Treceți la conținutul principal

Povesti reale cu oameni ireali: Pictorul Silviu Babii si culoarea dramatica a unui destin



Silviu Babii, din Botosani, pare a fi omul care isi intelege rostul. Povestea lui uimeste si construieste deopotriva, sperie si fascineaza. Rareori un om se strecoara cu atata intelepciune printre napastele impartite cu cea mai suspecta „generozitate”, si mai rar un artist manifesta atata daruire fata de semenii sai. Pictorul care isi coloreaza viata, dar care foloseste, fara patima, doar culorile de care dispune, fara sa tanjeasca la ceea ce nu poate avea.


Silviu Babii este pictor. Are 30 de ani, aproape toti fiindu-i controlati cu perfidie de teama si nesiguranta zilei de maine. La scurta vreme dupa ce a implinit 3 ani, la Silviu si-a aratat coltii una dintre cele mai groaznice boli din cate pot exista: miopatia Duchenne, o forma grava de distrofie musculara, boala care debuteaza la copii in jurul varstei de 3-5 ani. „Mi se parea ca are probleme cu mersul, ca nu urca chiar bine scarile, ca se impiedica prea des. Avea permanent genunchii loviti”, povesteste mama lui Silviu. Intr-o seara, a adormit linistit si s-a trezit in alta lume. Nu se mai putea tine pe picioare. Boala lui Silviu produce atrofia musculara progresiva, manifestandu-se prin scaderea fortei musculare.

„Ori in scaun, ori mort”

„Distrofia la mine este genetica. A avut-o si tatal meu, si alte rude din familia noastra, numai ca la tata boala a debutat tarziu, pe la 35 de ani”, spune Silviu. Privirile ii par senine. Numai el stie cata intunecime sau cata lumina incape in ochii lui. Medicii, care recunosc raritatea acestei boli (cam 4 cazuri la 10.000), spun ca un copil cu o asemenea maladie, mai ales daca ea debuteaza la 3 ani, in 10-12 ani ajunge in scaunul cu rotile, dupa care viata mai joaca la loterie anii care urmeaza. „Doctorul mi-a zis: tu trebuia sa fii acum, la 30 de ani, ori in scaunul cu rotile, ori mort!”, zambeste amar Silviu.

Joaca destinului cu lumea

Cel mai mare inamic al bolii a fost, insa, pictura. Peretii camerei sale isi impart spatiul intre lucrarile sale si ale tatalui. „Tata a murit in iarna trecuta. Pensionat si el, din cauza unei coxartroze. Distrofia musculara s-a agravat si am umblat luni in sir sa-l trecem la alt grad, pentru o pensie mai mare. Trebuia sa vina doctorul acasa si doctorul nu avea niciodata timp”. Silviu nu uita, dar nici nu uraste. S-a obisnuit ca in viata asta nimic nu e normal, ca Dumnezeu incearca si iubeste. Pur si simplu. „Cu o ora inainte de a muri, tata a primit acasa decizia pentru gradul de pensionare!”, spune fara patima.

Spaga cu bonus

In camera intra cu doua cafele mama. Se aseaza pe marginea patului cu greu. „Ma iertati, eu sunt in convalescenta”. O operatie pe coloana, un final de poveste, de fapt, care a inceput grotesc la Botosani, din cauza orgoliului unui medic. Un medic, femeie, care profeseaza in continuare nestingherita. „Ma durea spatele si am mers la ea. Mi-a recomandat masaj si fizioterapie”. Isi cunostea, insa, trupul, si a indraznit sa conteste, timid, ce-i drept, diagnosticul doctoritei: lombosciatica. „Daca te crezi mai desteapta decat mine, du-te acasa, asa mi-a raspuns. Am tacut si am facut ce mi-a zis. In cateva zile am cazut in baie si am ramas imobilizata”. Constienta ca a gresit, dar fara sa recunoasca, doctorita a trimis-o pe femeie la Iasi. „Sotul meu era bolnav, imobilizat. Nici nu a stiut ca am trecut prin doua operatii. Acasa aveam si doi copii in plasament, parca toate necazurile se revarsasera pe noi”, spune mama lui Silviu. La Iasi a ajuns pe targa. „Doctorul de acolo a spus ca a doua zi ma opereaza. Fata mea a intrebat direct cat trebuie sa dea: 5 milioane pentru el, 3 milioane anestezistul, doua asistenta si infirmierele un milion. A dat fata cat avea. Restul, dimineata. Doctorul a primit banii. Pentru anestezist a luat tot el, sa-i dea. In sala de operatie, insa, i-a spus fetei: uite, el e anestezistul. Fata a mutit: pai, domnul doctor, v-am dat dumneavoastra sa-i dati... A raspuns nervos: iaca, m-am gandit ca acela e bonusul meu!”.

„Baiat bun pana la urma”

Silviu zambeste intruna. Are o frumusete calma a gesturilor, completata, chiar daca pare nefiresc, de fragilitatea mainilor pe care nu le foloseste foarte bine si de mersul greoi, chinuit de boala. „Doctorul de la Iasi a gresit operatia. A dat o parte din bani inapoi, ca pentru analizele de dupa operatie, sa nu se faca tam-tam”, isi aminteste pictorul. Brusc, zambeste larg: „Oricum, a fost baiat bun pana la urma, mi-a cumparat doua tablouri!”.

Doctorul satul de bani si bun de suflet

De la Iasi au plecat intins spre Bucuresti, decisi sa uite experientele de pana atunci. Bucuresti, alta lume. Diagnosticul a fost crud: tumoare pe coloana, boala care se agravase din cauza „tratamentelor” de pana atunci, de la Botosani si Iasi. „M-a chemat pe mine doctorul. Tata murise. Mi-a zis: 1. se opereaza si are sanse, 2. asteapta si o va mai duce putin, 3. nu se opereaza si moare. La ei nu ai voie sa vorbesti. Doar asculti, dar trebuie sa dai un singur raspuns”, povesteste Silviu. S-a operat mama. „M-am dus la doctor sa dau bani. Mai baiete, nu-mi trebuie nimic, sunt satul de bani pana aici”, incheie Silviu si face un semn calm pana in dreptul gatului.

Culoarea care hraneste

Silviu, un inger el insusi, prin indurarea si intelegerea vietii, o mama care parcurge zilele cu seninatate. „Trebuie sa lasam totul in urma, sa uitam trecutul si sa privim doar in fata”. Silviu inclina serios si grav din cap. „Eu as vrea sa fiu sanatos macar atat, sa pot face cate ceva, sa pot picta”. Expune de ani de zile lucrari la LuxRo, o policlinica, mai cumpara lumea... Banii, la cheltuielile lor, se duc mai repede decat ai avea timp sa-i vezi. Silviu este pensionat, desi abia a trecut de 30 de ani. Are doua milioane pe luna. Mama, pensionata, are in jur de 5 milioane. Silviu nu are nevoie decat de hrana sanatoasa si vitamine. Atat, dar aproape imposibil mai mereu. Se hraneste, mai degraba, din culoare.

Pictor de Craciun

Un impresar i-a propus o expozitie personala, ajutandu-l cu materialele pentru pictura. In rest, Silviu nu are planuri sau sperante. Poate doar sa evolueze medicina, sa se gaseasca un leac ieftin, o cale prin care sa reuseasca sa se deplaseze mai usor. Rareori iti este dat sa vezi atata frumusete intr-o casa atat de mica. Au vorbit amandoi, mama si fiu, cu calm si intelegere. Fata, plecata in Spania, nu va ajunge in tara de Craciun. Prea multa cheltuiala. Nu s-a auzit cuvantul „ajutor” sau „mila”. Nimic din toate astea. Si nici nu poti crede ca, pentru cei doi, casa se va schimba prea mult de sarbatori. Poate doar Silviu sa picteze ingeri sau biserici luminoase de Craciun. O casa care se va gati cu suflete de sarbatoare. Un pictor care este multumit de culoarea in care straluceste viata lui.
(Articol publicat în decembrie 2007, în Evenimentul de Botosani)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

THE SLIDER. Despre suferința care încătușează

Un film care dă fiori și care, dincolo de încărcătura psihologică și profund umană, cuprinde toate elementele specifice unui thriller, chiar dacă momentele de suspans nu sunt atât de abrupte, conferind, însă, surpriză și incertitudine asupra desfășurării acțiunii, pentru ca la final întâmplările să se așeze într-un registru cu totul nou, spectatorul fiind invitat să deruleze și să se repoziționeze în raport cu toate personajele.

The Slider este filmul care curge independent de intuiția privitorului. Cu toate acestea, privitorul devine complice, empatizează cu personajele, anticipează și caută soluții. Aceasta este, de fapt, miza regizorului. Carlo Fusco deține o bună cunoaștere a psihologiei spectatorului, spectator care pe parcursul desfășurării peliculei se transformă în martorul nevăzut, în personajul tăcut care privește din spatele camerei de filmat.

The Slider, tradus în românește Pe muchie de cuțit, are în prim-plan personajul care parcurge în fiecare zi drumul dintre casă și sp…

ANNA AHMATOVA - Vălul des mi-ascundea disperarea...

Vălul des mi-ascundea disperarea,
Faţa palidă, ochii fierbinţi...
Cu tristeţea-mi imensă ca marea
Am sfarşit prin a-l scoate din minţi.

Şi s-a dus pe o noapte cu lună –
Gura strînsă-ntr-un strîmbet amar.
Am fugit dupa el ca nebună,
Să-l ajung lîngă poartă măcar.

I-am strigat : «Numai eu sunt de vină.
Am glumit; dacă pleci, voi muri!»
Mi-a răspuns cu o voce străină,
Surîzînd: «Vezi că-i vînt. Vei răci!»

1911

Un om, o poveste: DINU LIPATTI şi nemeritata uitare!

George Enescu i-a fost naș de botez, Yehudi Menuhin a spus despre el că este cel mai mare pianist, după Chopin. A murit la 33 de ani, răpus de leucemie. A iubit nebunește, a trăit ca un prinț și a cântat ca un arhanghel!

Personalitatea lui Dinu Lipatti a fost, de departe, una dintre cele mai strălucitoare ale primei jumătăți de secol într-o Europă frământată de criza economică, războaie mondiale și lupte comunistoido-securistice. Nu este de mirare ivirea lui Lipatti, dacă ne gândim la elita autohtonă a anilor 30-50, cu Mircea Eliade, Nae Ionescu în frunte, cu un Enescu divin și un Iorga uriaș. 

Nașul Enescu


Dinu Lipatti s-a născut la București, pe 19 martie 1917. George Enescu a acceptat cu bucurie să boteze copilul prietenilor săi artiști (tatăl lui Dinu Lipatti cânta la vioară, mama la pian). "Astăzi, 12 iunie 1921, Dinu Th. Lipatti a primit odată cu botezul religios şi botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu", scria tatal lui Dinu pe verso-ul fotografiei …

Vorbe şi fapte: Pentru ce ne trăim!

Adevărata moştenire pe care o lăsăm lumii în care trăim nu se măsoară în cantitatea averii materiale, ci în ceea ce am sădit în vieţile oamenilor cu care am interferat.

La fel de importantă este şi încărcătura negativă pe care o transmitem celorlalţi. Şi nu întotdeauna partea negativă se manifestă prin violenţă, abuzuri, ură, orgoliu sau încrâncenare, ci şi prin ataşament exagerat faţă de o altă fiinţă, dependenţa pe care o dezvoltăm în sufletul altora faţă de propria noastră persoană.
Orice patimă - dor, iubire, credinţă oarbă - te îndepărtează de la adevărata menire chiar înainte să ajungi să îţi defineşti rostul trecerii prin viaţă. Puţini dintre noi sunt făcuţi să poată duce cinci talanţi, cei mai mulţi primim unul şi, de un timp, aproape toţi ne grăbim să îl îngropăm.

Evoluţia este o atitudine individuală, intimă şi bine definită atunci când menirea are întâietate în faţa supravieţuirii. Sistemul actual dezvoltă în individ noţiunea de ego, fără însă a determina conştientizarea …

PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER

24 aprilie va ramane pururi Joia Patimilor. Indiferent de zi, de an, de secol, de pamantesc, lumesc, ingeresc sau stelar. In 2008, in Joia Saptamanii Patimilor, se stingea din viata Cezar Ivanescu. Ultima victima a comunistilor sau prima a stapanilor de tip nou?

Fara a-si justifica in vreun fel atacul mortal asupra scriitorului, statul roman va ramane cu o pata neagra, vesnica, pe obrazul si asa patat al unei literaturi comunistoide si schizoide, al unei autoritati literare nespalate si nebotezate in spiritul divin.

Pe 24 aprilie 2008 se implinea o viziune luminoasa a Poetului: PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER, marturisea Cezar Ivanescu intr-o scrisoare, inainte de prabusire si renuntare trupeasca. Si a devenit Inger al propriului poem.

Nimic nu e intamplator, haosul nu este decat expresia propriei noastre neputinte in a intelege rostul divin al misterelor. Poate ca destinul lui Cezar Ivanescu s-a infaptuit intocmai. Exista vinovati, exista vinovatii cumplite. Exista oameni ca…

Patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului

Cred că pentru români patriotismul, patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului. Pentru că nu există mare patriot român sau bun patriot român care să nu fi sfîrşit rău în ţara asta. În ţara asta trăiesc bine vînzătorii de ţară, cei care nu dau doi bani pe ţara asta, cei care-o terfelesc, care-şi bat joc de ea şi fac afaceri pe seama ei şi nu le pasă de nimic.
Cei care iubesc cu adevărat această ţară sînt în marginea martirajului sau aproape martirizaţi. Deci n-o iubeşti pentru că ţi-ar întoarce această iubire sau ţi-ar arăta recunoştinţă sau te-ai complini prin valorile ei, ci pe undeva împotriva, dacă vrei, realităţilor.
Aşa trebuie iubită o ţară şi aşa o iubesc şi eu, adică sînt convins că ţara românescă este o ţară foarte frumoasă în Europa, întîi prin condiţiile ei fizice, geografice, o ţară de oameni foarte talentaţi, dar din nefericire lipsiţi completamente de caracter, de ţinută morală...
Cu toate acestea o iubesc, cum o voi iubi întotdeauna, indiferent…

Şi cine este aproapele meu?

Textul de mai jos nu este o cronică literară. I-aș spune cronică de cititor, tocmai pentru că încărcătura afectivă este mult mai importantă pentru mine în aceste momente. Am cerut permisiunea de a posta rândurile primite, doamna a acceptat, cu condiția asumării autoarei cronicii doar prin inițialele numelui. Mulțumesc, mă onorează și mă bucură astfel de reacții. (F. Toniță)

"Şi cine este aproapele meu?"
Titlul-întrebare stârneşte curiozitate şi instantaneu întrebarea "Dar aproapele meu cine este?". Înainte de a afla răspunsurile analizăm coperta, "cartea de vizită" ilustrată, care prin intermediul unui cod vizual sugerează ipoteze de conţinut: ar putea fi povestea unei feţe mănăstireşti trecută în lumea îngerilor (crucea), de unde călăuzeşte şi veghează (lumina galben-portocalie) mereu (fundalul verde) fiinţe dragi: părinţi, copii (cele două spice de grâu).

Romanul poate fi considerat un "medalion" istoric, ce redă cu claritate şi acurateţe stili…

Poetului Ion Nicolescu. La plecare

e ger în triste calendare
sfinţii se dau orbilor cu împrumut

în zadar am pîndit labirintul
Poetul îşi poartă paşii îndărăt
zar caldarîmului de pofte

într-o lume de tălpi îţi culci suferinţa
(pe un leu de-mprumut se vinde poetul)
nici vorba
vine iertarea de seară
ca o pasăre pe uscat

mai puţini tot mai puţini poeţi
libertatea poartă la gît
medalii de gheaţă



ROMÂNIA DE COLECŢIE - Poetul-cerşetor

Nu ştiam nimic despre poetul Ion Nicolescu până ieri. Pentru ca astăzi să îmi dau seama că pe Ion Nicolescu îl ştiu toţi românii. Ion Nicolescu e un "cerşetor", cules de pe stradă zilele trecute şi depus la Reanimare, cu diagnostic deloc încurajator. Starea lui este gravă.
Oamenii buni şi-au trimis veste despre starea poetului Ion Nicolescu. Scriu despre acest om pentru că aseară mi-a stors sufletul de fiori. Citeam despre el pe blogul lui liviuioanstoiciu.ro, scriitor care făcea publică o scrisoare despre vii... Redau câteva rânduri: "Niciodată nu am avut atâta tristeţe în cuvinte. Poetul Ion Nicolescu e internat la Spitalul Judeţean Buzău. A fost luat de pe stradă, găsit leşinat. L-au recunoscut nişte asistente ieşite din tura lor de serviciu, care au participat la unele manifestări cultuale. Au sunat la 112 şi l-au adăpostit la spital. Ion Nicolescu a ajuns un cerşetor. Acum o jumătate de oră, după ce m-a sunat dl. Cojocaru, m-am dus acasă şi am golit garderoba mea …

ION NICOLESCU - Un poet in viata (noastra)

Cântul LXXX


eu ştiu ce-i o odă şi când a-nceput
dar odele vin de la sine
aşa cum eu însumi şi de bună voie
m-am ridicat din mulţime
poeţii-s omagiul acestei planete
pe care se-ntâmplă şi crime
pe care se-ntâmplă şi altceva
decât generoase fapte de rime
popoarele lumii fac mari sacrificii
şi-şi pot permite să aibă poeţi
să nu pierdem timpul cu false discuţii
toţi oamenii sunt nişte poeţi



Cântul XXV


ţara noastră-i ţara noastră
dulce pajişte albastră
aripă sculptată-n dor
de lumina ochilor
dacă-i dor nu-l stingi cu apă
dacă-i timp nu-l poţi întrece
dacă-i gând nu-l poţi străbate
noi suntem români
noi suntem români ca brazii
noi suntem români ca grâul
noi suntem români ca focul
noi suntem români
ţara noastră e a noastră
vârf de jale şi de dor
dulce arşiţă albastră
ca lumina ochilor


Cântul LXXXVI

cum poţi să treci
tu pe Calea Victoriei
cum poţi să bei cafea liniştit
când alt om ca tine
pe-aceeaşi planetă
poate-i bolnav
poate-i nefericit
un om ţine-o flo…