie a tinerilor poeţi, la Editura Tineretului, un volum girat, la acea vreme, de către Eugen Simion. Aşteptatul debut în volum întârzie însă pentru că, în 1982, în urma câştigării unui concurs, editura Junimea nu mai tipăreşte volumul premiat. Astfel că prima carte a lui Victor Teişanu va apărea în spaţiul literar abia în anul 1994, "Viaţa într-o frunză".

În anul 1969, alături de poetul Lucian Valea, editează la Darabani revista Hyperion, o publicaţie care a reuşit, în vreme, să se impună în spaţiul revuistic naţional, bucurându-se de apreciere deosebită din partea unor scriitori şi critici. Lucian Valea îşi pune apăsat amprenta şi pe Cenaclul literar "Mihai Eminescu" din Botoşani, grupare căreia Victor Teişanu îi datorează mare parte din formarea sa poetică. În anul 1975, pe când încă activa ca profesor la Hudeşti, Victor Teişanu organizează la Darabani Cenaclul literar-artistic "Nicolae Labiş" (denumit mai târziu Cenaclul "Corneliu Popel").

Colaborează, de-a lungul timpului, cu versuri, articole de atitudine, la revistele Amfitrion, Argeş, Cronica, Dreptatea, Forum cultural, Gazeta de Botoşani, Gazeta literară, Iaşul literar, Luceafărul, România liberă, România literară, Steaua, Timpul, Tribuna, Ţara de Sus, Zig-Zag.

Apare în volume colective, antologii precum: Peisaj sucevean (1967), Vibraţii (Botoşani, 1968), Viori Moldave (Botoşani, 1969), Tineri poeţi (Bucureşti, 1969), Arc de triumf (Botoşani, 1977), Intonaţii (Iaşi: Junimea, 1989), Altare (Botoşani: Geea, 2007), Nord (Botoşani: Axa, 2009).

A publicat volumele "Viaţa într-o frunză" (versuri; Iaşi: Timpul, 1994), "Neantul în doi" (versuri; Botoşani: Axa, 2006), "Ceremonii de iarnă" (versuri; Iaşi: Timpul, 2007), "Fulgul şi umbra" (versuri; Iaşi, Timpul, 2008), "Arta îndoielii" (versuri; Iaşi: Timpul, 2008), "Elegii şi extaze" (versuri; Iaşi: Timpul, 2009), "Călătorie în cerc" (Cluj-Napoca: Dacia XXI, 2011), "Mizez pe tăcere" (Cluj-Napoca: Limes, 2011), "Timpul dintre cuvinte" (Iaşi,Tipo Moldova, 2015).

În 2014 a publicat volumul "Poeţi botoşăneni de azi", o exegeză privind poezia contemporană din zona Botoşanilor, lucrarea reunind 29 de recenzii dedicate unor poeți contemporani reprezentativi, care s-au născut sau care au trăit în Botoșani. Cartea a apărut la Centrul Judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Botosani.

Destinul său poetic s-a intersectat fericit, de-a lungul vremii, cu al altor poeţi precum Lucian Valea, Dumitru Ţiganiuc sau Corneliu Popel.



Poezia ca reverenţă!

Un solitar al Nordului, un poet pentru care absenţa din preţioasele ierarhii literare nu produce dezechilibre sau uscăciuni interioare. Fără să îşi aroge vreun loc în confortabilele, dar trecătoare, generaţii literare, Victor Teişanu este unul dintre poeţii care privesc notorietatea nu ca pe o confirmare a valorii, ci mai degrabă o (auto)expunere cu orice preţ şi ceremonios regizată în spaţiul comercial al literaturii cotidiene. Or Victor Teişanu pare să rămână, cu de la sine voie, într-o zonă a orgolioasei smerenii poetice, dar şi a scepticismului şi a inadecvării la permutările literare de tot soiul.

De ani buni îşi consumă propriile poeme într-o discreţie tandră, de tonalitate romantică, dar de largă perspectivă lirică şi o forţă interioară ce dezvăluie continua voluptate a cunoaşterii de sine. Poezia lui Victor Teişanu este şi reverenţioasă, străbătută pe alocuri de gravităţi filosofice, cultivând uneori o solemnitate cu accente moralizatoare, dar o solemnitate lipsită de capcanele lingvistice ale poeziei moderne.

Fără ostentaţii lirice, ocolind obsesiile poeziei contemporane, dar insistând pe neliniştile fiinţei poetice, Victor Teişanu oferă totuşi un limbaj artistic modern, cultivând o expresie net diferenţiată de stilul clasic, tradiţional, şi opus convenţiilor estetice atât de prezente în noianul de poezie ivit în ultimele decenii.

Evoluând de la un volum la altul, spiritul creator al lui Victor Teişanu naşte inovaţii ce implică planul sensibilităţii acute, chiar al singurătăţii fragile. Pentru a atinge înălţimile poeziei, este nevoit să renunţe, printr-un fel de "amnezie deliberată" (de la Pierre Bourdieu citire) la întreg corpusul de discursuri poetice de până la el. Doar astfel Victor Teişanu reuşeşte să ne arate aripa solemnă, miraculoasă a lumii. "Să uiţi că eşti viu/ respirînd miasmele sîngelui/ sevele sărate ale trupului/ în acest/ cadru de nisip roşcat/ cum te poţi conecta/ la solitudine la dorinţă// priveşti/ depărtarea graniţa orizontului/ doar acolo exist/ vorbitori care să înţeleagă" (Să te reculegi).

Victor Teişanu transfigurează materia, descompune trupul carnal şi îl recompune prin renunţare la superficial, supunându-l totodată unei renaşteri asumate, unui ritual al (pre)facerii poetice. Prin vers, percepe realul dinlăuntrul poemelor spre afara cuvintelor, conferind existenţei poetului o aură martirică: "În odaia sa/ poetul este aşezat pe cruce/ litere silabe şi diftongi/ pironindu-i cele două palme// tot astfel şi la picioare/ tălpile găurite cu piroane/ fac să curgă în pămînt/ sîngele verbelor şi substantivelor// martiriul continuă/ pînă mult după miezul nopţii/ cînd crucea şi cele patru piroane/ devin literatură existenţialistă". (Răstignire)

Discursul interior este dominat de o nevindecabilă nelinişte, de o a/justeţe a trăirii în cotidianul celor care "fac ca eroarea să existe": "...prea mulţi poeţi/ mişună liber/ în loc să-şi spună textele/ în colivii de aur// lumea este/ a celor împăcaţi cu eroarea/ este a celor/ care fac ca eroarea să existe" (Prea mulţi)

Victor Teişanu este exact atât cât vrea să fie: un poet de sărbătoare, ce îşi poartă prin lume versul ca pe o liturghie. Poezia nu îl stăpâneşte, dimpotrivă, ea completează, adaugă, înalţă. Precum smirna în îmbietoare duminici creştine. Pentru că, şi atunci când nu scrie, Victor Teişanu tot în sinele poeziei trăieşte.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

THE SLIDER. Despre suferința care încătușează

Un film care dă fiori și care, dincolo de încărcătura psihologică și profund umană, cuprinde toate elementele specifice unui thriller, chiar dacă momentele de suspans nu sunt atât de abrupte, conferind, însă, surpriză și incertitudine asupra desfășurării acțiunii, pentru ca la final întâmplările să se așeze într-un registru cu totul nou, spectatorul fiind invitat să deruleze și să se repoziționeze în raport cu toate personajele.

The Slider este filmul care curge independent de intuiția privitorului. Cu toate acestea, privitorul devine complice, empatizează cu personajele, anticipează și caută soluții. Aceasta este, de fapt, miza regizorului. Carlo Fusco deține o bună cunoaștere a psihologiei spectatorului, spectator care pe parcursul desfășurării peliculei se transformă în martorul nevăzut, în personajul tăcut care privește din spatele camerei de filmat.

The Slider, tradus în românește Pe muchie de cuțit, are în prim-plan personajul care parcurge în fiecare zi drumul dintre casă și sp…

Un om, o poveste: DINU LIPATTI şi nemeritata uitare!

George Enescu i-a fost naș de botez, Yehudi Menuhin a spus despre el că este cel mai mare pianist, după Chopin. A murit la 33 de ani, răpus de leucemie. A iubit nebunește, a trăit ca un prinț și a cântat ca un arhanghel!

Personalitatea lui Dinu Lipatti a fost, de departe, una dintre cele mai strălucitoare ale primei jumătăți de secol într-o Europă frământată de criza economică, războaie mondiale și lupte comunistoido-securistice. Nu este de mirare ivirea lui Lipatti, dacă ne gândim la elita autohtonă a anilor 30-50, cu Mircea Eliade, Nae Ionescu în frunte, cu un Enescu divin și un Iorga uriaș. 

Nașul Enescu


Dinu Lipatti s-a născut la București, pe 19 martie 1917. George Enescu a acceptat cu bucurie să boteze copilul prietenilor săi artiști (tatăl lui Dinu Lipatti cânta la vioară, mama la pian). "Astăzi, 12 iunie 1921, Dinu Th. Lipatti a primit odată cu botezul religios şi botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu", scria tatal lui Dinu pe verso-ul fotografiei …

PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER

24 aprilie va ramane pururi Joia Patimilor. Indiferent de zi, de an, de secol, de pamantesc, lumesc, ingeresc sau stelar. In 2008, in Joia Saptamanii Patimilor, se stingea din viata Cezar Ivanescu. Ultima victima a comunistilor sau prima a stapanilor de tip nou?

Fara a-si justifica in vreun fel atacul mortal asupra scriitorului, statul roman va ramane cu o pata neagra, vesnica, pe obrazul si asa patat al unei literaturi comunistoide si schizoide, al unei autoritati literare nespalate si nebotezate in spiritul divin.

Pe 24 aprilie 2008 se implinea o viziune luminoasa a Poetului: PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER, marturisea Cezar Ivanescu intr-o scrisoare, inainte de prabusire si renuntare trupeasca. Si a devenit Inger al propriului poem.

Nimic nu e intamplator, haosul nu este decat expresia propriei noastre neputinte in a intelege rostul divin al misterelor. Poate ca destinul lui Cezar Ivanescu s-a infaptuit intocmai. Exista vinovati, exista vinovatii cumplite. Exista oameni ca…

Vorbe şi fapte: Pentru ce ne trăim!

Adevărata moştenire pe care o lăsăm lumii în care trăim nu se măsoară în cantitatea averii materiale, ci în ceea ce am sădit în vieţile oamenilor cu care am interferat.

La fel de importantă este şi încărcătura negativă pe care o transmitem celorlalţi. Şi nu întotdeauna partea negativă se manifestă prin violenţă, abuzuri, ură, orgoliu sau încrâncenare, ci şi prin ataşament exagerat faţă de o altă fiinţă, dependenţa pe care o dezvoltăm în sufletul altora faţă de propria noastră persoană.
Orice patimă - dor, iubire, credinţă oarbă - te îndepărtează de la adevărata menire chiar înainte să ajungi să îţi defineşti rostul trecerii prin viaţă. Puţini dintre noi sunt făcuţi să poată duce cinci talanţi, cei mai mulţi primim unul şi, de un timp, aproape toţi ne grăbim să îl îngropăm.

Evoluţia este o atitudine individuală, intimă şi bine definită atunci când menirea are întâietate în faţa supravieţuirii. Sistemul actual dezvoltă în individ noţiunea de ego, fără însă a determina conştientizarea …

Patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului

Cred că pentru români patriotismul, patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului. Pentru că nu există mare patriot român sau bun patriot român care să nu fi sfîrşit rău în ţara asta. În ţara asta trăiesc bine vînzătorii de ţară, cei care nu dau doi bani pe ţara asta, cei care-o terfelesc, care-şi bat joc de ea şi fac afaceri pe seama ei şi nu le pasă de nimic.
Cei care iubesc cu adevărat această ţară sînt în marginea martirajului sau aproape martirizaţi. Deci n-o iubeşti pentru că ţi-ar întoarce această iubire sau ţi-ar arăta recunoştinţă sau te-ai complini prin valorile ei, ci pe undeva împotriva, dacă vrei, realităţilor.
Aşa trebuie iubită o ţară şi aşa o iubesc şi eu, adică sînt convins că ţara românescă este o ţară foarte frumoasă în Europa, întîi prin condiţiile ei fizice, geografice, o ţară de oameni foarte talentaţi, dar din nefericire lipsiţi completamente de caracter, de ţinută morală...
Cu toate acestea o iubesc, cum o voi iubi întotdeauna, indiferent…

Şi cine este aproapele meu?

Textul de mai jos nu este o cronică literară. I-aș spune cronică de cititor, tocmai pentru că încărcătura afectivă este mult mai importantă pentru mine în aceste momente. Am cerut permisiunea de a posta rândurile primite, doamna a acceptat, cu condiția asumării autoarei cronicii doar prin inițialele numelui. Mulțumesc, mă onorează și mă bucură astfel de reacții. (F. Toniță)

"Şi cine este aproapele meu?"
Titlul-întrebare stârneşte curiozitate şi instantaneu întrebarea "Dar aproapele meu cine este?". Înainte de a afla răspunsurile analizăm coperta, "cartea de vizită" ilustrată, care prin intermediul unui cod vizual sugerează ipoteze de conţinut: ar putea fi povestea unei feţe mănăstireşti trecută în lumea îngerilor (crucea), de unde călăuzeşte şi veghează (lumina galben-portocalie) mereu (fundalul verde) fiinţe dragi: părinţi, copii (cele două spice de grâu).

Romanul poate fi considerat un "medalion" istoric, ce redă cu claritate şi acurateţe stili…

Poetului Ion Nicolescu. La plecare

e ger în triste calendare
sfinţii se dau orbilor cu împrumut

în zadar am pîndit labirintul
Poetul îşi poartă paşii îndărăt
zar caldarîmului de pofte

într-o lume de tălpi îţi culci suferinţa
(pe un leu de-mprumut se vinde poetul)
nici vorba
vine iertarea de seară
ca o pasăre pe uscat

mai puţini tot mai puţini poeţi
libertatea poartă la gît
medalii de gheaţă



ROMÂNIA DE COLECŢIE - Poetul-cerşetor

Nu ştiam nimic despre poetul Ion Nicolescu până ieri. Pentru ca astăzi să îmi dau seama că pe Ion Nicolescu îl ştiu toţi românii. Ion Nicolescu e un "cerşetor", cules de pe stradă zilele trecute şi depus la Reanimare, cu diagnostic deloc încurajator. Starea lui este gravă.
Oamenii buni şi-au trimis veste despre starea poetului Ion Nicolescu. Scriu despre acest om pentru că aseară mi-a stors sufletul de fiori. Citeam despre el pe blogul lui liviuioanstoiciu.ro, scriitor care făcea publică o scrisoare despre vii... Redau câteva rânduri: "Niciodată nu am avut atâta tristeţe în cuvinte. Poetul Ion Nicolescu e internat la Spitalul Judeţean Buzău. A fost luat de pe stradă, găsit leşinat. L-au recunoscut nişte asistente ieşite din tura lor de serviciu, care au participat la unele manifestări cultuale. Au sunat la 112 şi l-au adăpostit la spital. Ion Nicolescu a ajuns un cerşetor. Acum o jumătate de oră, după ce m-a sunat dl. Cojocaru, m-am dus acasă şi am golit garderoba mea …

ION NICOLESCU - Un poet in viata (noastra)

Cântul LXXX


eu ştiu ce-i o odă şi când a-nceput
dar odele vin de la sine
aşa cum eu însumi şi de bună voie
m-am ridicat din mulţime
poeţii-s omagiul acestei planete
pe care se-ntâmplă şi crime
pe care se-ntâmplă şi altceva
decât generoase fapte de rime
popoarele lumii fac mari sacrificii
şi-şi pot permite să aibă poeţi
să nu pierdem timpul cu false discuţii
toţi oamenii sunt nişte poeţi



Cântul XXV


ţara noastră-i ţara noastră
dulce pajişte albastră
aripă sculptată-n dor
de lumina ochilor
dacă-i dor nu-l stingi cu apă
dacă-i timp nu-l poţi întrece
dacă-i gând nu-l poţi străbate
noi suntem români
noi suntem români ca brazii
noi suntem români ca grâul
noi suntem români ca focul
noi suntem români
ţara noastră e a noastră
vârf de jale şi de dor
dulce arşiţă albastră
ca lumina ochilor


Cântul LXXXVI

cum poţi să treci
tu pe Calea Victoriei
cum poţi să bei cafea liniştit
când alt om ca tine
pe-aceeaşi planetă
poate-i bolnav
poate-i nefericit
un om ţine-o flo…

ROMÂNIA DE COLECŢIE - Asta-i tara ta

O imagine care m-a făcut realmente să plâng azi. Un sat izolat de nămeţi, unde nu poate pătrunde Ambulanţa. Bunica din fotografie are 77 de ani, este bolnavă şi are nevoie de dializa, de care depinde viaţa ei. Ambulanta ajunge doar până la aproape 4 km de sat. De acolo, mai departe pornesc militarii, cu un autocamion cu tractiune 6x6, de la Garnizoana Botoşani, şi un echipaj de pompieri.

Bunica ajunge cu bine la Ambulanţa, medicii o duc apoi în siguranţă la spital. O ştire de presă, de sezon.
Doar că, privind fotografia, au început să mă şiroiască lacrimi. Pe bune! Priviţi îndelung, cu suflet şi cu ochi buni. E atât de frumoasă iarna asta câteodată!
Asta e România de colecţie: un pompier şi un militar, purtând de mînă o bunică!