Treceți la conținutul principal

LUMÂNĂRICĂ - SFÂNTUL IOAN DE LA TUTOVA

S-a făcut de bună voie cerşetor vieţuind în smerenie şi sărăcie. A miluit pe săraci şi bolnavi, a apărat pe orfan, văduvă şi nedreptăţit, a împodobit şi ctitorit biserici.
S-a născut în jurul anului 1782 într-o familie de ţărani din ţinutul Tutova. Orfan din pruncie este crescut de o ţărancă evlavioasă care-i transmite dragostea de Hristos şi de aproapele, îndemnându-l să împartă pe la biserici lumânări, lumina lui Hristos cel înviat. Pentru aceasta Ioan va fi cunoscut de concetăţenii săi sub numele de “Lumânărică”.
La vârsta de 20 de ani părăseşte locurile de baştină colindând satele şi oraşele Moldovei cerşind mila în folosul celor săraci şi împovăraţi de necazuri şi birurile vremii. Fără casă şi masă, acoperiş fiindu-i cerul, cu capul descoperit, desculţ, cu o camaşă de cânepă, încins cu o funie vara iar iarna cu suman, purta cu el o traistă în care aduna obolul creştinilor. Ajuta pe orfani, pe văduve, pe bolnavii creştini sau iudei, boteza sau înzestra fetele sărace de măritat. Oriunde era o nenorocire, oriunde era o sărăcie, Lumânărică sosea ca din cer, şi aducea pe ascuns milă, mângâiere şi ajutor.
Se spune că odată, la un schit sărac lipsea clopotul. Lumânărică îl luă din târg, se puse cu clopotul în mijlocul unei pieţe, îl trase, şi clopotul nu tăcu până ce nu-şi câştigă plata. Curând sunetele sfinte aveau să răsune în aer, chemând pe credincioşi la rugăciune.

A trăit sărac, a murit sărac, iubit şi regretat de tot poporul. Osemintele sale se află în gropniţa bisericii Talpalari din Iaşi, loc de pelerinaj şi de rugăciune tainice şi astăzi, pentru mulţi necăjiţi. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului Nostru Iisus Hristos poporul dreptmăritor creştin care-l admiră pe Lumânărică aşteaptă ca Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să-l treacă în rândul sfinţilor săi. (George Samoilă)


Costache Negruzzi, Martie 1843:

Vă aduceţi aminte de un sărac pre care îl întâlneaţi-sunt acum doi ani- pe uliţi, prin pieţe, pre la biserici, cerşitorind mila creştinilor şi împărţind bogdaprostele în dreapta şi în stângă?
Lumânărică nu mai este! - Dar cine era el, şi care fu solia lui aice jos? singur nu o ştia. De îl întrebai de unde este? „Nu ştiu, răspundea; ştiu numai că mama când m-a făcut mi-a zis: Niţă, dragul meu! să cumperi lumânărele şi să le imparţi pe la bisericele. Atâta ştiu, atâta fac.“
Desculţ, cu capul gol, încins cu o funie şi cu traista în şold, Lumânărică până-n ziuă colinda toate bisericele, împărţind lumânări şi cerşitorind, nu pentru dânsul - lui nu-i trebuia nimica - ci pentru alţii.
La un schit sărac lipseşti clopotul; îndată Lumânărică îl ia din târg, se pune cu dânsul în mijlocul unei pieţe, îl trage, şi clopotul nu tace pună ce nu-şi câştigă plata. Curând aroma sfântă va răsuna în aer chemând pre credincioşi la rugăciune, şi va spune în graiul său cel misterios lăudata faptă a săracului cerşitor.
O biserică n-are vestminte; Lumânărică îi aduce stofe bogate, el care n-are decât o haină stremţoasă ce abia îi copere goliciunea trupului; căci în zadar voieşti să-l îmbraci. Dă-i o haină, o cămeşă; piste un ceas nu o mai are; a dat-o altuia, pre care îl socoate mai nevoieş decât dânsul.
Videţi această văduvă cu lipsa în faţă şi cu desnădejdea în inimă, încungiurată de şepte copii ce plâng de foame, îmbrâncită de la uşa bogatului, unde nu i se dete voie a împărţi nici fărmăturile cu cânii lui, ticăloşia o apasă sub greul ei genuchi. Lumânărică o vede, o mângăie, şi a doua zi îi aduce o vacă, care săturând cu laptele ei pre flămânzii copii, introduce iarăş bucuria în bietul bordei.
Dar unde suntem noi în stare a înşira toate bunele fapte a acestui sfânt om! Ajunge a şti că săracul acesta cerşitor, îndemnat de plecarea sa şi de o stăruinţă puternică, a zidit până şi biserici. Să judecăm din aceasta, oare câţi săraci am putea face fericiţi cu abonamentul unei loje la teatru, unde învăţăm a fi demoralizaţi, cu cheltuiala unui ospăţ ce ne îmbuibă pântecele şi ne strică sănătatea, cu o găteală de bal ce roade câte un colţ din moştenirea copiilor noştri?
Dacă Lumânărică ar fi strâns toţi banii câţi a împărţit mile şi a cheltuit cumpărând luminări, clopote, vaci, vestminte ş.a., negreşit ar fi fost bogat după starea sa; dar trăind sărac, el a murit sărac.
Întru o zi, trecând pe lângă o biserică am văzut norod strâns, şi am auzit cântând rugăciunile morţilor. în mijlocul bisericei sta un mort învălit cu giulgiu. Biserica era iluminată şi împodobită ca pentru un mort bogat, şi un arhiereu încungiurat de un numeros cler slujea prohodul. Nu se vedea nici o rudă, nici un prietin vărsând lacrimi minciunoase; numai o văduvă în haine negre sta la picioarele secriului; iar pe faţa tuturor săracilor ce alcătuiau cortegiul repausatului, se videa întipărită o întristare mută, o jale dureroasă.
In momentul acesta, arhiereul, apropiindu-se, dezvăli pre mort, şi însemnând pe faţa lui semnul crucei, zise cuvintele aceste: „Doamne! odihneşte sufletul robului tău Ioan în loc de pace, în loc cu verdeaţă, unde nu este întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfâşit“.
Pătrunşi de mare puternicia morţei, am plecat capul, şi privind icoana Mântuitorului, ce sta pe peptul mortului, am zis: …Doamne! Doamne! Odihneşte după moarte şi sufletul nostru în locul unde ai odihnit sufletul lui Lumânărică.“ Poate voiţi a şti cine făcuse o aşa pompoasă înmormântare cerşitorului?
Într-o dimineaţă, o damă văduvă - a căriia nume îl vom tăcea, respectând frumoasa ei faptă - găsi la poarta casei sale trupul lui Lumânărică, şi văduva îngropă pre sărac!

C. Negruzzi, publicat în „CALENDAR pentru poporul românesc pe anul 1844 - “Almanah de învăţătură şi petrecere” - Iaşi, 1844 : (Tip. Institutul Albinei)


Alexandru Papadopul-Calimah:

Vladica Filaret Beldiman, era acum locţiitor Mitropoliei Moldovei. bătrânii spun că auzind clopotul, el simţi o adâncă mişcare, şi chemând pe Arhidiaconul, îl intrebă: Ce trage clopotul ? Preasfinţite, răspunde Arhidiaconul, după metania obişnuită, Lumânărică a trecut cătră Domnul, şi clopotul trage la Talpalari, unde urmează a să înmormâta. Vlădica Filaret să sculă în picioare , făcu semnul crucei, şopti tainic o rugăciune, şi zise Arhidiaconului : „să tragă clopotul cel mare al Mitropoliei ! Un om sfint au părăsit această lume !..” Când să auzi clopotul Mitropoliei, clopotele tuturor bisericilor din Iaşi îi respunseră îndată, umplând văzduhul cu glasul lor plângător. Aşa era obiceiu la biserica noastră: când trăgea clopotul Mitropoliei, îi răspundea pe acelaş ton, toate bisericile din oraş şi toate mânăstirile.
Trei zile ţinu glasul clopotelor!
Trei zile , Iaşii erau în jale !
Lumea cu mic cu mare, de prin oraş şi de prin mahalale, se indrepta şi să îndesa spre biserica Talpalari, după un sicriu purtat pe umeri de patru calici. Pe acele vremi nu era încă răspândit obiceiul la noi, ca un mort, fie boier, fie prost, sa fie dus la mormânt într-un car tras de dobitoace; pe mort îl duceau în năsele pe umere, patru rude, patru prieteni,- patru oameni-, ce se schimbau rânduri. Oamenii datoreau această de pe urmă slujbă, această cinstire: omului ce se ducea pentru veşnicie dintre ei!… şi mortul era cu faţa descoperită, în faţa oamenilor, în faţa ceriului,- ca lumea să privească veşnica sa plecare, şi să privească veşnicul său rămas bun,- ca lumea să privească în faţă mărirea morţi, şi să cugete… În urma secriului venea o damă din cele mai înalte trepte ale aristocraţiei din Iaşi, şi mulţi boieri şi mult norod. Secriul era de scânduri albe, fară căptuşeală, fără nici o podoabă, fără flori şi fără cununi,- căci flori şi cununi erau faptele cele bune ale mortului;- iar în secriu se vedea, descoperit, dupa vechiul obiceiu al creştinilor, o fiinţă slabă, uscată, galbenă ca ceara, îmbrăcată cu un suman, încinsă cu o funie, cu picioarele goale… Era un calic !….

Într-o dimineaţă, în zori de zi, o damă din înalta societate a Iaşilor, care făcea multe binefaceri şi pomene, alinând suferinţele săracilor, găsi la poartă curtei sale trupul acestui calic, şi ea făcu îngroparea cu cheltuiala sa.
Această damă, această femeie pioasă, era Vorniceasa Scarlat Miclescu, mama reposatului Mitropolit-Primat al României, Calinic Miclescu. Dar cine era acest calic pe care Iaşii îl petreceau cu cinstire la locuinţa cea de apoi? Acest calic după care sa auzeau suspinuri şi plânsete necurmate?… Acest mort pe care nu-l plângea nici o rudă,-caci el n-avea nici una!…acest mort pe urma căruia, nici agiea, nici vornicia de aprozi, nici candidatul judecătoriei, nu s-a mai osteneau să facă vreo catagrafie, să pue peceţi,- căci el n-avea altă avere decât sufletul său! Şi decât faptele sale cele bune, căci el n-avea altă casă decât acoperământul cerului şi gazdele celor milostivi!…
Acest calic era Lumânărică !…
Dar cine era el?
Era un ţăran din ţinutul Tutovei… atât se ştie. Numele lui era Niţă, adecă Ioan, Ioniţă,- însă lumea nu-i mai zicea de mult, decât Lumânărică. El n-a cunoscut pe părinţii săi, nimeni nu-i vorbise despre ei. O ţărancă, fără copii îl stânsese, şi-l crescuse,- şi Niţă să hrănea în sat pe la casele oamenilor. Cu 40 de ani mai înainte de data morţii sale, fiind în vrâstă ca de 20 de ani, Niţă ieşi într-o zi, din sat, fără să zică nimănui nimic. Îmbrăcat cu un suman, cu o cămeşă de cânepă, încins cu o funie, cu capul gol şi iarnă şi vară, cu picioarele desculţe, şi iarna numai cu imenii, fără altă încălţăminte, ţinând în mâinile sale un snop de lumânărele de ceară, ca să le tot deie pe la biserici din care cauză lumea îi zicea Lumânărică, cu o taşcă de pânză groasă, atârnată de gât, în care strângea elemosina (pomana) oamenilor,-aşa a cutreierat Lumânărică, oraşele şi satele Moldovei, în curs de 40 de ani cerând pomană şi punând tot ce strângea în traista ce-i atârna de git!…

Mulţi moldoveni îşi aduc aminte de el.
Lumânăraică era mic de stat, oacheş, blând la faţă, cu barba mica, cu părul des. Trecând pe uliţe şi pe drumuri, el cânta cu duioşie, uitindu-să la lumânarelele sale: Lumânărelele, dragele mele!

Alexandru Papadopul-Calimah, 1868, Mirceşti”


“MOARTEA LUI LUMÂNĂRICĂ”, pictură de Abgar Baltazar

“Moartea lui Lumânărică” ulei pe pânză de Abgar Baltazar, colecţia Muzeului Naţional de Artă.




Pânza “Moartea lui Lumânărică”, de dimensiuni mari, realizată de Apcar Baltazar în ultimii ani ai vieţii a fost inspirată de povestea lui Lumânărică (Scrisoarea XIII), scrisă de Costache Negruzzi şi publicată în 1844. Mort în Iaşi în 1842, Niţă, cunoscut ca Lumânărică a rămas în conştiinţa colectivă drept un cerşetor orfan, apropiat al Bisericii şi al oamenilor sărmani pe care îi ajuta. Lucrarea lui Baltazar este organizată pe orizontală, senzaţia de dramatism fiind obţinută prin folosirea diagonalelor ca axe compoziţionale. În prim plan se află Lumânărică mort, pe o stradă dispusă pe diagonală, lângă o poartă deschisă prin care se distinge o siluetă feminină. Personajul construit în racursi este viguros conturat şi parcă dominat de o profundă linişte interioară. În planul îndepărtat sunt reprezentate două case cu pridvor deschis între care se înalţă biserica. Paleta monocromă, în tonuri deschise de brun şi ocru, contribuie semnificativ la crearea atmosferei dramatice.

Comentarii

  1. Felicitari si multumiri din partea lui...Lumanarica! :-)

    RăspundețiȘtergere
  2. florentina tonita22 iulie 2011, 10:37

    Multumim, frgheorghe, frumos ati scris despre Lumanarica pe blog!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

MAUDIE. Povestea adevărată a unui geniu

Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult decât orice, arta naivă se situează dincolo de ipocrizii, în afara convenţiilor şi a dictaturilor culturale de orice fel. Excepţional caracterizează Victor Ernest Masek Insula Artei Naive, vorbind despre "evadarea dintr-o realitate sfâşiată de contradicţii, deziluzii şi cruzime, într-o lume fără dezbinări, fără monştri reali, fără violenţă".

I se mai spune arta prim-planului, pentru că se desprinde de orice regulă a perspectivei picturale, pentru că planul compozițional dispare, iar detaliile fascinează mai ales prin aparenta stranietate, prin surprinzătoarea poziționare în cadrul vizual. Arta naivă este, în sine, o poveste. Chiar dacă nu excelează în tehnică, ba pare să sfideze conștient canoanele impuse de-a lungul vremii prin mii de pagini de studiu pictural, arta naivă scoate la iveală percepții noi, pe care ni le prezintă într-un soi…

Cristian Tudor Popescu la Profesionistii. Despre Dogville si renuntarea la a mai salva lumea!

Aseara a debutat o noua serie a emisiunii Profesionistii. Invitat: Cristian Tudor Popescu. Un personaj care pare superexpus, ultramediatizat si pe alocuri consumat. Am decis, totusi, sa urmaresc emisiunea, din placerea de a o urmari pe Eugenia Voda. A fost o emisiune spectacol. Cristian Tudor Popescu se schimba, se transforma. Emisiunea a fost conturata pe marginea Chestionarului lui Proust, o provocare atat pentru invitat cat si pentru realizator de a-si dezvalui fara pudoare dedesubturile sufletesti. CTP a fost sincer, nestapanit, vulnerabil si corect cu sine insusi.

Finalul a fost neasteptat. Intrebat ce s-ar intampla daca oamenii care mai au ceva de spus s-ar retrage pe rand in gradinile lor, CTP a marturisit ca cel mai important lucru in acest timp nu mai este sa salvezi lumea, sa incerci sa schimbi masele. Ci sa incerci sa faci bine unui om. Macar unui singur om. Sa privesti in jur si sa vezi un om mai greu incercat decat tine. Si sa nu incerci sa il schimbi, ci sa il intelegi, s…

"Fata din Curcubeu", cu Marcela Motoc. Povestea dintr-un cinematograf unde viața bate filmul

"Fata din Curcubeu", anunțat din vreme ca fiind evenimentul care va reactiva Studioul pentru Tineret al Teatrului pentru Copii și Tineret "Vasilache" Botoșani, a agățat dintru început ceea ce, în limbaj colocvial, i-am spune un renume îndoielnic. Povestea unei prostituate. Interzis copiilor. Limbaj nerecomandat minorilor. Cu toate acestea, publicul tânăr a asistat la o poveste de viață, un spectacol fără derapaj lingvistic sau gestual. Desigur, se presupune doar ca spectatorul să aibă vârsta necesară înțelegii depline a unui act artistic, a unui subiect care fură și ispitește, pentru că este nevoie de o corectă asimilare a întâmplărilor, a poveștilor derulate pe scenă.

Dacă toate-acestea fi-vor învățate, vorba poetului, spectacolul "Fata din Curcubeu" devine unul inițiatic la nivelul simțirii. Un exercițiu de umanitate care elimină pre/judecata, elimină disprețul față de ființă, adăugând conștiinței toleranța și acceptarea aproapelui, înțelegerea și, de c…

Un om, o poveste: DINU LIPATTI şi nemeritata uitare!

George Enescu i-a fost naș de botez, Yehudi Menuhin a spus despre el că este cel mai mare pianist, după Chopin. A murit la 33 de ani, răpus de leucemie. A iubit nebunește, a trăit ca un prinț și a cântat ca un arhanghel!

Personalitatea lui Dinu Lipatti a fost, de departe, una dintre cele mai strălucitoare ale primei jumătăți de secol într-o Europă frământată de criza economică, războaie mondiale și lupte comunistoido-securistice. Nu este de mirare ivirea lui Lipatti, dacă ne gândim la elita autohtonă a anilor 30-50, cu Mircea Eliade, Nae Ionescu în frunte, cu un Enescu divin și un Iorga uriaș. 

Nașul Enescu


Dinu Lipatti s-a născut la București, pe 19 martie 1917. George Enescu a acceptat cu bucurie să boteze copilul prietenilor săi artiști (tatăl lui Dinu Lipatti cânta la vioară, mama la pian). "Astăzi, 12 iunie 1921, Dinu Th. Lipatti a primit odată cu botezul religios şi botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu", scria tatal lui Dinu pe verso-ul fotografiei …

"Strania poveste a lui Benjamin Button", un film de David Fincher,

Filmul ne așază în față, spre final, un prunc ce moare în brațele fostei iubite, o femeie bătrână care poartă în memorie și în suflet singurul dar pe care l-a primit: o iubire bizară, stranie, dar plină de fior.

"Strania poveste a lui Benjamin Button", regizat de David Fincher, a primit trei premii Oscar (din 13 nominalizări!). În 2009, a obținut Oscar pentru Cel mai bun machiaj, pentru Cele mai bune efecte vizuale și pentru Cea mai bună scenografie. În același an, filmul a mai fost distins la Premiile Bafta pentru Cele mai bune efecte vizuale, pentru Machiar și hairstyle și pentru Scenografie.

"M-am născut în condiții neobișnuite". Așa începe "Strania poveste a lui Benjamin Button", povestea unui om născut bătrân, în anii sfârșitului Primului Război Mondial (1918) și care moare copil, în pragul secolului 21.

Filmul "Strania poveste a lui Benjamin Button", inspirat de romanul lui F. Scott Fitzgerald, ne poartă prin viața unui om. Însă, chiar dac…

VASILE VLAD. "În salonul cu păuni discutam despre farmecul monștrilor..."

Pentru generaţiile care trăiesc în fascinaţia stănesciană, pentru preţuitorii cuvântului dinescian, chiar şi pentru mulţi dintre scotocitorii cărtărescieni, Vasile Vlad este încă un nume banal. Pentru că Vasile Vlad nu a fost, în România postdecembristă, un nume de poet. A fost, cel mult, acel nume strecurat de câteva ori în lista scurtă a poeţilor nominalizaţi la Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" - Opera Omnia, de la Botoşani. Nominalizat, nu şi premiat.

S-a născut pe 4 iunie 1941. Anul acesta împlineşte 75 de ani. Ani ce par măsuraţi în altă dimensiune temporală, în alt spaţiu al existenţei umane.

Vasile Vlad este omul care s-a luptat purtând pe umeri stindardul poeziei. A dus câte un război pentru fiecare carte editată în România comunistă. Este scriitorul român căruia i-au scos poeziile din librării şi le-au topit. Este poetul care, după ce comuniştii îi făceau pierdute manuscrisele predate editurii, le rescria cu o şi mai mare forţă. Este omul căruia ţara i-a o…

Elena Ferrante, prietena mea genială!

De ce ai citi tetralogia napolitană a Elenei Ferrante? Pentru că acoperă goluri în viața ta, pentru că înveți să privești altfel simplitatea umană și să acorzi circumstanțe aproapelui. Pentru că nimic din ce e intim nu trebuie risipit în furtișaguri ale clipei. Pentru că a fi femeie nu înseamnă a fi opusă bărbatului, ci a ști să trăiești umăr lângă umăr, atâta timp cât drumul este destul de larg cât să vă cuprindă pe amândoi.

Elena Ferrante propune o tetralogie care acoperă, pe sute de pagini, destinul unor oameni cu nimic diferiți de oricare dintre noi. Fiind vorba despre patru volume publicate sub pseudonim, întâmplările scapă de sub suspiciunea subiectivității și impun chiar o anume veridicitate în notă auto-biografică.

Chiar dacă sunt traduse și citite în toată lumea, nimeni nu a reușit, până astăzi, să spună cu exactitate cine este Elena Ferrante (există nume, dar fără confirmări din partea editurii). Și poate că de aici vine și forța acestor cărți: Elena Ferrante poate fi oricin…

Poetului Ion Nicolescu. La plecare

e ger în triste calendare
sfinţii se dau orbilor cu împrumut

în zadar am pîndit labirintul
Poetul îşi poartă paşii îndărăt
zar caldarîmului de pofte

într-o lume de tălpi îţi culci suferinţa
(pe un leu de-mprumut se vinde poetul)
nici vorba
vine iertarea de seară
ca o pasăre pe uscat

mai puţini tot mai puţini poeţi
libertatea poartă la gît
medalii de gheaţă



PETRUŢ PÂRVESCU, poetul din patria cu hotare nelocuite

Născut pe 17 februarie 1956, un "sudist" din Păcala Făgeţelului, cum se mai audefineşte deseori, Petruţ Pârvescu se identifică astăzi, temporal şi structural, cu spatiul moldav pe care şi-l asumă de trei decenii. Creator de vers şi de limbaj oarecum distinct în peisajul poetic contemporan, un poet al "abstracţiunii şi al amplelor tornade lirice" (Daniel Corbu), Petruţ Pârvescu se situează confortabil în zona scriiturii profesioniste, fără să cadă în păcatul manierismului devastator.

Este profesor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, iniţiator al anchetei literare Scriitorul - destin și opțiune, îndrumător al tinerelor talente.

De la Păcala Făgeţelu la Botoşani, via Dorohoi!

Petruţ Pârvescu s-a născut în satul Păcala, comuna Făgeţelu, Olt (până în 1968, raionul Vedea, regiunea Argeş), pe valea Vezii, lângă Piteşti. A urmat şcoala generală în localitate, Liceul teoretic Vedea, Argeş, şi Liceul teoretic Vitomireşti, Olt. Membru al cenaclurilor George Topîrcean…

Mikhaíl Baryshnikov, artistul care sfideaza gravitatia

Mikhaíl Baryshnikov este un dansator, coregraf şi actor american de origine rusă. Este adesea recunoscut ca fiind cel mai bun dansator de balet din lume. S-a născut la Riga, în Republica Sovietică Socialistă Letonă (URSS), din părinţi rusi. Tatăl său a fost inginer, iar mama sa croitoreasă. La vârsta de doisprezece ani, mama lui sa sinucis, Mihail a fost crescut de tatăl sau şi de bunica. Mama sa a fost o mare admiratoare a baletului . La unsprezece a înaintat cererea de admitere la Scoala de Balet a Operei din Riga, unde a fost acceptat un an mai târziu, în 1960, şi unde si-a continuat studiile academice. În acest timp, Baryshnikov a învăţat să vorbeasca franceza şi aspira sa fie un pianist celebru. Între timp, s- a îndrăgostit de balet, surclasand afectiunea sa pentru pian şi, ca urmare a decis să urmeze o carieră ca balerin.
În 1963, în timpul unei vizite la Leningrad, el a aplicat pentru a celebra Scoala de balet Vaganova. După terminarea studiilor, în 1966, el sa alăturat trupei …