sâmbătă, 9 iulie 2011

LUMÂNĂRICĂ - SFÂNTUL IOAN DE LA TUTOVA

S-a făcut de bună voie cerşetor vieţuind în smerenie şi sărăcie. A miluit pe săraci şi bolnavi, a apărat pe orfan, văduvă şi nedreptăţit, a împodobit şi ctitorit biserici.
S-a născut în jurul anului 1782 într-o familie de ţărani din ţinutul Tutova. Orfan din pruncie este crescut de o ţărancă evlavioasă care-i transmite dragostea de Hristos şi de aproapele, îndemnându-l să împartă pe la biserici lumânări, lumina lui Hristos cel înviat. Pentru aceasta Ioan va fi cunoscut de concetăţenii săi sub numele de “Lumânărică”.
La vârsta de 20 de ani părăseşte locurile de baştină colindând satele şi oraşele Moldovei cerşind mila în folosul celor săraci şi împovăraţi de necazuri şi birurile vremii. Fără casă şi masă, acoperiş fiindu-i cerul, cu capul descoperit, desculţ, cu o camaşă de cânepă, încins cu o funie vara iar iarna cu suman, purta cu el o traistă în care aduna obolul creştinilor. Ajuta pe orfani, pe văduve, pe bolnavii creştini sau iudei, boteza sau înzestra fetele sărace de măritat. Oriunde era o nenorocire, oriunde era o sărăcie, Lumânărică sosea ca din cer, şi aducea pe ascuns milă, mângâiere şi ajutor.
Se spune că odată, la un schit sărac lipsea clopotul. Lumânărică îl luă din târg, se puse cu clopotul în mijlocul unei pieţe, îl trase, şi clopotul nu tăcu până ce nu-şi câştigă plata. Curând sunetele sfinte aveau să răsune în aer, chemând pe credincioşi la rugăciune.

A trăit sărac, a murit sărac, iubit şi regretat de tot poporul. Osemintele sale se află în gropniţa bisericii Talpalari din Iaşi, loc de pelerinaj şi de rugăciune tainice şi astăzi, pentru mulţi necăjiţi. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului Nostru Iisus Hristos poporul dreptmăritor creştin care-l admiră pe Lumânărică aşteaptă ca Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să-l treacă în rândul sfinţilor săi. (George Samoilă)


Costache Negruzzi, Martie 1843:

Vă aduceţi aminte de un sărac pre care îl întâlneaţi-sunt acum doi ani- pe uliţi, prin pieţe, pre la biserici, cerşitorind mila creştinilor şi împărţind bogdaprostele în dreapta şi în stângă?
Lumânărică nu mai este! - Dar cine era el, şi care fu solia lui aice jos? singur nu o ştia. De îl întrebai de unde este? „Nu ştiu, răspundea; ştiu numai că mama când m-a făcut mi-a zis: Niţă, dragul meu! să cumperi lumânărele şi să le imparţi pe la bisericele. Atâta ştiu, atâta fac.“
Desculţ, cu capul gol, încins cu o funie şi cu traista în şold, Lumânărică până-n ziuă colinda toate bisericele, împărţind lumânări şi cerşitorind, nu pentru dânsul - lui nu-i trebuia nimica - ci pentru alţii.
La un schit sărac lipseşti clopotul; îndată Lumânărică îl ia din târg, se pune cu dânsul în mijlocul unei pieţe, îl trage, şi clopotul nu tace pună ce nu-şi câştigă plata. Curând aroma sfântă va răsuna în aer chemând pre credincioşi la rugăciune, şi va spune în graiul său cel misterios lăudata faptă a săracului cerşitor.
O biserică n-are vestminte; Lumânărică îi aduce stofe bogate, el care n-are decât o haină stremţoasă ce abia îi copere goliciunea trupului; căci în zadar voieşti să-l îmbraci. Dă-i o haină, o cămeşă; piste un ceas nu o mai are; a dat-o altuia, pre care îl socoate mai nevoieş decât dânsul.
Videţi această văduvă cu lipsa în faţă şi cu desnădejdea în inimă, încungiurată de şepte copii ce plâng de foame, îmbrâncită de la uşa bogatului, unde nu i se dete voie a împărţi nici fărmăturile cu cânii lui, ticăloşia o apasă sub greul ei genuchi. Lumânărică o vede, o mângăie, şi a doua zi îi aduce o vacă, care săturând cu laptele ei pre flămânzii copii, introduce iarăş bucuria în bietul bordei.
Dar unde suntem noi în stare a înşira toate bunele fapte a acestui sfânt om! Ajunge a şti că săracul acesta cerşitor, îndemnat de plecarea sa şi de o stăruinţă puternică, a zidit până şi biserici. Să judecăm din aceasta, oare câţi săraci am putea face fericiţi cu abonamentul unei loje la teatru, unde învăţăm a fi demoralizaţi, cu cheltuiala unui ospăţ ce ne îmbuibă pântecele şi ne strică sănătatea, cu o găteală de bal ce roade câte un colţ din moştenirea copiilor noştri?
Dacă Lumânărică ar fi strâns toţi banii câţi a împărţit mile şi a cheltuit cumpărând luminări, clopote, vaci, vestminte ş.a., negreşit ar fi fost bogat după starea sa; dar trăind sărac, el a murit sărac.
Întru o zi, trecând pe lângă o biserică am văzut norod strâns, şi am auzit cântând rugăciunile morţilor. în mijlocul bisericei sta un mort învălit cu giulgiu. Biserica era iluminată şi împodobită ca pentru un mort bogat, şi un arhiereu încungiurat de un numeros cler slujea prohodul. Nu se vedea nici o rudă, nici un prietin vărsând lacrimi minciunoase; numai o văduvă în haine negre sta la picioarele secriului; iar pe faţa tuturor săracilor ce alcătuiau cortegiul repausatului, se videa întipărită o întristare mută, o jale dureroasă.
In momentul acesta, arhiereul, apropiindu-se, dezvăli pre mort, şi însemnând pe faţa lui semnul crucei, zise cuvintele aceste: „Doamne! odihneşte sufletul robului tău Ioan în loc de pace, în loc cu verdeaţă, unde nu este întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfâşit“.
Pătrunşi de mare puternicia morţei, am plecat capul, şi privind icoana Mântuitorului, ce sta pe peptul mortului, am zis: …Doamne! Doamne! Odihneşte după moarte şi sufletul nostru în locul unde ai odihnit sufletul lui Lumânărică.“ Poate voiţi a şti cine făcuse o aşa pompoasă înmormântare cerşitorului?
Într-o dimineaţă, o damă văduvă - a căriia nume îl vom tăcea, respectând frumoasa ei faptă - găsi la poarta casei sale trupul lui Lumânărică, şi văduva îngropă pre sărac!

C. Negruzzi, publicat în „CALENDAR pentru poporul românesc pe anul 1844 - “Almanah de învăţătură şi petrecere” - Iaşi, 1844 : (Tip. Institutul Albinei)


Alexandru Papadopul-Calimah:

Vladica Filaret Beldiman, era acum locţiitor Mitropoliei Moldovei. bătrânii spun că auzind clopotul, el simţi o adâncă mişcare, şi chemând pe Arhidiaconul, îl intrebă: Ce trage clopotul ? Preasfinţite, răspunde Arhidiaconul, după metania obişnuită, Lumânărică a trecut cătră Domnul, şi clopotul trage la Talpalari, unde urmează a să înmormâta. Vlădica Filaret să sculă în picioare , făcu semnul crucei, şopti tainic o rugăciune, şi zise Arhidiaconului : „să tragă clopotul cel mare al Mitropoliei ! Un om sfint au părăsit această lume !..” Când să auzi clopotul Mitropoliei, clopotele tuturor bisericilor din Iaşi îi respunseră îndată, umplând văzduhul cu glasul lor plângător. Aşa era obiceiu la biserica noastră: când trăgea clopotul Mitropoliei, îi răspundea pe acelaş ton, toate bisericile din oraş şi toate mânăstirile.
Trei zile ţinu glasul clopotelor!
Trei zile , Iaşii erau în jale !
Lumea cu mic cu mare, de prin oraş şi de prin mahalale, se indrepta şi să îndesa spre biserica Talpalari, după un sicriu purtat pe umeri de patru calici. Pe acele vremi nu era încă răspândit obiceiul la noi, ca un mort, fie boier, fie prost, sa fie dus la mormânt într-un car tras de dobitoace; pe mort îl duceau în năsele pe umere, patru rude, patru prieteni,- patru oameni-, ce se schimbau rânduri. Oamenii datoreau această de pe urmă slujbă, această cinstire: omului ce se ducea pentru veşnicie dintre ei!… şi mortul era cu faţa descoperită, în faţa oamenilor, în faţa ceriului,- ca lumea să privească veşnica sa plecare, şi să privească veşnicul său rămas bun,- ca lumea să privească în faţă mărirea morţi, şi să cugete… În urma secriului venea o damă din cele mai înalte trepte ale aristocraţiei din Iaşi, şi mulţi boieri şi mult norod. Secriul era de scânduri albe, fară căptuşeală, fără nici o podoabă, fără flori şi fără cununi,- căci flori şi cununi erau faptele cele bune ale mortului;- iar în secriu se vedea, descoperit, dupa vechiul obiceiu al creştinilor, o fiinţă slabă, uscată, galbenă ca ceara, îmbrăcată cu un suman, încinsă cu o funie, cu picioarele goale… Era un calic !….

Într-o dimineaţă, în zori de zi, o damă din înalta societate a Iaşilor, care făcea multe binefaceri şi pomene, alinând suferinţele săracilor, găsi la poartă curtei sale trupul acestui calic, şi ea făcu îngroparea cu cheltuiala sa.
Această damă, această femeie pioasă, era Vorniceasa Scarlat Miclescu, mama reposatului Mitropolit-Primat al României, Calinic Miclescu. Dar cine era acest calic pe care Iaşii îl petreceau cu cinstire la locuinţa cea de apoi? Acest calic după care sa auzeau suspinuri şi plânsete necurmate?… Acest mort pe care nu-l plângea nici o rudă,-caci el n-avea nici una!…acest mort pe urma căruia, nici agiea, nici vornicia de aprozi, nici candidatul judecătoriei, nu s-a mai osteneau să facă vreo catagrafie, să pue peceţi,- căci el n-avea altă avere decât sufletul său! Şi decât faptele sale cele bune, căci el n-avea altă casă decât acoperământul cerului şi gazdele celor milostivi!…
Acest calic era Lumânărică !…
Dar cine era el?
Era un ţăran din ţinutul Tutovei… atât se ştie. Numele lui era Niţă, adecă Ioan, Ioniţă,- însă lumea nu-i mai zicea de mult, decât Lumânărică. El n-a cunoscut pe părinţii săi, nimeni nu-i vorbise despre ei. O ţărancă, fără copii îl stânsese, şi-l crescuse,- şi Niţă să hrănea în sat pe la casele oamenilor. Cu 40 de ani mai înainte de data morţii sale, fiind în vrâstă ca de 20 de ani, Niţă ieşi într-o zi, din sat, fără să zică nimănui nimic. Îmbrăcat cu un suman, cu o cămeşă de cânepă, încins cu o funie, cu capul gol şi iarnă şi vară, cu picioarele desculţe, şi iarna numai cu imenii, fără altă încălţăminte, ţinând în mâinile sale un snop de lumânărele de ceară, ca să le tot deie pe la biserici din care cauză lumea îi zicea Lumânărică, cu o taşcă de pânză groasă, atârnată de gât, în care strângea elemosina (pomana) oamenilor,-aşa a cutreierat Lumânărică, oraşele şi satele Moldovei, în curs de 40 de ani cerând pomană şi punând tot ce strângea în traista ce-i atârna de git!…

Mulţi moldoveni îşi aduc aminte de el.
Lumânăraică era mic de stat, oacheş, blând la faţă, cu barba mica, cu părul des. Trecând pe uliţe şi pe drumuri, el cânta cu duioşie, uitindu-să la lumânarelele sale: Lumânărelele, dragele mele!

Alexandru Papadopul-Calimah, 1868, Mirceşti”


“MOARTEA LUI LUMÂNĂRICĂ”, pictură de Abgar Baltazar

“Moartea lui Lumânărică” ulei pe pânză de Abgar Baltazar, colecţia Muzeului Naţional de Artă.




Pânza “Moartea lui Lumânărică”, de dimensiuni mari, realizată de Apcar Baltazar în ultimii ani ai vieţii a fost inspirată de povestea lui Lumânărică (Scrisoarea XIII), scrisă de Costache Negruzzi şi publicată în 1844. Mort în Iaşi în 1842, Niţă, cunoscut ca Lumânărică a rămas în conştiinţa colectivă drept un cerşetor orfan, apropiat al Bisericii şi al oamenilor sărmani pe care îi ajuta. Lucrarea lui Baltazar este organizată pe orizontală, senzaţia de dramatism fiind obţinută prin folosirea diagonalelor ca axe compoziţionale. În prim plan se află Lumânărică mort, pe o stradă dispusă pe diagonală, lângă o poartă deschisă prin care se distinge o siluetă feminină. Personajul construit în racursi este viguros conturat şi parcă dominat de o profundă linişte interioară. În planul îndepărtat sunt reprezentate două case cu pridvor deschis între care se înalţă biserica. Paleta monocromă, în tonuri deschise de brun şi ocru, contribuie semnificativ la crearea atmosferei dramatice.

2 comentarii:

  1. Felicitari si multumiri din partea lui...Lumanarica! :-)

    RăspundețiȘtergere
  2. florentina tonita22 iulie 2011, 10:37

    Multumim, frgheorghe, frumos ati scris despre Lumanarica pe blog!

    RăspundețiȘtergere