Parca nu ne mai recunoastem...

Am putea fi mai curajosi, mai curati in sentimente, mai frumosi in viitor, mai limpezi in trecut. De noi depinde cum si ce traim, cand si de ce murim, pentru care scop...
Nu inteleg de ce devenim atat de artificiali, marionetisti fara ate, rataciti in cautarea unui actor cu diploma, care sa ne manuiasca. Riscul este mare! Marionetistul, chiar si cu diploma, ar putea fi lipsit de har, ca sa nu spun de suflet.
E adevarat ca am putea nimeri si unul cu har, dar aceluia nu i-ar fi de trebuinta atele. Ne-ar purta prin toate cerurile si am sti toate minunile.

Ma intreb deseori de cine ne este teama. Reguli, cutume, prejudecati, constrangeri sociale, materiale, religioase, de familie...
Ceva ne tine in chingi si, in mod sigur, acel ceva nu e al nostru. Nu am venit pe lume decat cu un divin simt al conservarii speciei.
Nu cred ca tatonarea in pustiu, falsitatea intre semeni, teama de noi intre noi ar face parte din acest sentiment al ego-ului tras de par ca nu cumva sa ajunga in talpa.

Si atunci?

De ce nu avem curaj sa ne simtim demni, sa ne pastram curati, sa ne ingerim continuu, intru dulcea impacare cu Dumnezeu?


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"

"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...