Treceți la conținutul principal

Maestre!

Maestre! Maestre! Treaba asta mă descompune fizic, mă împrăştie mental şi mă scurtcircuitează în cel mai tembel mod cu putinţă. Recunosc, da. Sunt pline reţelele de socializare  de maestre!, de respect şi de năucitoare valoare, de zici că ori noi suntem un popor de genii, ori geniile nu-s decât nişte ouătoare de ogradă, gata să cotcodăcească de să se străpungă cerurile la fiecare grozăvie ce le-a ieşit din dos.

Şi prea se potrivi vorba cu scotocirile mele din ultimul timp, şi prea se legau unele de altele, prea se alungeau în înţelesuri multe dintre aste scotociri. Aprecierile exagerate vin nu neapărat din nevoia aproapelui de a te gratula, ci şi dintr-un soi de solidaritate, de asumare publică a prieteniei. Şi observ că sunt oameni care spun lucruri extrem de interesante, dar că de prea puţine ori se citeşte şi se discută pe text, de exemplu. Hai cu lauda, cu maestre!, cu: uite adevăratele valori cum sunt ignorate, în timp ce nonvalorile etc., etc. Păi e ca şi cum am lua un caz grav (ce vreţi: boală, corupţie, durere etc. sau de înaltă emoţie) şi toată atenţia ar fi pe CUM e scris, CE cuvinte am întors ca să îmi ating scopul. Dar scopul este unul singur: să atrag atenţia asupra unui subiect. Şi aşa subiectul devine pretext pentru un text care va intra la analiza impresionabililor de pe reţelele sociale. Eu vreau să pun o rochie frumoasă pe fata asta pentru că altfel nu vrei să o vezi. Rochia te va ţintui, o vei privi şi te va fascina în clipa următoare frumuseţea ochilor fetei, apoi tristeţea ei. Şi curiozitatea te va întoarce din drum. Vei mai citi o dată, o vei privi din nou în ochi şi vei înţelege că pe fata aceea, în altă rochie de cuvinte, nu ai fi văzut-o. Da, povestea! Aşa spunem noi. Avem nevoie de poveste.

De fapt, vorbeam despre Maestru. Nimic mai greu de primit decât o lovitură de "maestru". Un cuvânt care te bagă în văgăuna conştiinţei şi nu ştii dacă mai ai curaj să arunci afară măcar privirea. Să te întorci în lume, adică. Şi treaba asta e serioasă, mult mai serioasă decât pare.

Mi-am amintit azi de o discuţie care mă fascinase în urmă cu nişte ani. Un interviu pe care Fabian Anton îl realizase cu filosoful Alexandru Dragomir (varianta necenzurată a convorbirii, desigur!). Un personaj dintre cele mai pitoreşti, un creator de concepte, un dezvoltator (cuvânt la modă azi) al fiinţei. Mărunţea Alexandru Dragomir (discipol al lui Heidegger) pe marginea relaţiei maestru-ucenic (discipol), privită ca educaţie orală, şi drumul până la educaţia instituţionalizată ("în care se învaţă de la unul care a scris la alţii care citesc"). O trecere complicată, zice Alexandru Dragomir. "Pentru că ceva s-a schimbat fundamental când s-a trecut de la maestru oral şi discipol oral la maestru autor şi discipol cititor". Astăzi avem doar relaţii autor-cititor, ceea ce este mult şi iremediabil departe de noţiunea consacrată a relaţiei maestru-discipol.

Ce am pierdut în lipsa Maeştrilor? Răbdarea, observarea, atenţia, conştientizarea, acceptarea prezentului? Smerenia, asumarea adevărului, libertatea acţiunii şi consecinţa ei, a libertăţii? Am câştigat, da, informaţia, o anume capacitate de a discerne, în schimb pierdem mult prea uşor ceea ce am acumulat în timp îndelungat.

Nu pot să trec mai departe, că iar mi-am amintit ceva. Tot din zilele astea din urmă, despre libertate. Zicea Montaigne o vorbă despre "pictori, poeţi şi alţi meşteşugari". O citesc – vorba, adică! – la Iordan Chimet. Care Chimet mă uimeşte exact cu libertatea: "Termenul de meşteşugar îi fura artei o parte din libertate – şi anume pe cea pe care nu trebuie s-o foloseşti niciodată, dar îi păstra o solidă coerenţă interioară". Ei, cum e?! Libertatea e un risc, un fel de ruletă rusească. Asta e imaginea care îmi vine acum în minte. Meşteşugul lui Montaigne înseamnă strădania, munca, efortul. Toate acestea duc spre evoluţie, provoacă evoluţia.

S-ar putea să sar din nou la altceva, dar iarăşi construcţiile mele mentale mă poartă spre o nouă cărare din ceea ce începe să semene cu un labirint interior. Dar are legătură cu munca, are legătură cu efortul. Cred că am citit mai întâi la Gurdjieff, dar în mod sigur cel care mi-a clarificat imaginea a fost discipolul său, P.D.Uspenscky (din nou Maestru-Ucenic). Era vorba despre straturile superioare ale conştiinţei, la care nu ajungem decât foarte târziu sau niciodată în viaţă. Însă neatingerea acelui nivel al propriei conştiinţe înseamnă, de cele mai multe ori, că subconştientul ne protejează de o implozie distructivă, ca urmare a unei tensiuni interne inconturnabile. În termeni comuni: nu suntem pregătiţi. O conectare la centrii superiori ai fiinţei, în prezenţa emoţiilor negative, înseamnă nebunie. Şi totuşi, cum ajungem acolo, în stratul superior? Prin muncă. Soluţia este efortul, al trupului şi al minţii. Evoluţie. De aici până aici, de la 1 la 2, de la privire la atingere, de la percepere la înţelegere. În aceste fel pregătim mental şi fizic fiinţa pentru a urca, pentru a înţelege ce i se întâmplă.

Să gândească. Să caute, să observe. Să îşi poarte datul, talanţii, menirea. Dar până la Maestru e cale-lumină! E har. E responsabilitate, conştientizare. Trebuie să ne situăm în smerenie, să începem să construim în fiinţă, să eliberăm trupul fizic şi psihic de orice sursă de negativitate. Da, pentru un intelectual asta duce, la început, până la anularea propriei valori. Dar merită! Scriam odată despre faptul că manipularea unei mase poate fi făcută la nivel subliminal, prin punctarea unor aspecte cheie, mesaje dinainte stabilite, în momente de concentrare maximă, sau prin apelarea la simboluri sensibile. Mai este, însă, o forţă a manipulării: INTELIGENŢA.Metoda reuşeşte în cazul ascultătorului axat aproape exclusiv pe raţional, care deţine un bagaj impresionant de cunoştinţe: el este intelectualul. De cele mai multe ori, acest ascultător inteligent este extrem de conştient de capacitatea intelectuală de care dispune şi aici acţionează manipulatorul: lipsa smereniei este principala vulnerabilitate. Iar conştientizarea propriei inteligenţe devine, în timp, o carapace greu de spart dacă nu avem dinainte exerciţiul autocunoaşterii, al anulării propriei valori despre care vorbeam mai sus.  "Dumneavoastră, intelectualilor, mult v-a dat Dumnezeu, mult vă va cere. Aveţi o răspundere colosal de mare şi de riscantă", zicea acum vreo 15 ani Bunul Părinte Justin Pârvu.

Cine, oare, are curajul să îşi zică sieşi Maestru, să se considere Învăţător?


Comentarii

  1. Cred că adevărații și puținii Maeștri ai zilelor noastre nu sunt preocupați să-și dea un nume, să se auto-descrie ca fiind Învățători. Ei sunt cu siguranță mult prea ocupați cu lucruri mult mai importante decât acesta. Și dacă avem șansa ca grația divină să ni-i scoată-n cale, prezența lor ar fi atât de copleșitoare încât n-am irosi nici un moment pe rostirea de cuvinte. Maestre! Maestre! nu ne-ar mai trece niciun moment prin minte, atât de-adâncă și vindecătoare-ar fi tăcerea la întâlnirea lor.

    RăspundețiȘtergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  3. Din pricina unor erori de tastare, am şters, însă revin:
    Maestru... Fie şi chiar (vechiul) Maistre - nu le dai oricui. Şi nu le accepţi de la oricine. Slugile-n formare de acum 50 de ani, din inKulte, au ajuns în ultimii 25 de chiu&vai stăpîni în actualul regim. Ei, poate pretind să li se zică Maestre.
    Tocmai de aia şi nu doar arghezian, detest apelativul.

    Iertare, pentru bîlbe. Fi-voi mai atent..., de nu mă voi grăbi.
    Şi c-am pomenit de Arghezi... Ştiaţi cine i-a fost mamă şi ce viaţă a avut?

    Mulţumesc, pentru că V-aţi adus aminte de mine, Doamnă!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc de revenire şi popas. Maestre, Maistre, Maestro... E o discuţie atât de complexă, un subiect atât de greu de cuprins într-o simplă postare precum cele îndrăznite de mine mai sus!

      La fel am putea vorbi despre Arghezi. Mama - buna Rozalia sau cea din acte, cu nume şi prenume oferite lumii. Cred că modul în care a intrat în lume Arghezi i-a marcat întregul destin. Cineva, pornind de la acest fapt, ar putea găsi multe similitudini în cele de mai târziu întâmplări.

      O zi cu bucurie, Domnule!

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

MAUDIE. Povestea adevărată a unui geniu

Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult decât orice, arta naivă se situează dincolo de ipocrizii, în afara convenţiilor şi a dictaturilor culturale de orice fel. Excepţional caracterizează Victor Ernest Masek Insula Artei Naive, vorbind despre "evadarea dintr-o realitate sfâşiată de contradicţii, deziluzii şi cruzime, într-o lume fără dezbinări, fără monştri reali, fără violenţă".

I se mai spune arta prim-planului, pentru că se desprinde de orice regulă a perspectivei picturale, pentru că planul compozițional dispare, iar detaliile fascinează mai ales prin aparenta stranietate, prin surprinzătoarea poziționare în cadrul vizual. Arta naivă este, în sine, o poveste. Chiar dacă nu excelează în tehnică, ba pare să sfideze conștient canoanele impuse de-a lungul vremii prin mii de pagini de studiu pictural, arta naivă scoate la iveală percepții noi, pe care ni le prezintă într-un soi…
Cezar Ivanescu pare sa fi fost, pe timpul vietii si al mortii, cel mai controversat poet din literatura romana a ultimului secol. Detractorii s-au intrecut pe ei insisi. Iubitorii poeziei lui Cezar Ivanescu au stat deoparte. Tacuti, uimiti, umiliti, plansi de dinauntru. Poetul nu a avut nevoie, pe timpul vietii si al mortii, nici de unii, nici de altii. Cezar Ivanescu s-a trait pe sine, asa cum doar spiritele superioare au curajul, dincolo de regimuri, politici, abuzuri sau false incadrari valorice stralucinde, la ore de maxima audienta, pe sticle colorate in doctrine sau latrine duhnind a (sub)cultura. A murit la 66 de ani. Doar 66 de ani. Aveai impresia ca Ivanescu traieste dintotdeauna si ca va trai si dupa noi toti. De ce, insa, televiziunile l-au ignorat si nu i-au dat dreptul, castigat cu mare si neagra suferinta, la ultimele aplauze? Cel putin asa cum au procedat in cazul ultimilor disparuti, Sabin Balasa si George Pruteanu... Cezar Ivanescu a fost, este adevarat, cel mai incom…

arta

Nevoia de transparenta, regasirea - inainte de toate - in arta sticlei, pot fi motive de a crea un luminis de culoare intr-un gri spalacitatoatecuprinzator. Arta nu inseamnaneaparatcomert, profesie sau mod de viata. Arta inseamnatraire, cuprinde suflul inaintemergatorsicurata aproape tot ce noi, prin noi insine sau prin altii, sedimentam cu incrincenarein drumul parcurs.

Arta sticlei?

Mai degraba o farima de Dumnezeu intr-unciob de OM.

Așa l-am cunoscut pe Părintele Iustin Pârvu

(Florille din 2006) Sub presiunea adâncă a globalizării, sub presiunea uniformizării informaţionale, dar mai ales spirituale, cu riscul de a distrage conştiinţele de la ceea ce este specific şi adevărat pentru fiecare dintre noi, sub presiunea europenizării imediate şi cu orice preţ, ne complacem într-un minimalism neprielnic dezvoltării noastre fireşti, un minimalism care tinde să acopere cărarea de la om la om, de la om la Dumnezeu.

Ţinutul cu perle creştineşti

Din Târgu Neamţ, orăşel de vamă între lumea copleşită de raţiune, material şi real şi cea de sfinţenie, rugă şi pace, orice om îşi poate alege drumul mai departe, după cum îl îndeamnă sufletul: Agapia, Văratec, Sihăstria, Sihla, Secu, Neamţ sunt doar câteva mănăstiri pitite prin munţii domoli ai Neamţului. E sâmbăta dinaintea Floriilor, sărbătoare ce marchează Intrarea Domnului în Ierusalim, una dintre cele mai frumoase întâmplări creştine, fiind, mai ales, minunata zi a recunoaşterii Omului lui Dumnezeu pe pământ.

E o zi cal…

Rebel în lanul de secară. Un film despre renunțarea la celebritate

Teama de mediocritate este la fel de puternică, la Jerry Salinger, precum fuga de celebritatea construită, acea celebritate care decurge dintr-un bine gestionat proces de marketing literar. Din acest punct de vedere, filmul lui Danny Strong seamănă cu o meditație, dar nu atinge marginile vreunei parabole, dimpotrivă. Este despre răzvrătire, despre căutarea sinelui cu riscul abrutizării și al propriilor distrugeri sufletești.

Anii de glorie din viața unuia dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX, în 110 minute de peliculă! Rebel in the Rye nu poate cuprinde întreaga personalitate a lui J.D.Salinger, dar are menirea de a stârni curiozitatea, de a îmbia privitorul spre descifrarea unei enigme pe care regizorul Danny Strong o împachetează în imagini care decurg unele din altele, care se întrepătrund sau care, dimpotrivă, rup mersul firesc al unei biografii atât de controversate până astăzi.

Scrisul nu este un proces public. Nu poate fi descris cinematografic, la fel cum un autor nu …

Camelia Răileanu - 45. "Dimineaţa cercului" sau pătimirea prin poezie

Născută pe 24 iunie 1969, la Botoşani, în miresme de sânziene, de ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Camelia Răileanu a trăit doar 33 de ani, sfârşindu-se trupeşte pe 2 martie 2002, la capătul a cinci ani de suferinţă. A lăsat în urmă respirarea a zeci de poeme pe care, în timpul vieţii, le-a copertat în două volume: „Dimineaţa cercului”, Editura Axa, 1998, şi „Cântec pentru cei nesinguri”, Editura Grafik-Art, 1988 (scos de sub tipar în aprilie 1999).
„Dimineaţa cercului” reuneşte 55 de poezii scrise în decursul a nouă ani (1988-1997), o perioadă de acumulări, dar şi de disperări ale prezentului consumat într-o lume arahnoidă, plină de păianjeni imaginari cărora poeta li se oferă necondiţionat, pentru că „de pânzele lor se ţin suavii nervi ai iubirii”.
Versurile volumului de debut ne dezvăluie o sensibilitate în alertă, dar fără urme vizibile de ostilitate sau instigări inutile, chiar dacă adevărul lăuntric se afişează franc, pasional, fără emfază. Camelia Răileanu dovedește o …

Dimineața care nu se va sfârși, de Ciprian Mega. Un film care urcă în verticala ființei

Emigrație, prostituție, viața ascunsă a ambasadelor populate cu politruci ieftini și superficiali. Plus consecințele care îmbracă haina suferinței. Filmul lui Ciprian Mega este tulburător și pe alocuri bulversant. Bulversant dacă nu recunoști Calea, tulburător dacă nu accepți Viața. Triada hristică (Eu sunt Calea, Adevărul și Viața) se compune din fâșii sufletești pe care le culegi pe întreg parcursul filmului, pentru ca în final să o găsim revelată, dezvăluită în simplitatea și firescul credinței.

Dincolo de subiectul extrem de incitant – povestea unei prostituate românce în Cipru – filmul Dimineaţa care nu se va sfârşi scoate la iveală aspecte grave privind diaspora și neimplicarea diplomației în problemele grave cu care se confruntă românii aflați peste graniță. Cum la fel de bine aspectate sunt fisurile din interiorul clerului, atunci când politicul impune și dispune.

Producția purtând semnătura lui Ciprian Mega este una care iese din linia obișnuită a cinematografiei românești, ș…

Cristian Tudor Popescu la Profesionistii. Despre Dogville si renuntarea la a mai salva lumea!

Aseara a debutat o noua serie a emisiunii Profesionistii. Invitat: Cristian Tudor Popescu. Un personaj care pare superexpus, ultramediatizat si pe alocuri consumat. Am decis, totusi, sa urmaresc emisiunea, din placerea de a o urmari pe Eugenia Voda. A fost o emisiune spectacol. Cristian Tudor Popescu se schimba, se transforma. Emisiunea a fost conturata pe marginea Chestionarului lui Proust, o provocare atat pentru invitat cat si pentru realizator de a-si dezvalui fara pudoare dedesubturile sufletesti. CTP a fost sincer, nestapanit, vulnerabil si corect cu sine insusi.

Finalul a fost neasteptat. Intrebat ce s-ar intampla daca oamenii care mai au ceva de spus s-ar retrage pe rand in gradinile lor, CTP a marturisit ca cel mai important lucru in acest timp nu mai este sa salvezi lumea, sa incerci sa schimbi masele. Ci sa incerci sa faci bine unui om. Macar unui singur om. Sa privesti in jur si sa vezi un om mai greu incercat decat tine. Si sa nu incerci sa il schimbi, ci sa il intelegi, s…

DANIEL PODLOVSCHI, batranul violonist!

Am înţeles în seara asta că voiam altceva de la ultimele două concerte. Muzica tradiţională coreeană sub bagheta lui Minseok Kang, aşteptată săptămâni în şir, a avut frumuseţea şi autenticitatea sa, dar a lipsit din concert profunzimea, mai exact înfiorarea pentru care mă pregătisem. Am reţinut însă minunatul haegeum, un instrument tradiţional asemănător viorii, dar într-o zonă arhaică. Impresionant este tocmai sunetul, un fel de sfâşiere sufletească, o reprezentare autentică a umanului atotcuprinzător, neprelucrat şi, mai ales, nedegradat. Adaug şi solista, un fel de soprană în versiune tradiţională, care poartă denumirea de pansori. Un termen care m-a fascinat prin cuprinderea sa lingvistică: pan, în limba coreeană înseamnă un loc unde se adună mai multă lume, iar sori, în aceeaşi limbă, înseamnă suflet. Al doilea concert pe care l-am aşteptat cu sufletul la gură a fost cel al lui Tudor Gheorghe, însă, cum spuneam, nu s-a ridicat la nivelul evenimentelor anterioare sub marca Tudor G…

Anthony Quinn, de la dansul lui Zorba Grecul la sârba românească din "Ora 25"

Se împlinesc anul acesta 50 de ani de la filmul "Ora 25" (1967), realizat după cartea românului Constantin Virgil Gheorghiu, cu Anthony Quinn și Virna Lisi în rolurile principale.

Anthony Quinn înseamnă, pentru mulți dintre cinefili, dansul din Zorba Grecul, filmul regizat în 1964 de Michael Cacoyannis, ecranizare a romanului lui Nikos Kazantzakis. Rolul din Zorba i-a adus o nominalizare la Oscar și recunoașterea internațională. Filmul avea să cucerească întreaga lume și continuă să fie și astăzi una dintre cele mai vizionate pelicule. În plină glorie, Anthony Quinn acceptă, după numai trei ani de la Zorba Grecul, să joace în "Ora 25", filmul francezului Henri Verneuil, de această dată după un roman scris de Constantin Virgil Gheorghiu, un român aflat în exil. Alături de Anthony Quinn, tot în rol principal, o altă actriță a cărei senzualitate și frumusețe cucerea deja toate platourile de la Hollywood, Virna Lisi, considerată de mulți ca fiind succesoarea lui Marily…