joi, 30 iulie 2015

Poezii şi POEŢI

În preajma lui Constantin Ştefuriuc m-am aflat o singură dată, în anul muririi lui (1994), la un festival unde eu recitasem din Magda Isanos. Era în mijlocul verii, la Udeşti, unde el nu mai avea nici mamă, nici casă. 
Ştefuriuc m-a uimit mai întâi prin emoţie. Ca şi cum, de nicăieri, cineva îl reconstruise pe Nichita. Era un aer care te fura fără să simţi, privindu-l. Se mişca într-un fel tulburător, ca şi cum iarba i se împleticea în talpă. Privea spre oameni de parcă îşi căuta ascunzişul. Era trist, prea-trăit, aproape-murit. Teribil de trist. Nu m-am mirat când, citindu-l, din nou l-am regăsit pe Nichita. Aceeaşi copilărie, aceeaşi tandră apucătură a cuvântului. Ştefuriuc a fost, într-un fel, fratele geamăn al Poeziei.

Şi mi se făcu dor de POEZIE...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu