Treceți la conținutul principal

Corupere pentru a corupe!

Suntem invadaţi de o lume nouă, pentru care credem că suntem pregătiţi. Dar ne-am întrebat vreodată care este preţul ce ni se va cere? Şti-vom ce să facem cu aceste noi "cuceriri", ne vor împlini ele sufletele, vom rămâne întregi şi împăcaţi în propriul gând?

Ce a rămas din România de la 1918? Anul trecut a fost marcat de câteva evenimente ce vor rămâne consemnate în paginile viitoarelor istorii. Disputa privind ora de religie în şcoală, cu dezbateri ample în toate mediile sociale, adoptarea şi promulgarea, de către preşedintele României, a Legii 217 din 2015, supranumită şi Legea antilegionară, cea care ni-i interzice pe Ţuţea, pe Nae Ionescu, pe Eliade sau Radu Gyr. Tragedia din Clubul Colectiv, în urma căreia au murit 60 de tineri şi care a răscolit cenuşa revoltaţilor împotriva Bisericii. O tragedie care a condus la schimbarea Guvernului, un guvern a cărui preocupare, la doar câteva zile de la instalare, este... educaţia sexuală a copiilor în şcoli. Nu ne-am fi oprit asupra acestor aspecte dacă nu am fi regăsit cele de mai sus într-o serie de reglementări ce par desprinse din cele ce trăim şi auzim în fiecare zi.
Iată:

1. Crearea infracţiunii de "rasism". 2. Continua schimbare pentru a crea confuzie generală. 3. Informarea copiilor, în sistemul educaţional, asupra aspectelor ce ţin de sex şi homosexualitate. 4. Subminarea autorităţii şcolilor şi a profesorilor. 5. Imigraţia intensă cu scopul de a distruge identitatea naţională. 6. Promovarea consumului excesiv de alcool. 7. Golirea bisericilor. 8. Un sistem juridic nesigur, duplicitar fatţă de victimele infracţiunilor. 9. Dependenţa de stat şi de alocaţiile de stat. 10. Controlul şi tăcerea mass-media. 11. Încurajarea distrugerii familiei. 

Să recitim cu luciditate, cu proprie măsură şi judecată. Pentru că aceste recomandări, parcă decupate din realitatea prezentului nostru, au fost trasate în anii 20 ai secolului trecut şi aparţin Şcolii de la Frankfurt, în fond o grupare formată din câţiva intelectuali ai vremii al căror unic scop era instaurarea marxismului cultural. Toate aceste recomandări sunt, în fapt, componente ale viitoarei "corectitudini politice", o formă de ideologie perversă, dar prezentă în discursurile anumitor categorii sociale, cele cu tendinţe hegemonice clare. 

În spaţiul românesc, însă, punctele enumerate mai sus nu creează niciun fel de panică, nu determină reacţii opozante, iar acolo unde criticile sunt prezente ele sunt imediat anihilate prin atacuri la credinţă, la tradiţie, la valori considerate distructive şi perimate. 

Corupere pentru a corupe! 

Am început, aşadar, acest material cu ceea ce este esenţial în teoria Şcolii de la Frankfurt, sintetizată de Timothy Matthews, în studiul său "The Frankfurt School: Conspiracy to corrupt" (Şcoala de la Frankfurt: Corupere pentru a corupe), realizat în 2009 şi publicat de Catholic Insight. 

Să recitim cele 11 "recomandări". Fac parte din realitatea românească. Enunţate în urmă cu un secol, ele sunt astăzi mai aproape ca niciodată. Sunt, în mare parte, prezente în societatea în care trăim, în familia noastră, în şcolile noastre, în bisericile, în instituţiile noastre, la locul de muncă, pe reţelele de socializare. România devine, pe zi ce trece, un stat "politic corect". 

De ce atât de uşor îşi face loc această ideologie în spaţiul românesc? De ce atât de puţine voci reuşesc să acopere corul susţinătorilor noului marxism cultural? Să fie oare o continuare a liniei obediente trasate timp de 45 de ani de comunism? Să fim oare atât de incapabili de a ne rupe de vechile tare comunistoid-schizofrenice încât să primim astăzi fără revoltă o atât de perversă nouă şi revoluţionară "realitate"? 

Ideologiile, în vremurile de demult sau de aproape, s-au bazat în primul rând pe manipularea maselor, în special a celor de jos. Am trăit un tip de ideologie, cea a marxismului economic, tradus decenii la rând prin noţiunea de comunism răsăritean, "varianta hard a revoluţionalismului marxism", după cum îl numeşte Răzvan Codrescu. Un sistem care a făcut 100 de milioane de victime în întreg spaţiul comunist, "faţă de cele şase milioane din Holocaust", mai adaugă scriitorul Răzvan Codrescu. 

De ce este important să vorbim astăzi despre corectitudinea politică? De ce este grabnic necesar să identificăm sursele şi resursele acestor noi ideologii care îşi fac loc şi ocupă tot mai spaţiu în realitatea românească?

Pentru că ele nu sunt întâmplătoare, pentru că nu sunt emanaţii fireşti ale tradiţiei şi valorilor româneşti.

Pentru că provin dintr-o ideologie menită să distrugă, să anihileze, să producă anarhie şi o nouă formă de stăpânire, mult mai perfidă şi mult mai periculoasă decât comunismul.  Lipsa unei legi a lustraţiei, sărăcirea continuă a populaţiei, bulversarea sistemului educaţional şi degradarea stării de sănătate a populaţiei au făcut ca românii să poarte în spate, la un sfert de secol de la căderea lui Nicolae Ceauşescu, sechele ale comunismului, forme absconse ale ideologiilor de până în 1989. Aici îşi fac loc noile teorii bazate, în special, pe ateism şi toate consecinţele sale agresive.  

Ce urmăreau corifeii şcolii de la Frankfurt, ce vor continuarii lor astăzi?

Răsturnarea lumii vechi, distrugerea tradiţiei, instaurarea unei forme de manipulare lipsită de violenţă, chiar blândă, dar cu repercusiuni mult mai vizibile şi mai rapide decât cele reuşite de comunism. Şi asta pentru că, de cele mai multe ori, lipseşte opoziţia la schimbarea care ni se impune, o schimbare care implică, de fapt, modificarea întregii mentalităţi. "E o formă de manipulare cu alte mijloace, mai blânde, dar la fel de dizolvante, poate mai primejdioase. Prin formele dure, ştiai să te fereşti de comunism. În această nouă formă ajungi să gândeşti în virtutea lor aproape fără să îţi dai seama. Uniformizare la nivelul de jos. Egal de săraci, egal de proşti", spune cât se poate de categoric Răzvan Codrescu.



Să nu uităm că Georg Lukacs, fiul unui bancher evreu ungur (şi cel care a pregătit Şcoala de la Frankfurt şi termenii corectitudinii politice), a promovat în Ungaria, în anii 20, un program radical de educaţie sexuală în şcoli, componentele acestuia fiind iubirea liberă, natura arhaică a codului familiei, caracterul demodat al monogamiei, irelevanţa religiei. Ceea ce s-a numit, şi termenul a ajuns până astăzi, drept "terorism cultural". Din nou: sună cunoscut?

Aceste principii au stat la baza formării, în anii ce au urmat, Şcolii de la Frankfurt, o grupare fără personallitate juridică, instituţională, dar care a marcat puternic întreg secolul trecut şi pare să îşi atingă pe deplin apogeul în acest secol, prin ceea ce se numeşte "corectitudine politică", cu tot ceea ce acest termen a târât după el: libertinajul sexual, explozia mişcărilor feministe, a minorităţilor sexuale etc., cu cea mai gravă consecinţă, cea a distrugerii credinţei şi a familiei creştine, care devine astfel incorectă politic şi sursa tuturor impedimentelor care stau în calea dezvoltării omului nou, a adevăratei modernizări socio-culturale, cu adversarul ei direct şi declarat: biserica.

De aici până la suprimarea libertăţii de opinie nu mai este decât un pas, de aici până la controlul gândului mai este foarte puţin. De fapt, se şi întâmplă...

Care este soluţia? Una ar fi cea a reacţiilor, a rezistenţelor personale, cum se dovedeşte a fi cea de mai sus. Dar mai ales trezirea opiniei publice, păstrarea valorilor tari, a educaţiei sănătoase. "Trezirea opiniei publice de jos în sus, dacă nu se va petrece, omenirea nu mai are nicio şansă. Şcoala are un rol important. Germenii ideologiei se aruncă în spaţiul şcolii, se promovează ideea de educaţie sexuală la copii foarte mici, se vorbeşte doar despre respectul de sine, despre venerarea sinelui, nu şi despre rafinarea sinelui. Vedem şi acţiunea antireligie în şcoli, iar agresiunile vor continua, există riscul ca schimbările să se impună cu forţa într-un final", atrage atenţia scriitorul Răzvan Codrescu într-un interviu.

Să nu pierdem din vedere că, rămânând în amorţire, peste un timp nu vom mai avea nici istorie, nici mândrie, nu vom mai fi un popor, ci o populaţie de indivizi. Tot mai multe voci atrag atenţia asupra a ceea ce se petrece astăzi în lume. Una este cea a lui Raymond V. Raehn, dar să privim şi spre William S. Lind sau, la noi, Andrei Dîrlău, Irina Bazon, Răzvan Codrescu. "Cel puţin, marxismul economic nu promova perversiunea sexuală şi nu a încercat să impună modelul matriarhal, aşa cum s-au străduit să facă membrii Şcolii de la Frankfurt şi descendenţii lor. Cu certitudine, acţiunea Şcolii de la Frankfurt nu se încheie în anii ’60, ea continuă şi în prezent, cu precădere în domeniul educaţional", rosteşte foarte edificator Raymond V. Raehn.

Este de ajuns să privim în jur, să urmărim programele TV şi ziarele de tot felul. Astăzi vedem spectacole gay, mâine o nuntă între doi taţi având alături un copil care va avea dreptul să aleagă singur dacă este băieţel sau fetiţă. Nu avem voie să ne cinstim sfinţii, nu mai ştim să ne alegem oameni destoinici pentru a ne conduce. Să scoatem icoanele din şcoli, bătrânii din biserici, mamele de lângă prunci. Să umplem crâşmele, să mâncăm chimicale, să otrăvim câmpurile, să pustiim grădinile. Şi nu, nu este alegerea noastră, sunt planurile lor. Vechi şi iarăşi noi.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

THE SLIDER. Despre suferința care încătușează

Un film care dă fiori și care, dincolo de încărcătura psihologică și profund umană, cuprinde toate elementele specifice unui thriller, chiar dacă momentele de suspans nu sunt atât de abrupte, conferind, însă, surpriză și incertitudine asupra desfășurării acțiunii, pentru ca la final întâmplările să se așeze într-un registru cu totul nou, spectatorul fiind invitat să deruleze și să se repoziționeze în raport cu toate personajele.

The Slider este filmul care curge independent de intuiția privitorului. Cu toate acestea, privitorul devine complice, empatizează cu personajele, anticipează și caută soluții. Aceasta este, de fapt, miza regizorului. Carlo Fusco deține o bună cunoaștere a psihologiei spectatorului, spectator care pe parcursul desfășurării peliculei se transformă în martorul nevăzut, în personajul tăcut care privește din spatele camerei de filmat.

The Slider, tradus în românește Pe muchie de cuțit, are în prim-plan personajul care parcurge în fiecare zi drumul dintre casă și sp…

Un om, o poveste: DINU LIPATTI şi nemeritata uitare!

George Enescu i-a fost naș de botez, Yehudi Menuhin a spus despre el că este cel mai mare pianist, după Chopin. A murit la 33 de ani, răpus de leucemie. A iubit nebunește, a trăit ca un prinț și a cântat ca un arhanghel!

Personalitatea lui Dinu Lipatti a fost, de departe, una dintre cele mai strălucitoare ale primei jumătăți de secol într-o Europă frământată de criza economică, războaie mondiale și lupte comunistoido-securistice. Nu este de mirare ivirea lui Lipatti, dacă ne gândim la elita autohtonă a anilor 30-50, cu Mircea Eliade, Nae Ionescu în frunte, cu un Enescu divin și un Iorga uriaș. 

Nașul Enescu


Dinu Lipatti s-a născut la București, pe 19 martie 1917. George Enescu a acceptat cu bucurie să boteze copilul prietenilor săi artiști (tatăl lui Dinu Lipatti cânta la vioară, mama la pian). "Astăzi, 12 iunie 1921, Dinu Th. Lipatti a primit odată cu botezul religios şi botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu", scria tatal lui Dinu pe verso-ul fotografiei …

PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER

24 aprilie va ramane pururi Joia Patimilor. Indiferent de zi, de an, de secol, de pamantesc, lumesc, ingeresc sau stelar. In 2008, in Joia Saptamanii Patimilor, se stingea din viata Cezar Ivanescu. Ultima victima a comunistilor sau prima a stapanilor de tip nou?

Fara a-si justifica in vreun fel atacul mortal asupra scriitorului, statul roman va ramane cu o pata neagra, vesnica, pe obrazul si asa patat al unei literaturi comunistoide si schizoide, al unei autoritati literare nespalate si nebotezate in spiritul divin.

Pe 24 aprilie 2008 se implinea o viziune luminoasa a Poetului: PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER, marturisea Cezar Ivanescu intr-o scrisoare, inainte de prabusire si renuntare trupeasca. Si a devenit Inger al propriului poem.

Nimic nu e intamplator, haosul nu este decat expresia propriei noastre neputinte in a intelege rostul divin al misterelor. Poate ca destinul lui Cezar Ivanescu s-a infaptuit intocmai. Exista vinovati, exista vinovatii cumplite. Exista oameni ca…

Vorbe şi fapte: Pentru ce ne trăim!

Adevărata moştenire pe care o lăsăm lumii în care trăim nu se măsoară în cantitatea averii materiale, ci în ceea ce am sădit în vieţile oamenilor cu care am interferat.

La fel de importantă este şi încărcătura negativă pe care o transmitem celorlalţi. Şi nu întotdeauna partea negativă se manifestă prin violenţă, abuzuri, ură, orgoliu sau încrâncenare, ci şi prin ataşament exagerat faţă de o altă fiinţă, dependenţa pe care o dezvoltăm în sufletul altora faţă de propria noastră persoană.
Orice patimă - dor, iubire, credinţă oarbă - te îndepărtează de la adevărata menire chiar înainte să ajungi să îţi defineşti rostul trecerii prin viaţă. Puţini dintre noi sunt făcuţi să poată duce cinci talanţi, cei mai mulţi primim unul şi, de un timp, aproape toţi ne grăbim să îl îngropăm.

Evoluţia este o atitudine individuală, intimă şi bine definită atunci când menirea are întâietate în faţa supravieţuirii. Sistemul actual dezvoltă în individ noţiunea de ego, fără însă a determina conştientizarea …

Patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului

Cred că pentru români patriotismul, patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului. Pentru că nu există mare patriot român sau bun patriot român care să nu fi sfîrşit rău în ţara asta. În ţara asta trăiesc bine vînzătorii de ţară, cei care nu dau doi bani pe ţara asta, cei care-o terfelesc, care-şi bat joc de ea şi fac afaceri pe seama ei şi nu le pasă de nimic.
Cei care iubesc cu adevărat această ţară sînt în marginea martirajului sau aproape martirizaţi. Deci n-o iubeşti pentru că ţi-ar întoarce această iubire sau ţi-ar arăta recunoştinţă sau te-ai complini prin valorile ei, ci pe undeva împotriva, dacă vrei, realităţilor.
Aşa trebuie iubită o ţară şi aşa o iubesc şi eu, adică sînt convins că ţara românescă este o ţară foarte frumoasă în Europa, întîi prin condiţiile ei fizice, geografice, o ţară de oameni foarte talentaţi, dar din nefericire lipsiţi completamente de caracter, de ţinută morală...
Cu toate acestea o iubesc, cum o voi iubi întotdeauna, indiferent…

Şi cine este aproapele meu?

Textul de mai jos nu este o cronică literară. I-aș spune cronică de cititor, tocmai pentru că încărcătura afectivă este mult mai importantă pentru mine în aceste momente. Am cerut permisiunea de a posta rândurile primite, doamna a acceptat, cu condiția asumării autoarei cronicii doar prin inițialele numelui. Mulțumesc, mă onorează și mă bucură astfel de reacții. (F. Toniță)

"Şi cine este aproapele meu?"
Titlul-întrebare stârneşte curiozitate şi instantaneu întrebarea "Dar aproapele meu cine este?". Înainte de a afla răspunsurile analizăm coperta, "cartea de vizită" ilustrată, care prin intermediul unui cod vizual sugerează ipoteze de conţinut: ar putea fi povestea unei feţe mănăstireşti trecută în lumea îngerilor (crucea), de unde călăuzeşte şi veghează (lumina galben-portocalie) mereu (fundalul verde) fiinţe dragi: părinţi, copii (cele două spice de grâu).

Romanul poate fi considerat un "medalion" istoric, ce redă cu claritate şi acurateţe stili…

Poetului Ion Nicolescu. La plecare

e ger în triste calendare
sfinţii se dau orbilor cu împrumut

în zadar am pîndit labirintul
Poetul îşi poartă paşii îndărăt
zar caldarîmului de pofte

într-o lume de tălpi îţi culci suferinţa
(pe un leu de-mprumut se vinde poetul)
nici vorba
vine iertarea de seară
ca o pasăre pe uscat

mai puţini tot mai puţini poeţi
libertatea poartă la gît
medalii de gheaţă



ROMÂNIA DE COLECŢIE - Poetul-cerşetor

Nu ştiam nimic despre poetul Ion Nicolescu până ieri. Pentru ca astăzi să îmi dau seama că pe Ion Nicolescu îl ştiu toţi românii. Ion Nicolescu e un "cerşetor", cules de pe stradă zilele trecute şi depus la Reanimare, cu diagnostic deloc încurajator. Starea lui este gravă.
Oamenii buni şi-au trimis veste despre starea poetului Ion Nicolescu. Scriu despre acest om pentru că aseară mi-a stors sufletul de fiori. Citeam despre el pe blogul lui liviuioanstoiciu.ro, scriitor care făcea publică o scrisoare despre vii... Redau câteva rânduri: "Niciodată nu am avut atâta tristeţe în cuvinte. Poetul Ion Nicolescu e internat la Spitalul Judeţean Buzău. A fost luat de pe stradă, găsit leşinat. L-au recunoscut nişte asistente ieşite din tura lor de serviciu, care au participat la unele manifestări cultuale. Au sunat la 112 şi l-au adăpostit la spital. Ion Nicolescu a ajuns un cerşetor. Acum o jumătate de oră, după ce m-a sunat dl. Cojocaru, m-am dus acasă şi am golit garderoba mea …

ION NICOLESCU - Un poet in viata (noastra)

Cântul LXXX


eu ştiu ce-i o odă şi când a-nceput
dar odele vin de la sine
aşa cum eu însumi şi de bună voie
m-am ridicat din mulţime
poeţii-s omagiul acestei planete
pe care se-ntâmplă şi crime
pe care se-ntâmplă şi altceva
decât generoase fapte de rime
popoarele lumii fac mari sacrificii
şi-şi pot permite să aibă poeţi
să nu pierdem timpul cu false discuţii
toţi oamenii sunt nişte poeţi



Cântul XXV


ţara noastră-i ţara noastră
dulce pajişte albastră
aripă sculptată-n dor
de lumina ochilor
dacă-i dor nu-l stingi cu apă
dacă-i timp nu-l poţi întrece
dacă-i gând nu-l poţi străbate
noi suntem români
noi suntem români ca brazii
noi suntem români ca grâul
noi suntem români ca focul
noi suntem români
ţara noastră e a noastră
vârf de jale şi de dor
dulce arşiţă albastră
ca lumina ochilor


Cântul LXXXVI

cum poţi să treci
tu pe Calea Victoriei
cum poţi să bei cafea liniştit
când alt om ca tine
pe-aceeaşi planetă
poate-i bolnav
poate-i nefericit
un om ţine-o flo…

ROMÂNIA DE COLECŢIE - Asta-i tara ta

O imagine care m-a făcut realmente să plâng azi. Un sat izolat de nămeţi, unde nu poate pătrunde Ambulanţa. Bunica din fotografie are 77 de ani, este bolnavă şi are nevoie de dializa, de care depinde viaţa ei. Ambulanta ajunge doar până la aproape 4 km de sat. De acolo, mai departe pornesc militarii, cu un autocamion cu tractiune 6x6, de la Garnizoana Botoşani, şi un echipaj de pompieri.

Bunica ajunge cu bine la Ambulanţa, medicii o duc apoi în siguranţă la spital. O ştire de presă, de sezon.
Doar că, privind fotografia, au început să mă şiroiască lacrimi. Pe bune! Priviţi îndelung, cu suflet şi cu ochi buni. E atât de frumoasă iarna asta câteodată!
Asta e România de colecţie: un pompier şi un militar, purtând de mînă o bunică!