miercuri, 10 august 2011

ASPAZIA OTEL-PETRESCU: Suferinta trebuie transfigurata...

Doamna Aspazia Oţel-Petrescu este una din multele femei care au pătimit ani de zile în temniţele comuniste, având în suflet o necuprinsă dragoste de neam şi ţară. În cei 14 ani de detenţie, a trecut prin închisorile de la Mislea, Dumbrăveni, Miercurea-Ciuc, Jilava, Botoşani şi Arad. A răbdat chinurile la care a fost supusă cu vitejie şi credinţă în Dumnezeu, iar Domnul cel Atotmilostiv i-a purtat de grijă, a mângâiat-o şi i-a adus bucurii duhovniceşti, ajutând-o să depăşească momentele critice. Fie ca jertfa ei, precum şi cea a tuturor celor întemniţaţi pentru credinţa lor, vii sau mutaţi la Domnul, ar trebui să ne dea şi nouă curaj în lupta cu propriile păcate, cu patimile şi ispitele, îmbărbătându-ne pentru a duce lupta cea bună, păzindu-ne împotriva necredinţei ce caută să stăpânească astăzi lumea. (R.T.)



- Cum priviţi acum perioada detenţiei?
- O consider o onoare, aşa cum şi Petre Ţuţea o considera. Am un moment de emoţie (lăcrimează, n.red.)… toţi îl avem, când ne gândim ce mare onoare ne-a făcut Dumnezeu, că ne-a aşezat pe o linie care a fost deschisă cu atâţia ani în urmă de către Însuşi Hristos Mântuitorul. Noi am răspuns la o chemare, o chemare la o suferinţă care trebuia să fie izbăvitoare, care trebuia să absolve păcate ale neamului nostru şi să-l aşeze pe o linie ascendentă către mântuire. Căci ţelul final al unui neam, ca şi al unui individ nu este plăcerea, fericirea pământeană, puterea sau toate sclipirile lumii acesteia, ci este Învierea. Dumnezeu ne-a chemat să arătăm că suntem dispuşi să jertfim cei mai frumoşi şi cei mai curaţi ani ai vieţii noastre pentru Înviere.

- Sfântul Apostol Pavel spune că mai întâi de toate este dragostea. Cum se manifesta iubirea, acolo, în celulă?
- Iubirea dintre noi se manifesta prin gesturi mici. O păpădie pe care o furai din curte la plimbare şi pe care o duceai la cineva care îşi aniversa ziua însemna o grădină întreagă de flori, mai ales pentru că era luată cu mari sacrificii. Dacă vedeai pe cineva că tremură de frig, te duceai şi-l îmbrăţişai, şi-l încălzeai în braţele tale. Era un gest minimal, dar care nu se poate uita. Ziceam că prietenia dintre noi este indestructibilă tocmai pentru faptul acesta, că noi am ucenicit la ştiinţa prin care poţi să eviţi îndepărtarea, despărţirea, antipatia faţă de semenul tău şi să o înlocuieşti cu gingăşia, cu duioşia, cu dragostea – care se manifestă prin gesturi mici, dar enorme dacă le pui în balanţă cu indiferenţa, cu apatia. Nouă nu ne era indiferent ce se întâmplă cu noi. Trăirea uneia era şi trăirea celeilalte. Dacă una era pedepsită cu izolatorul, toate celelalte sufeream pentru ea. Ne gândeam: „Săraca, trebuie să-i fie din cale afară de frig sau din cale afară de foame…”

- Din literatura de detenţie, ştim că cele mai grele momente erau cele petrecute la izolator. Aţi cunoscut şi dumneavoastră izolatorul?
- De mai multe ori. În timpul unei anchete, înainte de a ajunge la izolator m-au pus în cătuşe, cu mâinile la spate. Erau nişte cătuşe zise „americane”, nişte brăţări nichelate foarte delicate, dar care aveau un mecanism care se strângea pe încheietură. Cătuşele bărbăteşti erau prea largi pentru încheieturile noastre mici, iar noi, femeile, le puteam scoate. Aceste cătuşe, dacă mişcai mâinile, se tot strângeau până când intrau în carne. Erau foarte greu de suportat, pentru că apăsau nervii care controlau tot sistemul circulator. Puteai chiar să-ţi pierzi mâinile, dacă te ţineau prea mult în situaţia asta. Aşa încătuşată m-au dus la izolator! Încăperea am văzut că era o pivniţă foarte mare, care aveau ca sistem de iluminare două lucarne, prin care venea o lumină slabă. Am mai văzut multe scări până jos. Eu eram în faţa uşii, pe o platformă. De la această platformă coborau scările. Acolo era umed, rece, iar eu eram doar într-o rochiţă şi nu puteam să fac nici o mişcare, pentru că se strângeau cătuşele. Am început să-mi spun rugăciunile. Tot rugându-mă sprijinită de uşa de lemn, am văzut pe jos, risipite, smocuri de paie. Uitându-mă mai atent, am văzut că aceste paie se mişcau. M-am îngrozit şi am zis: „Doamne, şobolani or fi?”. Un şobolan mi-a confirmat acest lucru. A început să urce spre mine, s-a oprit la jumătatea scării şi m-a privit lung. Luni de zile m-au bântuit acei groaznici ochi de jivină…

„Ce să fac, Doamne, ce să fac, că ăştia la noapte mă ronţăie?” Dacă n-aş fi avut cătuşele la spate cu mâinile, aş fi încercat să mă apăr de ei. Dar aşa, cu mâinile la spate şi neputându-le mişca, ce-am să fac? M-a cuprins disperarea şi mi-am zis: „Mă arunc cu putere până jos şi termin povestea! Până aici, Doamne, am putut să rabd, dar acum nu mai pot!” Imediat însă mi-am revenit. „Ce tâmpenie, cine îmi dă mie certitudinea că ajung moartă jos? Pot să ajung rănită şi e mai rău!” Şi atunci am strigat, efectiv am strigat, pentru că mi-am auzit vocea: „Doamne, nu mă lăsa!” Nu am putut să spun nici o altă rugăciune, nu am fost în stare. Tot ce a fost în mine putere, duh, s-a materializat în acel strigăt: „Doamne, nu mă lăsa!” În clipa în care s-a încheiat strigătul, totul în jurul meu a dispărut: lucarne, şobolani, pivniţă… Toate amănuntele pe care le înregistrasem până atunci s-au şters. Era doar o imensitate albă. Era ceva foarte luminos, dar nu lumina aceasta cu care suntem obişnuiţi. Ca să sugerez mai bine, pot spune că era ca o zăpadă proaspătă peste care a venit un soare strălucitor – şi atunci zăpada licăreşte în mii de luminiţe. Eu nu-mi mai dădeam seama ce este cu mine. Ştiam că am avut o problemă şi nu o mai am. Mă copleşise o bucurie imensă, o bucurie pe care probabil că o ai atunci când iubeşti foarte tare pe cineva şi afli că eşti iubit în aceeaşi măsură. Era ceva mistuitor, de o intensitate greu de suportat… Această stare a durat circa două zile, până când a venit procurorul de la Bucureşti şi m-a chemat la anchetă.

- Le-aţi povestit camaradelor ce s-a întâmplat la izolator?
- Nu. M-am temut că toate nopţile lor vor fi bântuite de gândul că şobolanii umblă peste ele. Erau câteva mai sensibile la somn şi simţeau că umblă cineva peste plăpumi. Eu le spuneam că este un vis urât. Dar, de fapt, erau şobolanii care mişunau în toată închisoarea. Şi, ca să nu li se facă frică, am suportat singură coşmarul pe care unul dintre şobolani mi l-a dat – pentru că mult timp m-au urmărit ochii lui. Am scăpat de această obsesie intrând în viaţa noastră duhovnicească de rugăciuni comune.

- Au fost momente în perioada detenţiei în care v-a fost greu să iertaţi?
- La închisoarea de la Botoşani am fost bătută din pricină că eram şefă de cameră, chipurile pentru că ar fi fost dezordine în celulă. Durerea a fost cumplită. Săptămâni întregi veneau gardiencele la baie să se minuneze de felul în care arăta spatele meu. Cel care mă lovea ridica cu ambele mâini o curea foarte lată şi lungă de 1 metru jumătate şi mă croia cu toată puterea lui. El vroia să arate prin asta directorilor închisorii cât este de ascultător. Le-a luat la bătaie chiar şi pe două prietene care mi-au luat apărarea: „De ce o bateţi pe ea? Doar că este şefă de cameră? Bateţi-le pe cele care au greşit, pe cele care au paturile dezordonate!” Erau dintre cele mai frumoase şi am simţit că acesta ar fi vrut să le distrugă frumuseţea. Eu, la lovituri foarte mari, nu urlam, nu plângeam. Aşa era firea mea. Acest lucru îi îndârjea pe bătăuşi, crezând că o fac din orgoliu. Eu simţeam durerea din plin, dar reacţionam prin tăcere, durerea mă amuţea. Odată, acest bătăuş foarte crunt s-a aplecat să vadă ce se întâmplă cu mine. Când mi-a văzut chipul schimonosit de durere, s-a luminat. Mulţumirea acesta pe care am citit-o pe chipul lui m-a făcut să-l urăsc. A fost singurul moment din viaţa mea când am simţit ură în sufletul meu. Şi m-am speriat aşa de tare, mi-am dat seama că ura este atât de distructivă, încât am ţinut patruzeci de zile post, am mâncat numai seara, ca să-l pot ierta…

- Şi aţi reuşit?
- Da, l-am iertat, dar numai după ce m-am rugat intens. Şi, văzând cât mă străduiesc, m-au ajutat şi camaradele. Nu am să uit gestul colegei Eugenia Fuică. Ca să mă facă să trec pragul acesta de ură şi să mă gândesc la frumuseţea iubirii creştine, m-a învăţat „Îngerul a strigat” într-o execuţie psaltică care îmi plăcea foarte mult. Acest lucru s-a întâmplat atunci când eram scoase la plimbare şi nu se auzea ce cântam…

- Aţi suferit foarte mult. Cum putem accepta suferinţa?
- Suferinţa trebuie transfigurată. Şi suferinţa se transfigurează prin acceptare. Trebuie să găseşti o motivaţie pentru suferinţă. În momentul în care găseşti mobilul suferinţei, eşti salvat, pentru că ai acceptat. Din momentul acela, suferinţa devine o bucurie, devine o onoare. Îţi dai seama că Iisus a luat o linguriţă din suferinţa Lui şi ţi-a dat-o ţie. Adică propria ta cruce. Să nu o mai care El în spinarea Lui, ci să o cari tu. Devii astfel fericit că eşti fiu al lui Dumnezeu.



(Raluca Tănăseanu, in familiaortodoxa.ro)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu