Treceți la conținutul principal

VLAD SCUTELNICU - "Aştept să-mi bată Dumnezeu la uşă..."

Un poet discret, care îşi poartă cuvintele în braţe ca pe singurul adevăr ce i-a fost hărăzit. O încărcătură care uneori îi devine povară, alteori libertate. Umilinţa muncii, calitate creştină şi deopotrivă umană care lipseşte celor mai mulţi dintre oamenii de litere, mai ales după ieşirea din comunism, îi ordonează versul într-un cotidian haotic, pe care îl străbate cu liniştea celui ce-şi nelinişteşte cu impenitenţă propria poezie, într-o permanentă re-facere a lumii.

Vlad Scutelnicu s-a născut într-un martie 11, anul 1960, în satul Poiana, comuna Vorona, judeţul Botoşani. A urmat cursurile primare în sat, continuând apoi studiile în Botoşani, la Liceul "Mihai Eminescu". După absolvirea cursurilor liceale activează, aproape trei ani, ca profesor suplinitor de biologie în satul natal, iar în 1982 devine student al Facultăţii de Zootehnie şi Medicină Veterinară, secţia medicină veterinară.

Debutează cu poezie în anul 1999, în revista Hyperion (al cărei secretar de redacţie este în prezent), publicând primul volum peste trei ani, "Strigătul sferei", Editura Axa, Botoşani. Cartea a fost premiată la Festivalul internaţional de poezie, Sighetul Marmatiei (serile de poezie Nichita Stanescu de la Deseşti). A fost nominalizată, de asemenea, la Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" – Opera Prima, Botosani, 2003.  Drept confirmare a valorii, volumul lui Vlad Scutelnicu a obţinut şi Premiul pentru debut pe anul 2002, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, filiala Iaşi, dar şi Premiul  pentru debut al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova, la concursul "Porni Luceafarul", 2003, Ipotesti-Botosani.

După debutul editorial din 2002 urmează, un an mai târziu, volumul de versuri "Ultima arcă", Editura Timpul, Iaşi. În 2005 publică, la Editura Dionis, Botoşani, cartea "E frig în oraş şi sunt singur" (volum distins cu Premiul special al juriului la Zilele "G. Cosbuc", Bistriţa, şi cu Premiul revistei Convorbiri literare pentru Poezie, Iasi), iar în anul 2006, de această dată la Editura Conta, din Piatra Neamţ, "Târgul cu arlechini" (Premiul pentru poezie pe anul 2006 al Filialei Iasi a U.S.R). O pauză de patru ani îi oferă răgazul unei regăsiri, a unei fericite re-aşezări metaforice, volumul "Zaruri", apărut în 2010 la Editura Brumar, din Timişoara, bucurându-se o bună reacţie din partea criticii. În 2011, Vlad Scutelnicu apare pe piaţa literară cu o antologie, "Vinovat în clepsidră", la Editura TipoMoldova, Iasi, tot la Iaşi construindu-se şi următoarea carte, "Piramida Ka-zar", la Editura Junimea.

Colaborează constant cu revistele literare (Hyperion, Convorbiri literare, Cronica, Antiteze, Luceafarul, Poezia, Bucovina literara, Lumina lina (S.U.A., New York), Poesis, Baaadul literar, Oglinda literara, Caietele Oradiei, Conta etc.).

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2004.

 "Preţul tău e faptul că exişti"

"Este valoroasă orice carte care nu seamănă cu cealaltă", spunea Eugen Ionescu acum opt decenii, considerând fiecare carte un nou univers, cu legile lui proprii şi ireductibile de raporturi, cu o scară unică de valori. În "Ultima arcă", Vlad Scutelnicu a încercat cu seriozitate şi maximă prudenţă toate cuvintele care definesc trăirea. După cuvinte, au urmat înţelesurile. Fără înţelesuri nimic nu mai are sens, şi într-un final scriitorul născut poet s-a hotărât: "E frig în oraş şi sunt singur!". Experimentează toate prejudecăţile şi uzanţele, fără a se sfii să trăiască, temporar, în "Târgul cu arlechini". Revine cu acelaşi scris disciplinat, cu răbufniri lingvistice doar cât să intrige sau să înfioare. "Zaruri"-le sunt împrăştiate, iar autorul, cu o remarcabilă (clară)vedere şi cu o afabilă siguranţă de sine, se arată lumii "Vinovat în clepsidră".  

Abstragerea din viaţa reală a poeziei este, pentru Vlad Scutelnicu, un refugiu din faţa unei realităţi ce tinde să se manifeste hegemonic, constrictiv. Cu toate acestea, poezia nu este lipsită de raţional, de palpabil, materialul care hrăneşte şi dezvoltă spatiul poetic fiind chiar cotidianul brut, colţuros uneori, alteori un amestec de real, de luciditate, cu material obscur, la limita conştiinţei. Însă poezia lui Vlad Scutelnicu nu coboară sub nivelul conştiinţei, ea domină instinctul, îl cuprinde, urcă spre stări superioare. Chiar dacă, spune poetul cu apăsătoare smerenie, "timpul ţi-a oferit locul/ nu înălţimea".

Scrie cu voluptate, ca şi cum poezia ar fi ultimul act al vieţii. "Port o cruce de paie ce oricând poate/ să ardă la scânteia dintre cuvinte", spune poetul care are puterea "să nu întrebe sângele/ despre starea de labirint a sufletului".

Universul liric al lui Vlad Scutelnicu este unul generos, amplu, fără a cădea în desuetudine, evitând însă limbajul dezlegat, liber de prejudecăţi, deşi poetul umblă "descheiat de frustrări".

Poezia se înfăţişează deseori într-un mod frust, o goliciune plastică, picturală, fără să scandalizeze sau să îmbie la înşelătoare discursuri filosofale, amintind de ceea ce Anton Dumitriu numea atât de inspirat filosofia garrula, cu referire la "sfânta" şi atât de obişnuita vorbărie, flecăreală poetică ce umple în zilele noastre sute de cărţi. O capcană de care Vlad Scutelnicu se îndepărtează cu eleganţă, situându-se într-o zonă a izolării purificatoare: "regret dar nu mai fac nici o filosofie/ de mult/ nici măcar cea a vulgului/ aştept să-mi bată Dumnezeu la uşă".

Libertatea, "lăcătuită" sau nu, respiră în poemele lui Vlad Scutelnicu, însă în forme dintre cele mai surprinzătoare. Carnalul omenesc capătă formă de penitenţă ("!vai ce urât e afară/ cum ţipă ploaia în trupuri"), cuplul devine retorică a vieţii ("doi/ doi şi câte întrebări în aceste/ exerciţii de libertate"), pentru ca, într-un final, să asistăm la o interiorizare bruscă, definitivă ("se închide poarta în faţa oglinzii").

Întâlnim la Vlad Scutelnicu o poezie a iubirii pure, asumate. O iubire trăită la scenă deschisă, într-o "intimitate publică", chiar dacă se desfăşoară într-un cotidian greoi, anost. În acest cotidian ordinar, populat de ţigănci, arlechini, în care "ai de plătit telefonul gazele întreţinerea/ şi rata la maşină", "tu aleargă/ să-ţi săruţi dragostea pe frunze pe buze pe ochi pe nervi/ pe mâini pe indiferenţă".

Drumul către această iubire care garantează veşnicia, care salvează, are un preţ: "preţul tău e faptul că exişti/ că suferi plângi, râzi, ţipi, te zbaţi". Dar, spune poetul, "stând drept în faţa Domnului/ drept vei fi găsit şi/ de Ea".

Poezia lui Vlad Scutelnicu nu scandalizează, nu intrigă, nu epatează. Ceea ce atrage este tocmai acest firesc al trăirilor, surprinzător şi totuşi posibil, fantastic şi deodată atât de credibil. Pentru că poemele sale oferă dimensiuni ale umanului care, odată eliberate, sunt asumate de fiecare cititor în parte.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

MAUDIE. Povestea adevărată a unui geniu

Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult decât orice, arta naivă se situează dincolo de ipocrizii, în afara convenţiilor şi a dictaturilor culturale de orice fel. Excepţional caracterizează Victor Ernest Masek Insula Artei Naive, vorbind despre "evadarea dintr-o realitate sfâşiată de contradicţii, deziluzii şi cruzime, într-o lume fără dezbinări, fără monştri reali, fără violenţă".

I se mai spune arta prim-planului, pentru că se desprinde de orice regulă a perspectivei picturale, pentru că planul compozițional dispare, iar detaliile fascinează mai ales prin aparenta stranietate, prin surprinzătoarea poziționare în cadrul vizual. Arta naivă este, în sine, o poveste. Chiar dacă nu excelează în tehnică, ba pare să sfideze conștient canoanele impuse de-a lungul vremii prin mii de pagini de studiu pictural, arta naivă scoate la iveală percepții noi, pe care ni le prezintă într-un soi…

"Fata din Curcubeu", cu Marcela Motoc. Povestea dintr-un cinematograf unde viața bate filmul

"Fata din Curcubeu", anunțat din vreme ca fiind evenimentul care va reactiva Studioul pentru Tineret al Teatrului pentru Copii și Tineret "Vasilache" Botoșani, a agățat dintru început ceea ce, în limbaj colocvial, i-am spune un renume îndoielnic. Povestea unei prostituate. Interzis copiilor. Limbaj nerecomandat minorilor. Cu toate acestea, publicul tânăr a asistat la o poveste de viață, un spectacol fără derapaj lingvistic sau gestual. Desigur, se presupune doar ca spectatorul să aibă vârsta necesară înțelegii depline a unui act artistic, a unui subiect care fură și ispitește, pentru că este nevoie de o corectă asimilare a întâmplărilor, a poveștilor derulate pe scenă.

Dacă toate-acestea fi-vor învățate, vorba poetului, spectacolul "Fata din Curcubeu" devine unul inițiatic la nivelul simțirii. Un exercițiu de umanitate care elimină pre/judecata, elimină disprețul față de ființă, adăugând conștiinței toleranța și acceptarea aproapelui, înțelegerea și, de c…

"Strania poveste a lui Benjamin Button", un film de David Fincher,

Filmul ne așază în față, spre final, un prunc ce moare în brațele fostei iubite, o femeie bătrână care poartă în memorie și în suflet singurul dar pe care l-a primit: o iubire bizară, stranie, dar plină de fior.

"Strania poveste a lui Benjamin Button", regizat de David Fincher, a primit trei premii Oscar (din 13 nominalizări!). În 2009, a obținut Oscar pentru Cel mai bun machiaj, pentru Cele mai bune efecte vizuale și pentru Cea mai bună scenografie. În același an, filmul a mai fost distins la Premiile Bafta pentru Cele mai bune efecte vizuale, pentru Machiar și hairstyle și pentru Scenografie.

"M-am născut în condiții neobișnuite". Așa începe "Strania poveste a lui Benjamin Button", povestea unui om născut bătrân, în anii sfârșitului Primului Război Mondial (1918) și care moare copil, în pragul secolului 21.

Filmul "Strania poveste a lui Benjamin Button", inspirat de romanul lui F. Scott Fitzgerald, ne poartă prin viața unui om. Însă, chiar dac…

Dimineața care nu se va sfârși, de Ciprian Mega. Un film care urcă în verticala ființei

Emigrație, prostituție, viața ascunsă a ambasadelor populate cu politruci ieftini și superficiali. Plus consecințele care îmbracă haina suferinței. Filmul lui Ciprian Mega este tulburător și pe alocuri bulversant. Bulversant dacă nu recunoști Calea, tulburător dacă nu accepți Viața. Triada hristică (Eu sunt Calea, Adevărul și Viața) se compune din fâșii sufletești pe care le culegi pe întreg parcursul filmului, pentru ca în final să o găsim revelată, dezvăluită în simplitatea și firescul credinței.

Dincolo de subiectul extrem de incitant – povestea unei prostituate românce în Cipru – filmul Dimineaţa care nu se va sfârşi scoate la iveală aspecte grave privind diaspora și neimplicarea diplomației în problemele grave cu care se confruntă românii aflați peste graniță. Cum la fel de bine aspectate sunt fisurile din interiorul clerului, atunci când politicul impune și dispune.

Producția purtând semnătura lui Ciprian Mega este una care iese din linia obișnuită a cinematografiei românești, ș…

"Pridvoarele cerului", de Margarita Wallmann. Sau despre prăbușirea care înalță!

"Pridvoarele cerului" are tot ce își poate dori un cititor: povești de dragoste, intrigă, personaje fastuoase, călătorii memorabile, o scriitură de înaltă clasă, ironie, culmi ale metaforei.

"De când mă ştiu, din cea mai îndepărtată copilărie, am dorit să fiu dansatoare. Şi călugăriţă. Dacă din întâmplare, plimbându-ne pe străzile Vienei, întâlneam călugăriţele vreunei mănăstiri, o rugam pe mama:
- Te rog, cumpără-mi şi mie o rochie din astea lungi, dar să fie la fel cu ale lor!
Întunecată, mama se mulţumea să comenteze cu un suspin, la înapoierea acasă:
- Tare ciudat mai e şi copilul ăsta! Poftim, i-ar plăcea să umble îmbrăcată ca o bunică!
O „bunică', cel puţin în vremea aceea şi în mediul marii burghezii, era o doamnă foarte, foarte bătrână care purta rochii lungi, cu trenă, măturând podelele. . . Cât despre cei din jurul meu, rude sau prieteni, când îmi aflau îndoitul proiect de viaţă, se apucau să-mi explice, răbdători şi cu tot tactul cuvenit, că viaţa monahală nu …

Rebel în lanul de secară. Un film despre renunțarea la celebritate

Teama de mediocritate este la fel de puternică, la Jerry Salinger, precum fuga de celebritatea construită, acea celebritate care decurge dintr-un bine gestionat proces de marketing literar. Din acest punct de vedere, filmul lui Danny Strong seamănă cu o meditație, dar nu atinge marginile vreunei parabole, dimpotrivă. Este despre răzvrătire, despre căutarea sinelui cu riscul abrutizării și al propriilor distrugeri sufletești.

Anii de glorie din viața unuia dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX, în 110 minute de peliculă! Rebel in the Rye nu poate cuprinde întreaga personalitate a lui J.D.Salinger, dar are menirea de a stârni curiozitatea, de a îmbia privitorul spre descifrarea unei enigme pe care regizorul Danny Strong o împachetează în imagini care decurg unele din altele, care se întrepătrund sau care, dimpotrivă, rup mersul firesc al unei biografii atât de controversate până astăzi.

Scrisul nu este un proces public. Nu poate fi descris cinematografic, la fel cum un autor nu …

Elena Ferrante, prietena mea genială!

De ce ai citi tetralogia napolitană a Elenei Ferrante? Pentru că acoperă goluri în viața ta, pentru că înveți să privești altfel simplitatea umană și să acorzi circumstanțe aproapelui. Pentru că nimic din ce e intim nu trebuie risipit în furtișaguri ale clipei. Pentru că a fi femeie nu înseamnă a fi opusă bărbatului, ci a ști să trăiești umăr lângă umăr, atâta timp cât drumul este destul de larg cât să vă cuprindă pe amândoi.

Elena Ferrante propune o tetralogie care acoperă, pe sute de pagini, destinul unor oameni cu nimic diferiți de oricare dintre noi. Fiind vorba despre patru volume publicate sub pseudonim, întâmplările scapă de sub suspiciunea subiectivității și impun chiar o anume veridicitate în notă auto-biografică.

Chiar dacă sunt traduse și citite în toată lumea, nimeni nu a reușit, până astăzi, să spună cu exactitate cine este Elena Ferrante (există nume, dar fără confirmări din partea editurii). Și poate că de aici vine și forța acestor cărți: Elena Ferrante poate fi oricin…

Preotul Toma Chiricuţă, de la Botoşani la Bucureşti

"La Zlătari - Bucureşti era un preot foarte bun, Toma Chiricuţă, de la Iaşi, botoşănean, care predica foarte frumos. Predica numai pentru intelectuali. Eu nu am auzit în viaţa mea un predicator mai desăvârşit decât părintele Toma Chiricuţă. Toată întelectualitatea era acolo. Duminica se oprea circulaţia pe Calea Victoriei". (Dimitrie Bejan, "Bucuriile suferinţei")

Părintele Toma Chiricuţă s-a născut pe 6 iunie 1887, într-un sat din Vaslui. A urmat Facultatea de Litere şi Filosofie şi apoi Teologia, fiind trimis şi la Universitatea Leipzig, unde va studia filosofia.

Revine în ţară şi se stabileşte la Botoşani, unde va activa ca profesor de limba germană. Tot aici se căsătoreşte, fiind hirotonit preot pentru Biserica Adormirea Maicii Domnului (Uspenia). În această perioadă înfiinţează împreună cu poetul George Tutoveanu şi cu scriitorul Tudor Pamfil Academia din Bîrlad, care va avea o intensă activitate în perioada interbelică. Devine, între timp, şi profesor de rel…

SCUT. Un poem de Emil Botta

Iubirea ma apara,

de aceea port
fruntea sus, in exil printre oameni.
Cand ziua decade si cand, spre apus,
Cumpana linistita se-nclina,
o, atuncea, de sus,
primesc o tristete senina.

Ochii mei in extaz ratacesc
spre adancul fantanii unde stelele scapara.
O, de al stelelor dor ma topesc
si m-as duce la ele,
dar Iubirea ma apara.

Cu graiuri nebune ma cheama,
in lunci, cantatoare Undine.
Si cand sa le ajung, Piaza Rea
ma trage la dansa : la mine, la mine !
Dar ma insoteste acel Cineva,
Iubirea, pururi cu mine.

(“Pe-o gura de rai “, 1943)

"Afterimage", un film tulburător despre curajul de a fi liber

"Afterimage" este povestea unui pictor celebru care moare în mizerie. Singura lui vină este aceea de a nu accepta compromisul. Un film zguduitor despre condiția artistului. Despre decăderea trupească și înălțarea spirituală. Despre un timp al profundei dezumanizări, dar și al prefacerilor interioare. Despre rezistență și supraviețuire.


"Afterimage" (Imaginea de apoi) este ultimul film al lui Andrzej Wajda, unul dintre cei mai mari maeștri din istoria cinematografiei, co-fondator al școlii poloneze de film, laureat al Premiului Oscar de Onoare. Moare pe 9 octombrie 2016, la Varșovia, la vârsta de 90 de ani, la scurtă vreme după lansarea filmului. Patru dintre filmele sale au fost nominalizate la Oscar, categoria film străin. Ultimul film realizat întregește o operă de excepție. Filmul lui Andrzej Wajda este despre integritate, libertate, demnitate și nesupunere. 

În "Afterimage" (2016) aflăm povestea unui artist de avangardă sufocat de socialismul stalinist…