Citind cartea ”Ultima vară în Bretania. Istoria unui exil”, a excelentei actrițe și scriitoare Ada D'Albon, cititorului i se reamintește povestea tragică a unei mari pianiste franceze al cărei destin muzical - și nu numai - avea să fie curmat în România.
Scrie Ada D'Albon despre Monique de La Bruchollerie: ”Nu pot uita ființa ei delicată. Îmi amintesc că purta o rochie verde. Drăgălășenia ei a încântat toată adunarea, degetele ei pe clape au impus o tăcere armonioasă… Apoi, pianista a fost victima unui accident de mașină pe drumurile pline de hârtoape ale României, accident din care a scăpat cu viață, dar cu degetele zdrobite pentru totdeauna”.
O mare pianistă, care se impusese la nivel internațional. A concertat în România în 1947, de atunci devenind prietenă cu Monica Lovinescu, alături de care petrecea zile întregi pe litoral, la Mangalia. Tot atunci, în 1947, s-a întâlnit cu arhitectul George M. Cantacuzino, care era sub supravegherea comuniștilor. Monique de La Bruchollerie acceptă să preia de la arhitect ”un colier de smaralde și un inel frumos” pentru soția acestuia, aflată în Anglia. „Romania de astăzi nu ne mai vrea. Totul e bun pentru a ne distruge, iar ceea ce s-a petrecut pînă acum este doar începutul...“, scria George M. Cantacuzino în scrisoarea către soția sa. Nu peste mult timp - 1948-, arhitectul este arestat de comuniști.
În 1957, Monique de la Bruchollerie se întoarce în România pentru a concerta la București, Timișoara și Cluj.
Nimeni nu se gândea că, într-un mod atât de brutal, cariera ei concertistică se va încheia brusc, dureros, tot în România.
Era 18 decembrie 1966. Concertase la Cluj și trebuia să ajungă la Zagreb, unde se încheia marele turneu. Autoritățile române se angajaseră, prin contract, să obțină biletul de avion pentru Zagreb. Ceea ce nu au mai făcut. Artista a fost urcată într-o mașină mică, a autorităților române. Mașina a gonit prin regiunea muntoasă, cu viteză mare și fără lanțuri de iarnă. Șoferul a pierdut controlul în curbă. Monique de la Bruchollerie a fost salvată, după trei zile de comă, însă mâna dreaptă era distrusă. Nu mai putea cânta niciodată. Plus fracturi de craniu ce aveau să îi afecteze sistemul nervos central. Și probleme la ochiul drept. Avea 51 de ani…
Comuniștii i-au impus tăcerea, pentru a nu se isca un scandal internațional. Avocatul artistei a obținut promisiunea (cu semnătură!) din partea guvernului român că va primi despăgubire în urma tragediei – un milion de franci. Milion care nu a venit niciodată. Doar 60 de mii de franci vechi a primit pianista. Guvernul român a refuzat să mai plătească ceva. Artista s-a chinuit cu tratamentele medicale extrem de costisitoare, a vândut cărți, colecții de artă, tot ce avea de preț pentru a-și prelungi agonia. Până în 15 decembrie 1972, când s-a stins din viață. Avea doar 57 de ani.
Sviatoslav Richter spunea despre Monique de la Bruchollerie că „este unică, un fenomen printre muzicienii, pianiștii vremurilor noastre“.
Iar după concertul din 17 decembrie 1966, de la București, Cella Delavrancea nota în cronica din ”Luceafărul”: „Semnătura muzicală a lui Monique de La Bruchollerie este cavalerismul. A concertat în țara noastră de multe ori în decursul anilor. A încântat de fiecare dată, un public de care se lega prin căldura unui temperament ce nu-și precupețea dăruirea și căruia i se răspundea cu constanta unei aprecieri înrădăcinate. Se auzea: «Vine Monique… vine Monique…», familiaritatea fiind expresia unui suprem omagiu. Astăzi, Monique de La Bruchollerie a atins culmea artei interpretative. A dat la o parte capriciosul farmec al tinereții, ca să exprime durabilul în fluiditatea sonoră, atât de anevoios reținută în scurgerea ei prin însăși structura ei. Și-a dezvoltat cu precizie astronomică știința pianistică, obținând de la instrument posibilități orchestrale rar auzite“.
