Petru Maxim, artistul care se traieste pe sine

Atat de mare, incat nu poate fi perceput decat de dincolo de timp.

In societatea bulversata si bulversanta deopotriva, Petru Maxim, Artistul din Dorohoi, traieste intr-un anonimat aproape suspect.

Asta in timp ce arta de trotuar violenteaza, la cateva luni o data, armoniile galeriilor orasulului, intr-o incercare disperata de a impune artisti si de a crea CV-uri profesionale, care sa inlocuiasca, eventual, si talentul.

Petru Maxim ascunde produsele artei sale cu o dibacie ludica. Si nu dintr-o timiditate frustranta. Arta lui Maxim pur si simplu se cere ascunsa. Pentru ca, apoi, sa se descopere pe sine, mister dupa mister, inteles dupa inteles.

Cine il cunoaste pe dorohoian stie ca, dincolo de ceramistul de exceptie, Petru Maxim se intrece pe sine ca pictor, grafician, fotograf si, mai nou, poet. Un artist complet, intr-o lume ciuntita de esente.

Poate ca anonimatul ii ofera tocmai aceasta liniste, de a crea nestingherit, de a plasmui nestiut si in nestire. Poemele sale, fie ele in ceramica, in vers sau culoare, poarta marca unui artist atipic.

Figura brancusiana, Petru Maxim nu cauta notorietatea, joaca dupa reguli, dar si le respecta doar pe ale sale. Are un inestimabil rol in mentinerea, primenirea si popularizarea ceramicii Cucuteni, specialistii afirmand ca este singurul artist care reda intocmai vasul Cucuteni, respectand traditia si introducand inovatia doar cu masura si talent.

De la Cucuteni se implineste, insa, spiritul artistic al lui Maxim. Pentru ca ceea ce nu a putut exprima in ceramica, dorohoianul a aratat prin culoare.

Fost ceramist la Portelanul dorohoian, Petru Maxim si-a luat in serios, dupa 1990, viata de artist, de atunci traind doar din arta sa. A creat un loc mirific la Vama, in judetul Suceava, numit Casa Olarului, pentru a sta, astfel, in calea turistilor. Munceste in atelierul sau din Dorohoi, pentru o capodopera, la fel de dedicat ca atunci cand isi lucreaza propriul suflet. Petru Maxim este botosaneanul care va dainui.

Modestia si cumintenia sunt firesti. Artistul nu are pentru ce sa se lupte. Locul sau exista deja, bine conturat in galeria valorilor autentice.

Noi insa, cei care il insotim trecator, ar fi bine sa-l cunoastem, dar mai ales sa-l REcunoastem!

Ne respectam, astfel, pe noi.