duminică, 17 ianuarie 2016

LIVIU POENARU: "Termenul de inteligenţă dezvăluie o tentativă de a clasifica oamenii. Ca o formă de "rasism ştiinţific"

"Deschid o uşă prin care trece vântul". Uşa deschisă de Liviu Poenaru nu impune limite, nu mărgineşte la "aici" şi "dincolo", nu contrariază, nu vulnerabilizează privitorul. Dimpotrivă. Dezvăluie o sensibilitate poetică, într-o notă confesivă clară, dar în graniţele unei discreţii artistice bine gestionate. Uşa lui Liviu Poenaru este fotografia. Însă dincolo de pasiune, trecând prin fotografie, am descoperit profesionistul.

Născut în Botoşani, pe 29 noiembrie 1969. La 24 de ani pleacă în Elveţia, unde studiază psihologia. În Franţa, la Lyon (pentru că în Geneva nu existau profesori specializaţi), obţine doctoratul în psihanaliză. Teza a fost publicată anul trecut de Editions Universitaires Européennes, cu titlul: L'hallucinatoire de déplaisir et ses fondements. Une approche neuropsychanalytique. Astăzi activează ca psihoterapeut la Geneva, pe un proiect de creaţie a unei reviste specializate în articularea psihanalizei cu ştiinţele exacte şi mai putin exacte. Fotografia, spune Liviu Poenaru, este, şi ea, o obsesie. "Imaginile îmi permit să visez si să creez o lume abstractă şi suprarealistă, ceva aproape de asocierea liberă. Nu am deloc pretenţia de a fi fotograf. E doar ceva instinctiv de care nu mă pot debarasa".

-Am remarcat un cuvânt care apare des în cele exprimate de dvs., libertatea. Prima dată vorbiţi despre "libertatea copilăriei", apoi despre un profesor de liceu care era "o femeie liberă care gândea cu adevărat". Şi regăsesc acest cuvânt atunci când povestiţi despre fotografie: "o lume abstractă şi suprarealistă, ceva aproape de asocierea liberă". Aţi plecat la Geneva la 24 de ani, patru ani după căderea comunismului. A fost o fugă spre libertatea de gândire, de manifestare, de "altceva" decât oferea România acelor ani?  

 -Sigur că a fost o fugă spre libertate. România acelor ani, când tocmai devenisem adult, era asociată în memoria mea cu libertatea inconştientă a adolescenţei, dar şi cu tirania dictaturii, lipsa de libertate de exprimare, umilirea oamenilor, lipsa alimentelor de bază în comerţ etc. România s-a deschis brutal şi oamenii aproape că au fugit în lume după ce au fost "închişi" ani de zile nu doar în perimetrul geografic, ci şi în perimetre culturale, spirituale etc. Era o atracţie spre libertate, dar şi o fugă de trecut. Apoi nu pot să neg atracţia faţă de bogăţia vestului, luminile care ne atrag ca pe nişte fluturi de noapte (şi care ne ard). Am înţeles mai târziu că această bogăţie, ca cea din jurul meu, e o capcană care ne face să ne pierdem umanitatea, face din noi egoişti care vor tot mai mult pe plan material. Atunci am devenit nostalgic până la durere după simplitatea aceea din copilăria şi adolescenţa mea, când nu aveam decât drumurile şi visurile.

-"Nostalgic până la durere"... Ne întoarcem la teza de doctorat cu tema "Halucinatoriul neplăcerii". Ce anume v-a determinat să studiaţi, să aprofundaţi această temă? Aţi explicat, în interviul oferit pentru letemps.ch, acest concept, vorbind despre "l’échec de la satisfaction".

-Halucinatoriul e un concept studiat deja de psihanaliză începand cu Freud, care descoperă această parte halucinatorie ca un potential permanent în fiecare individ şi care se manifestă în special în vise (care pot fi reduse la nişte halucinaţii). Acest potenţial e determinat de amintirile noastre, care ne arată drumul spre plăcere sau spre neplăcere, în functie de capitalul pe care l-am înregistrat. Ne îndrumă şi ne asigură o satisfacţie/insatisfacţie internă permanentă asigurată de activarea amintirilor şi a dorinţelor. M-a interesat subiectul pentru că nu e suficient de bine explicat în psihanaliză şi pentru că am descoperit că neuroştiinţele posedă suficiente descoperiri şi explicaţii pentru a demonstra acest fenomen. Apoi m-a interesat în particular neplăcerea, pentru originalitatea tezei, şi pentru că nimeni nu a investigat această latură a halucinatoriului. Amintirea neplăcerii, mai ales când e legată de un traumatism, se traduce implicit prin eşecul satisfacţiei şi neputinţa în a crea satisfacţia pentru că nu există în prealabil în memorie şi deci nu există acele elemente care ne îndrumă - prin urmare psihicul e pierdut şi se pierde în repetiţia la infinit a insatisfacţiei. "Mă întreb ce va deveni o lume bazată doar pe satisfacţii virtuale..."

-Dacă ar fi să adaptaţi la o societate, cea a zilelor noastre (poate chiar din România), cum aţi descrie manifestările "hallucinatoire de déplaisir"?


-Cum se aplică societăţii actuale? E greu de spus, la nivel societal. Trecutul e determinant, cum spuneam, ceea ce impune un fel de compulsie de repetiţie care e cu atât mai impresionantă şi mai sterilă cu cât trauma a fost mai violentă. Mi-e uneori teamă de raportul cu tehnologiile şi lumea virtuală în care creşte noua generaţie şi care nu memorizează suficient raportul corporal cu semenii, cel care e sursa unei satisfacţii autentice şi profunde. Mă întreb ce va deveni o lume bazată doar pe satisfacţii virtuale...

-Este posibil - ca să rămânem în acest registru neuropsihanalitic - ca noua generaţie despre care vorbiţi să se alimenteze mai târziu de la această sursă virtuală? Amintirile, dorinţele, satisfacţiile adultului de mâine să fie consecinţe ale experienţelor virtuale, ale acestor jocuri sau insatisfacţii, în lipsa, cum spuneaţi, a raportului corporal cu semenii?

-Silicon Valley si Google sunt foarte interesaţi de acest viitor construit în jurul dependenţei de internet...

-Din experienţa dvs., ca terapeut, care sunt cele mai grave manifestări care ar putea apărea drept consecinţă a dependenţei de lumea virtuală?  
-Consecintele apar deja sub forma unor personalităţi care devin din ce în ce mai narcisice - neavând o referinţă exterioară suficient de satisfăcătoare, singura referinţă la dispozitie este sinele. Doar că sinele, fără aportul semenilor, a "celuilalt" într-un sens generic, e un sine incomplet care e supus fără voia lui unei căutări a plăcerii care nu poate fi găsită, sau nu suficient; această configuratie duce la autodistrugere sau la tentative de calmare cu ajutorul drogurilor, a alcoolului, a medicamentelor, a sportului etc., care sunt solutii provizorii ce duc, şi ele, la autodistrugere pe termen lung. Să nu uităm: consumul de psihotroape (anxiolitice, somnifere, antidepresoare, antiepileptice) devine exponenţial; mai recent aflăm că sunt administrate din ce în ce mai mult (mai ales în America) copiilor de mai putin de 2 ani.

-Inteligenţa emoţională este un termen tot mai des întâlnit nu doar în literatura de specialitate, ci mai ales în discursurile pe teme educaţionale. Care este ponderea reală (păstrând în discuţie şi în prim-plan mediul şcolar) a inteligenţei emoţionale în raport cu inteligenţa măsurată prin coeficientul intelectual (celebrul IQ!)?

- Termenii aceştia de inteligenţă nu sunt chiar specialitatea mea; termenul de inteligenţă dezvăluie o tentativă de a clasifica oamenii, de a le da note, de a-i include sau de a-i exclude. Ca o formă de "rasism ştiinţific", ce răspunde cererilor unei societăţi interesate de performanţele şi de capacităţile indivizilor. În perspectiva mea, exclud din start aceste clasificări. Fiecare om are istoria lui care i-a modelat inteligenţa în funcţie de stimulări şi de stările emoţionale care l-au marcat; deci poate fi competent într-un domeniu şi mai puţin competent în altul.   Deci personal mi-e greu să ponderez, considerând că orice clasare poate fi periculoasă. Ca atunci când se anunţă unui pacient un diagnostic în medicina somatică sau în psihiatrie. Termenii diagnostici, mai ales dacă fac referire la boli foarte grave, pot avea efecte devastatoare; a anunţa sau nu un diagnostic rămâne un demers controversat în domeniul medicinei. Atunci când sunt dificultăţi recunoscute, şi un test permite de a nuanţa măsurile terapeutice sau educative care trebuie luate, demersul poate fi util, cu condiţia ca un profesionist să interpreteze cu claritate rezultatele şi să le relativizeze.

Continuarea interviului pe Ştiri.Botoşani.Ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu