-Andra Tonitza, de o vreme simțim parcă un aer proaspăt de culoare, de copilărie. Și iată că, mai mult decât în cazul altor mari pictori, despre Tonitza se întâmplă să auzim din ce în ce mai des.
-Da. Tocmai am înființat Asociația "Copiii lui Tonitza", iar scopul acestui proiect este acela de a vorbi tot mai mult despre Nicolae Tonitza, despre opera lui, să îl facem și mai cunoscut. Pentru că noile generații, din ce am constatat, nu îl cunosc încă. Vrem să prelungim imaginea lui și către copii și, mai ales, să susținem creația contemporană. Tot prin acest proiect ne propunem să susținem educația copiilor în artă și cultură, dezvoltarea lor artistică.
-Trebuie să spunem că Nicolae Tonitza s-a ocupat foarte mult de copii și că le-a dedicat o mare parte din tablourile sale.
-Exact! Reluăm spiritul lui.
-Știm că nu sunt singurele demersuri pentru promovarea imaginii lui Nicolae Tonitza, după decenii întregi în care despre pictorul născut la Bârlad s-a spus și s-a scris foarte puțin...
-Pe plan mai personal, m-am dedicat studiului asupra vieții și operei lui Nicolae Tonitza. La Școala de Comerț de Artă din Franța am făcut dizertația și documentația despre Tonitza, viața artistică mai ales, iar în România am urmat și master în istorie, tema fiind despre Primul Război Mondial văzut prin ochii lui Tonitza. M-au interesat articolele pe care le-a scris în perioada neutralității, în ziarul Iașul. A scris foarte mult în perioada aceea, apoi în timpul prizonieratului. Acolo (în lagărul din Bulgaria, nota red.) a creat o revistă foarte interesantă, foarte frumoasă, cu mult umor chiar. Am participat la o conferință la Sibiu, cu acest subiect, iar studiul urmează să fie publicat într-un volum colectiv. E un prim pas!
-Să poposim puțin asupra numelui Andra Tonitza. Unde să îl așezăm în această poveste?
-Nicolae Tonitza a fost căsătorit cu Ecaterina și a avut trei copii: Catrina, Petre și Irina. Petre a avut o primă căsătorie, din care s-a născut Mihaela Tonitza-Iordache, apoi a divorțat și a cunoscut-o pe bunica mea. Din această a doua căsătorie s-au născut doi copii, Nicolae și Petru. Tatăl meu, Nicolae, din păcate a murit, la fel și unchiul meu - fratele lui. Așadar, pentru moment am rămas ultima descendentă directă a lui Nicolae Tonitza, întrucât nici Mihaela nu a avut copii, dar nici Catrina, nici Irina, primele fete.
-Să ne întoarcem la Târgu Mureș, unde la începutul lunii martie s-a petrecut un eveniment cultural de excepție. Vorbim despre deschiderea expozitiei “Tonitza. Imagini ale copilãriei”. Cum este receptat Nicolae Tonitza în 2019, în România? Cum a fost atmosfera, cum au primit oamenii simpli arta lui Tonitza?
-Foarte iubit este Nicolae Tonitza, foarte plăcută atmosfera la Târgu Mureș! A fost un succes seara vernisajului, a fost foarte multă lume. Au avut loc ateliere pentru copii, pentru că, prin joacă, cei mici îl descoperă pe Tonitza, este o metodă foarte bună. Așadar, este foarte bine receptat Tonitza la noile generații, iar generațiile mai vechi îl iubesc dintotdeauna.
-Se vorbește despre Nicolae Tonitza în Franța? Este cunoscută arta lui la Paris, măcar în mediile artistice?
-Un pic, da, în mediile specializate din Paris. În Școala mea de artă (L' école du management de la culture et du marché de l'art, nota red.) am aflat că, în rândul galeriștilor mai cu seamă, este cunoscut, dar nu și de publicul mai larg. În schimb, când am făcut dizertația, profesorul meu era foarte interesat de partea scrisă a lui Nicolae Tonitza. L-a intrigat, zicea că e foarte rar ca un artist să fie așa de complex: și pictor, și scriitor, critic de artă...
-...a scris și poezie, recita foarte frumos, după spusele multor contemporani!
-Așa este! Un alt proiect al meu, dintre cele pe termen lung, este să reușesc să expun tablourile lui Tonitza și la Paris. În timpul vieții lui a expus de mai multe ori la Paris, la Expoziția Universală, dar și în alte locuri din Europa, precum și la New York. Este un scop al meu să mai reușim o expoziție Tonitza laParis, poate și cu alți artiști contemporani lui. Dar demersurile administrative sunt complicate și grele, mai ales că statul român nu lasă foarte ușor operele să iasă din țară.
-Unde vor mai putea fi văzute tablourile care sunt expuse astăzi la Tg. Mureș?
-Expoziția de la Târgu Mureș urmează să meargă la Craiova, apoi la București. Poate o ducem și la Ambasada României de la Paris, aici ar fi mai simplu, fiind considerat tot teritoriu românesc, ca primă etapă, apoi urmând expunem și într-un muzeu. În Paris încep să mai apară expoziții cu artiști mai îndepărtați de cultura franceză, deci există deschidere.
-Nicolae Tonitza, știm, a fost foarte legat de Iași, avem aici în vedere studiile și perioada gazetăriei. Există proiecte, în perspectivă, legate de Iași?
-Da, o mare parte din viața lui a însemnat Iașul. Eu am fost acum trei ani și jumătate la Iași, pentru prima dată am vizitat orașul. La Palatul Culturii a avut loc o discuție și probabil că vom relua aceste contacte. Ar fi frumos să organizăm și la Iași o expoziție.
-Ce am mai putea descoperi astăzi nou despre Tonitza? Ce nu s-a spus încă, unde nu s-a scotocit de ajuns?
-Am intenția să fac un doctorat despre opera lui scrisă. Această activitate a lui nu a fost menționată prea mult, nu s-a realizat un studiu complet despre munca lui pe partea scrisă. Asta ar fi ceva nou. Și partea lui de organizare a concursurilor pentru copii, avea o anumită idee și despre organizarea profesiei de artist, voia să facă un chiar și un sindicat de pictori. Mai sunt multe de aflat, de știut.
-Există o poveste de familie pe care, să zicem, bunicul sau tata, să o fi transmis de la o generație la alta, despre Nicolae Tonitza?
-Povestea cea mai frumoasă este când Nicolae Tonitza picta și copiii se jucau pe lângă el. Și el zicea un cuvânt sau o frază, iar copiii trebuiau să găsească o alta frază care să rimeze și să aibă același ritm. Adică să facă poezii! Și toți copiii lui au păstrat acest reflex și la vârsta adultă.
-Să amintim și de prietenia (și admirația!) pe care Nicolae Tonitza a manifestat-o mereu față de Ștefan Luchian. Dacă ar fi să avem astăzi o expoziție cu titlul "Prietenii lui Tonitza", ce tablouri am mai vedea pe simeze?
-Aș zice Vermont, pentru că l-a marcat mult când era copil, apoi prietenul lui cel mai bun, Ștefan Dimitrescu, și în sfârșit Corneliu Baba, ca urmașul lui artistic.
-“Un artist trebuie să fie un profet al neamului său”, spunea Tonitza. Ce ar avea de învățat tinerii artiști de astăzi din tot ce a fost ca om și este ca artist Nicolae Tonitza?
-Pentru artiștii de azi aș zice să se inspire din capacitatea lui Tonitza de a rezista și de a depăși toate problemele, datorită umorului și a dragostei pentru ceilalți.
(credit foto: Facebook Andra Tonitza/Ovidiu Ciornea)
NICOLAE TONITZA, un spirit cât veacul sau despre eternitatea unei opere!
Este unul dintre cei mai complecși oameni de cultură pe care i-a avut România. Ca pictor a excelat în portrete de copii, dar în pictura bisericească a fost un inovator (biserica din Durău, în tehnica picturii în ceară – adaugăm că a pictat acolo alături de studenţii lui, printre care Corneliu Baba şi botoşăneanul Petru Hîrtopeanu, născut în 1913 la Dîngeni), iar peisajele, florile, nudurile depăşesc astăzi toate recordurile la casele de licitaţii.
A fost un scriitor desăvârşit, un erudit. Spune că "între literatură şi plastică stă o prăpastie". Pentru că Tonitza a scris extraordinar despre ceea ce nu poate fi pictat şi a pictat divin ceea ce nu poate fi descris în cuvinte. Prea puţin se ştie astăzi despre activitatea lui jurnalistică. A scris aproape 800 de articole, cele mai multe culturale şi sociale. Dar a excelat în critica de artă, a scris surprinzătoare cronici de teatru. A făcut reportaj, interviu, editorial.
Era viu şi impunător. Recita din marii scriitori români, se spune că şi din propriile creaţii! Traducea din Baudelaire şi era preocupat de estetica hegeliană. Un obişnuit al cenaclurilor literare din vreme.
A pictat îngereşte copii, iar în adolescenţă, a înfiinţat o trupă de teatru (inclusiv cu păpuşi) cu care a dat reprezentaţii prin satele din jurul Bârladului. Mai târziu, deşi mai mult sărac, a iniţiat un concurs de pictură pentru copiii sub 13 ani, cu premiu de 3000 de lei!
Se apropie de Ștefan Luchian în ultimii ani ai vieţii pictorului născut în Ştefăneştii Botoşanilor. Avea să mărturisească, mai târziu, că doar patru pictori l-au marcat definitiv şi l-au influenţat, doar unul fiind român: Luchian. Ceilalţi trei: Velasquez, Tizian şi Habermann.
Descrie tulburător ultima vizită la Luchian, zugravul bolnav şi îndurerat: "I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte, căci boala i-a luat vigoarea degetelor şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător… Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet, încă viu, m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi – într-o cameră alătutată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul, sec al neputinţei mele detestabile".
Impresionat de soarta ţăranilor şi de răscoalele din 1907. A scris sute de articole pe această temă, a făcut caricaturi, desene, grafică despre sărmanii satelor. A fost prizonier în Primul Război Mondial, cât a stat în lagărul din Bulgaria a desenat continuu. Multe lucrări din perioada lagărului au dispărut, după ce au fost confiscate în urma unor percheziţii.
Sărac, bolnav. Pictor, profesor, jurnalist, critic de artă. A trecut prin răscoalele ţărăneşti din 1907, printr-un război mondial, un prizonierat, martor la începutul celea de-a doua conflagraţii mondiale.
La numai 54 de ani, în 1940, în seara zilei de 26 februarie, Nicolae Tonitza murea. Chinuit trupeşte şi sufleteşte, nu de puţine ori prietenii îl găsesc în fotoliul sărăcăcios cu pensula legată de mâini, tremurând în culorile pânzei, ca altădată Luchian.
Felicitari celor care ii pastreaza vie amintirea!
RăspundețiȘtergere