miercuri, 22 aprilie 2015

Căutătorii de oameni şi locuri!

Anul trecut m-am întâlnit cu doi tineri din echipa Zig Zag prin România. A fost prima dată când mă aflam într-o postură cu care nu eram obişnuită. Nu mai scotoceam eu, nu mai intervievam eu, nu mai căutam întrebările cele mai potrivite pentru a-i da celui din faţa mea posibilitatea de a-mi oferi cele mai inspirate răspunsuri. Mă găseam, deci, în faţa unor oameni - aproape indecent de tineri! - şi frumoşi. Am conştientizat atunci, în cele aproape două ore cât am stat împreună, că de mult nu mai avusesem atât de clar bucuria frumosului, a inspiratei clipe în care priveşti şi doar te laşi cuprins de prezent.

Şi nu era vorba de chip, de veşminte, de gest sau vorbire. Ei erau frumoşii aceia cu inima la vedere, cu drag de viaţă şi de tot ce viază.

Am vorbit mult şi de toate, şi am simţit împreună că începem să împărtăşim curiozităţi sufleteşti ca şi cum am explora - cu responsabilitate - natura umană. Gândul continua şi se completa prin fiecare dintre noi. Rareori mi s-a întâmplat să simt atât de aproape pe cineva abia întâlnit. Şi sentimentul a fost adevărat, a fost real şi dăinuie şi astăzi.

Echipa Zig Zag prin România a pornit la drum în septembrie anul 2014, Botoşanii fiind primul judeţ în care a început aventura. Vor străbate în mai bine de 4 ani toate judeţele României, în căutare de oameni şi locuri, despre care vor scrie şi vor da veste în lume.

Surpriza mea a fost că, la o lună de la întâlnirea noastră, m-au sunat din Suceava. Peste alt timp mi-au dat veste din Maramureş. Apoi am vorbit despre oameni pe care i-au întâlnit, care i-au fascinat. Le-am urmărit trecerile, poveştile.
Ieri m-au sunat din nou. Sunt în Arad şi entuziasmul creşte parcă pe măsură ce frumuseţile se fac grămadă în sufletele lor. Mă emoţionează fiecare semn de la ei, mă emoţionează că de la mine până la cărarea pe care o străbat acum au cunoscut sute de oameni. Şi totuşi, din când în când, sună telefonul şi aud: "Hei, Florentina! Să ai o zi veselă!".

Astăzi am căutat poveştile lor, şi iată că am dat şi peste aventura noastră de la Botoşani, şi cuvintele pe care nu le ştiam în totalitate:


Florentinei Toniţă, drumul de la "tânăra cu suflet plin de poezie şi de Eminescu",  muzeograf la Ipoteşti, la jurnalistul care "scotoceşte după oameni frumoşi", i se pare a fi aşezat dinainte fără de ştire, iar fiecare popas, o treaptă de dezvoltare: "Tot ce ni se întâmplă se regăseşte într-o felie de mai tarziu, în partea frumoasă a vieţii, asta este minunat".

 Legătura cu poezia, de exemplu, s-a creat într-un context dificil, în copilărie, când "îmi amintesc cum mă salvam recitând, de prin clasa a V-a învăţasem Luceafărul pe de rost, Moartea căprioarei… Mai târziu, în perioada facultăţii, am început să recit poezie la balul bobocilor, la evenimente culturale şi am regăsit felia aceea din copilărie, continuam ceva. Mi s-a confirmat că nu e întâmplător, pentru că atunci când am venit la Botoşani, primul loc de muncă plătit a fost la un post de radio, unde... recitam poezie!".

A început să scrie versuri "ca să văd dacă pot să şi scriu, asta după ce recitasem foarte mult şi intrasem probabil în starea de poezie, nu ştiu... Aveam o impresie foarte înaltă despre poeţi, despre scriitori, îi vedeam undeva foarte sus. Şi am încercat să scriu poezie exact în felul acesta, să văd dacă eu ştiu să scriu poezie. Am scris zece poezii, pe care le-am trimis la un concurs, şi am luat un premiu. Cu primele zece poezii. N-am crezut, şi aceleaşi poezii le-am mai trimis undeva. Am luat marele premiu acolo. Apoi au venit oamenii la mine şi au zis: "Trebuie să participi cu un manuscris, să îţi publicăm o carte". Mi-a fost ruşine să spun că eu n-am mai mult de zece poezii, că astea sunt toate. Oamenii aceia au avut încredere în mine, şi le mulţumesc pentru asta, le sunt recunoscătoare. (…) Atât m-au împins de la spate să scriu şi să le arăt manuscrisul, încât în vara aceea am început să scriu serios poezie şi după aceea nu m-am mai oprit".

Poezia nu este însă materie inertă, ci "vine de la Dumnezeu, e un canal deschis, nu o creăm noi. Putem comunica cu Dumnezeu şi citind poezie, nu numai scriind, numai că aceia care scriu poezie îşi asumă o responsabilitate foarte mare (…), pentru că lucrezi cu emoţia omului şi emoţia, ştim, te formează, te modifică uneori...".

 Aceeaşi grijă pentru oameni se regăseşte în felul în care înţelege să lucreze ca jurnalist: "(…) să scriu un material despre un copil aflat pe moarte, cu cancer, mă sperie, pentru că e o presiune atât de mare. Cum să găseşti cuvintele, cum să găseşti drumul spre cel care citeşte, să scoată un bănuţ din buzunar (…), cum îl poţi sensibiliza, să îl vadă pe acel copil ca pe aproapele lui ?". De aceea, înainte de a scrie un material care implică destinul, viaţa unui om, se roagă la
Dumnezeu să fie spre folosul oamenilor: "Dacă în profesia noastră ajungem în starea aceea de instrument al lui Dumnezeu, înseamnă că suntem la locul potrivit. Dacă nu, trebuie să facem altceva".

 De şase ani, în rubrica Botoşăneanul zilei, Florentina Toniţa face (mai) cunoscuţi oameni despre care spune : "( …) fiecare om frumos mă îmbogăţeşte, mă dezvoltă", iar apropierea de ei a devenit "o salvare" din cotidianul politic şi social.

Zig Zag în două lumi paralele: jurnalism și poezie

Ce legătură să fie între jurnalism și poezie? Aparent, nu una prea evidentă...
Când spui jurnalism, spui: realitate, concret, prezent, fapte, oameni, cifre, statistici.
Când spui poezie, spui: artă, creativitate, emoție, spirit, mister, viitor.

La doamna pe care am întâlnit-o în Botoșani am observat o legătură puternică între cele două domenii. Par să trăiască într-o simbioză perfectă în sufletul ei. De acolo "țâșnesc" afară în realitate, exact atunci când este nevoie.

Ne-am întâlnit într-un loc în care muza poeziei e prezentă: parcul Mihai Eminescu din Botoșani.

Știam dinainte că tinde spre jurnalism: este redactor șef la ziarul online Ştiri.Botoșani. Mă așteptam să-mi arate o latură pragmatică și axată pe fapte.

Fără îndoială că a făcut-o pe parcusul discuției. Totuși, la auzul poveștii mele și a întrebărilor care mergeau către sufletul omului și nu către funcția sa... mi-a arătat și cealaltă latură: sensibilă, delicată și iubitoare de frumos.

Aceasta este cea care îi așează versuri pe hârtie, în feluri neobișnuite.

Dumnezeu este o sursă de inspirație pentru poezia pe care o scrie și nu numai. A învățat să aibă încredere în viața însăși. În jurnalism, se confruntă adesea cu situații dificile, când scrie despre cazuri care au neaparată nevoie de sprijin.

Tocmai această credință: că ea este un instrument în mâinile lui Dumnezeu, îi dă putere să atingă prin scris inimile oamenilor.

În plus, îmi spune în repetate rânduri, că tot ceea ce a experimentat s-a regăsit într-o "fărâmă de mai târziu". Această lecție e foarte prezentă în experiența ei de viață.

 -Ziggy, orice întâmplare dificilă din copilărie sau adolescență a adăugat acolo o fărâmă din care mai târziu am luat putere să merg mai departe.

 O sorbeam din priviri... Înțelegeam de fapt că nu sunt coincidențe! Toate experiențele unui om se leagă între ele și, mai ales, sunt într-o strânsă legătură cu viața altor oameni. Gândurile unui om, bune sau rele, generează reacții în lanț în lumea din jur.

Între jurnalism și poezie există o legătură! Una creată de un suflet bun care m-a încântat cu versurile sale, cât și cu poveștile sale desprinse din experiența ca jurnalist. 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu