Treceți la conținutul principal

Scotocire în manualul de zbor!


Un ţel oricât de mare, odată propus, dispare atunci când începi să MUNCEŞTI la el. Aş spune că drumul devine mai important şi că, uneori, calea însăşi se transformă în ţel nemărturisit. Citeam atât de frumos la Uspensky zilele trecute despre ce înseamnă să faci primul pas pe calea propusă. Decizia de a face primul pas este un semn al propriei evoluţii, dar de aici, de la primul pas, începe truda scării, a urcării treaptă cu treaptă, pentru a ajunge la Cale, care, iată, nu se află la baza scării, ci abia după ultima treaptă!
MUNCA mănâncă şi din trufia vorbirii, şi din trufia ştiinţei de toate cele. Important este să acţionăm, să facem un pas, să urcăm o treaptă... Apoi încă una. Fiecare treaptă mai sus înseamnă un nivel de conştiinţă în plus. Sunt prezentă în viaţa mea, analizez, observ, elimin, adaug, repar. Îmi pun întrebări şi nu forţez răspunsuri, pentru că până la finalul întrebării o fracţiune a vieţii mele schimbă deja vibraţia şi mă regăsesc în altă formă a înţelegerii despre sine.
Şi probabil că voi atinge şi treapta iertării, a compasiunii. Iertarea de sine presupune ieşirea din trecut şi plasarea în prezentul continuu, eliberarea de cunoscut, renunţarea la mecanicisme şi crearea unui nou mod de percepţie. Adică de evoluţie. Pentru asta am nevoie să mă observ, să îmi studiez reacţiile, obsesiile, sensibilităţile. Să fiu aproapele meu. Şi ajung aici la o formă extrem de interesantă de iubire. La prea-mult uzitatul "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi".
În stadiul în care mă aflu, văd în cuvintele lui Iisus porunca iubirii... de mine însămi, la început.
Iisus se dovedeşte din nou un Învăţător excepţional, pentru că îmi simte neputinţa de a privi spre aproapele în lipsa iubirii, dar mă şi pregăteşte pentru ce avea să vină: "Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unii pe alţii precum şi Eu v-am iubit pe voi!". Eeei! Greu de dus mai departe iubirea, nu-i aşa?! O lecţie de pedagogie a iubirii neegalată până astăzi. Un parcurs psihologic tulburător. Să fii egalul Iubirii christice, să fii conştient de asta şi... să nu te semeţeşti de înălţimea la care ai fost ridicat... Cum se poate asta oare? Şi, mai ales, unde mă aflu acum? Pe scară sau pe drum? Mai am nevoie de ţeluri, de idealuri, de materialul lumii concrete?
În iubire fiind, mai încape spaima căderii?
Inţelepciunea nu poate coexista decât iubirii. Nu trufiei, nici semeţiei. Iar Iertarea este în sine o zonă a conflictelor sufleteşti... (mult de vorbit aici!)
Înţelepciunea presupune o capacitate superioară de înţelegere a lucrurilor, deci o evoluţie spirituală venită după o serie de experienţe şi lecţii, adică fapte din trecut. Trăind în prezent, sunt un om nou, modelat în timp de aceste experienţe şi lecţii, un om care va şti, prin iubire, să acţioneze şi să reacţioneze.
M-a fascinat o altă poveste din zilele acestea. Avem o căruţă şi un avion. Lipsindu-ne lecţiile şi experienţele din trecut (deci înţelepciunea!), probabil că vom înhăma doi cai la avion şi ne-am plimba pe stradă. Desigur, e mare avantaj să te înalţi cu avionul, dar nu îi cunoşc capacităţile, nu ştiu că are motor şi nici că POATE ZBURA! Dar, studiind, descopăr motorul. Și renunţ la cai, iar avionul devine automobil. Studiind, căutând, observând în continuare, descopăr la ce foloseşte motorul de avion şi îl ridic de la sol. Este asta oare înţelepciune?! Sau mai degrabă preocupare, osteneală, observare, voinţă, dorința de a evolua! MUNCĂ! Aşa e cu propriile fiinţe, cel mai adesea: ne târâm ca nişte căruţe, când de fapt am putea zbura! Mi-a plăcut povestea și cred că ilustrează cel mai bine inactivitatea în care ne complacem, autosuficiența, autocompătimirea. Nimic din toate astea nu au de-a face cu Iubirea, cu zborul, cu înălțimea! Și cred că motorul Iubirii, al Vieţii, este MUNCA.

...o scotocire prin propriile manuale de zbor!


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

MAUDIE. Povestea adevărată a unui geniu

Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult decât orice, arta naivă se situează dincolo de ipocrizii, în afara convenţiilor şi a dictaturilor culturale de orice fel. Excepţional caracterizează Victor Ernest Masek Insula Artei Naive, vorbind despre "evadarea dintr-o realitate sfâşiată de contradicţii, deziluzii şi cruzime, într-o lume fără dezbinări, fără monştri reali, fără violenţă".

I se mai spune arta prim-planului, pentru că se desprinde de orice regulă a perspectivei picturale, pentru că planul compozițional dispare, iar detaliile fascinează mai ales prin aparenta stranietate, prin surprinzătoarea poziționare în cadrul vizual. Arta naivă este, în sine, o poveste. Chiar dacă nu excelează în tehnică, ba pare să sfideze conștient canoanele impuse de-a lungul vremii prin mii de pagini de studiu pictural, arta naivă scoate la iveală percepții noi, pe care ni le prezintă într-un soi…

"Fata din Curcubeu", cu Marcela Motoc. Povestea dintr-un cinematograf unde viața bate filmul

"Fata din Curcubeu", anunțat din vreme ca fiind evenimentul care va reactiva Studioul pentru Tineret al Teatrului pentru Copii și Tineret "Vasilache" Botoșani, a agățat dintru început ceea ce, în limbaj colocvial, i-am spune un renume îndoielnic. Povestea unei prostituate. Interzis copiilor. Limbaj nerecomandat minorilor. Cu toate acestea, publicul tânăr a asistat la o poveste de viață, un spectacol fără derapaj lingvistic sau gestual. Desigur, se presupune doar ca spectatorul să aibă vârsta necesară înțelegii depline a unui act artistic, a unui subiect care fură și ispitește, pentru că este nevoie de o corectă asimilare a întâmplărilor, a poveștilor derulate pe scenă.

Dacă toate-acestea fi-vor învățate, vorba poetului, spectacolul "Fata din Curcubeu" devine unul inițiatic la nivelul simțirii. Un exercițiu de umanitate care elimină pre/judecata, elimină disprețul față de ființă, adăugând conștiinței toleranța și acceptarea aproapelui, înțelegerea și, de c…

"Strania poveste a lui Benjamin Button", un film de David Fincher,

Filmul ne așază în față, spre final, un prunc ce moare în brațele fostei iubite, o femeie bătrână care poartă în memorie și în suflet singurul dar pe care l-a primit: o iubire bizară, stranie, dar plină de fior.

"Strania poveste a lui Benjamin Button", regizat de David Fincher, a primit trei premii Oscar (din 13 nominalizări!). În 2009, a obținut Oscar pentru Cel mai bun machiaj, pentru Cele mai bune efecte vizuale și pentru Cea mai bună scenografie. În același an, filmul a mai fost distins la Premiile Bafta pentru Cele mai bune efecte vizuale, pentru Machiar și hairstyle și pentru Scenografie.

"M-am născut în condiții neobișnuite". Așa începe "Strania poveste a lui Benjamin Button", povestea unui om născut bătrân, în anii sfârșitului Primului Război Mondial (1918) și care moare copil, în pragul secolului 21.

Filmul "Strania poveste a lui Benjamin Button", inspirat de romanul lui F. Scott Fitzgerald, ne poartă prin viața unui om. Însă, chiar dac…

Dimineața care nu se va sfârși, de Ciprian Mega. Un film care urcă în verticala ființei

Emigrație, prostituție, viața ascunsă a ambasadelor populate cu politruci ieftini și superficiali. Plus consecințele care îmbracă haina suferinței. Filmul lui Ciprian Mega este tulburător și pe alocuri bulversant. Bulversant dacă nu recunoști Calea, tulburător dacă nu accepți Viața. Triada hristică (Eu sunt Calea, Adevărul și Viața) se compune din fâșii sufletești pe care le culegi pe întreg parcursul filmului, pentru ca în final să o găsim revelată, dezvăluită în simplitatea și firescul credinței.

Dincolo de subiectul extrem de incitant – povestea unei prostituate românce în Cipru – filmul Dimineaţa care nu se va sfârşi scoate la iveală aspecte grave privind diaspora și neimplicarea diplomației în problemele grave cu care se confruntă românii aflați peste graniță. Cum la fel de bine aspectate sunt fisurile din interiorul clerului, atunci când politicul impune și dispune.

Producția purtând semnătura lui Ciprian Mega este una care iese din linia obișnuită a cinematografiei românești, ș…

"Pridvoarele cerului", de Margarita Wallmann. Sau despre prăbușirea care înalță!

"Pridvoarele cerului" are tot ce își poate dori un cititor: povești de dragoste, intrigă, personaje fastuoase, călătorii memorabile, o scriitură de înaltă clasă, ironie, culmi ale metaforei.

"De când mă ştiu, din cea mai îndepărtată copilărie, am dorit să fiu dansatoare. Şi călugăriţă. Dacă din întâmplare, plimbându-ne pe străzile Vienei, întâlneam călugăriţele vreunei mănăstiri, o rugam pe mama:
- Te rog, cumpără-mi şi mie o rochie din astea lungi, dar să fie la fel cu ale lor!
Întunecată, mama se mulţumea să comenteze cu un suspin, la înapoierea acasă:
- Tare ciudat mai e şi copilul ăsta! Poftim, i-ar plăcea să umble îmbrăcată ca o bunică!
O „bunică', cel puţin în vremea aceea şi în mediul marii burghezii, era o doamnă foarte, foarte bătrână care purta rochii lungi, cu trenă, măturând podelele. . . Cât despre cei din jurul meu, rude sau prieteni, când îmi aflau îndoitul proiect de viaţă, se apucau să-mi explice, răbdători şi cu tot tactul cuvenit, că viaţa monahală nu …

Rebel în lanul de secară. Un film despre renunțarea la celebritate

Teama de mediocritate este la fel de puternică, la Jerry Salinger, precum fuga de celebritatea construită, acea celebritate care decurge dintr-un bine gestionat proces de marketing literar. Din acest punct de vedere, filmul lui Danny Strong seamănă cu o meditație, dar nu atinge marginile vreunei parabole, dimpotrivă. Este despre răzvrătire, despre căutarea sinelui cu riscul abrutizării și al propriilor distrugeri sufletești.

Anii de glorie din viața unuia dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX, în 110 minute de peliculă! Rebel in the Rye nu poate cuprinde întreaga personalitate a lui J.D.Salinger, dar are menirea de a stârni curiozitatea, de a îmbia privitorul spre descifrarea unei enigme pe care regizorul Danny Strong o împachetează în imagini care decurg unele din altele, care se întrepătrund sau care, dimpotrivă, rup mersul firesc al unei biografii atât de controversate până astăzi.

Scrisul nu este un proces public. Nu poate fi descris cinematografic, la fel cum un autor nu …

Elena Ferrante, prietena mea genială!

De ce ai citi tetralogia napolitană a Elenei Ferrante? Pentru că acoperă goluri în viața ta, pentru că înveți să privești altfel simplitatea umană și să acorzi circumstanțe aproapelui. Pentru că nimic din ce e intim nu trebuie risipit în furtișaguri ale clipei. Pentru că a fi femeie nu înseamnă a fi opusă bărbatului, ci a ști să trăiești umăr lângă umăr, atâta timp cât drumul este destul de larg cât să vă cuprindă pe amândoi.

Elena Ferrante propune o tetralogie care acoperă, pe sute de pagini, destinul unor oameni cu nimic diferiți de oricare dintre noi. Fiind vorba despre patru volume publicate sub pseudonim, întâmplările scapă de sub suspiciunea subiectivității și impun chiar o anume veridicitate în notă auto-biografică.

Chiar dacă sunt traduse și citite în toată lumea, nimeni nu a reușit, până astăzi, să spună cu exactitate cine este Elena Ferrante (există nume, dar fără confirmări din partea editurii). Și poate că de aici vine și forța acestor cărți: Elena Ferrante poate fi oricin…

Preotul Toma Chiricuţă, de la Botoşani la Bucureşti

"La Zlătari - Bucureşti era un preot foarte bun, Toma Chiricuţă, de la Iaşi, botoşănean, care predica foarte frumos. Predica numai pentru intelectuali. Eu nu am auzit în viaţa mea un predicator mai desăvârşit decât părintele Toma Chiricuţă. Toată întelectualitatea era acolo. Duminica se oprea circulaţia pe Calea Victoriei". (Dimitrie Bejan, "Bucuriile suferinţei")

Părintele Toma Chiricuţă s-a născut pe 6 iunie 1887, într-un sat din Vaslui. A urmat Facultatea de Litere şi Filosofie şi apoi Teologia, fiind trimis şi la Universitatea Leipzig, unde va studia filosofia.

Revine în ţară şi se stabileşte la Botoşani, unde va activa ca profesor de limba germană. Tot aici se căsătoreşte, fiind hirotonit preot pentru Biserica Adormirea Maicii Domnului (Uspenia). În această perioadă înfiinţează împreună cu poetul George Tutoveanu şi cu scriitorul Tudor Pamfil Academia din Bîrlad, care va avea o intensă activitate în perioada interbelică. Devine, între timp, şi profesor de rel…

SCUT. Un poem de Emil Botta

Iubirea ma apara,

de aceea port
fruntea sus, in exil printre oameni.
Cand ziua decade si cand, spre apus,
Cumpana linistita se-nclina,
o, atuncea, de sus,
primesc o tristete senina.

Ochii mei in extaz ratacesc
spre adancul fantanii unde stelele scapara.
O, de al stelelor dor ma topesc
si m-as duce la ele,
dar Iubirea ma apara.

Cu graiuri nebune ma cheama,
in lunci, cantatoare Undine.
Si cand sa le ajung, Piaza Rea
ma trage la dansa : la mine, la mine !
Dar ma insoteste acel Cineva,
Iubirea, pururi cu mine.

(“Pe-o gura de rai “, 1943)

"Afterimage", un film tulburător despre curajul de a fi liber

"Afterimage" este povestea unui pictor celebru care moare în mizerie. Singura lui vină este aceea de a nu accepta compromisul. Un film zguduitor despre condiția artistului. Despre decăderea trupească și înălțarea spirituală. Despre un timp al profundei dezumanizări, dar și al prefacerilor interioare. Despre rezistență și supraviețuire.


"Afterimage" (Imaginea de apoi) este ultimul film al lui Andrzej Wajda, unul dintre cei mai mari maeștri din istoria cinematografiei, co-fondator al școlii poloneze de film, laureat al Premiului Oscar de Onoare. Moare pe 9 octombrie 2016, la Varșovia, la vârsta de 90 de ani, la scurtă vreme după lansarea filmului. Patru dintre filmele sale au fost nominalizate la Oscar, categoria film străin. Ultimul film realizat întregește o operă de excepție. Filmul lui Andrzej Wajda este despre integritate, libertate, demnitate și nesupunere. 

În "Afterimage" (2016) aflăm povestea unui artist de avangardă sufocat de socialismul stalinist…