O RECENZIE DE GEORGICĂ MANOLE

(31 mart. 2023, în Revista Luceafărul)

Florentina Toniţă este un umanist nativ, printre puţinii pe care îi mai are Botoşanii. 

Cu o activitate în forţă spre binele jurnalismului local, posesoarea unui metabolism echilibrat în relaţia cu semenii şi cu o abilă putere de sublimare a emoţiei în versuri, vine în faţa cititorilor cu un volum de interviuri intitulat „Portrete memorabile” (Editura „Junimea”, Iaşi,2022, colecţia „Dialog XXI”). Nu e uşor să iei interviuri într-un moment în care sunt tot mai multe voci care, pe drept aş zice, spun că „dialogul este în cădere liberă”.  Şi dacă afirmă aceasta o personalitate ca Andrei Pleşu, trebuie s-o credem atunci când adaugă: „Cu cât „globalizarea”, „multiculturalismul, „asumarea alterităţii”, par să se impună cu „de-la-sine-înţeles” al postmodernităţii, cu atât spontaneitatea şi firescul dialogului devin, în mod paradoxal, mai precare.”

O întrebare pe care ţi-o pui ca cititor e următoarea: ce este o persoană memorabilă în accepţiunea Florentinei Toniţă? Citeşti cele douăzeci şi cinci de interviuri şi poţi remarca la intervievaţi: axarea discuţiei pe un anumit context (istoric, sociologic, politic, naţional, internaţional etc.), o prezenţă de spirit dublată de un mare grad de condescendenţă şi o raportare la activism, acea forţă pulsională generală ca important factor ce determină caracterul. 

Florentina Toniţă face un fel de psihologie specială având în vedere marea diversitate umană abordată: actori, pictori, scriitori, slujitori ai bisericii, sportivi, medici, psihologi, regizori, jurnalişti, geografi, sociologi, istorici, ingineri, biologi, avocaţi etc., majoritatea făcând parte din edificiul său afectiv. Mai mult, fiecare beneficiază de câte un şapou scris în stilul inconfundabil al acestei autoare. În calitatea de iniţiator al dialogului are ştiinţa de a nu reduce totul la preocuparea de bază a celor douăzeci şi cinci de portrete, apelând  şi la factori complementari specifici intervievatului. Discuţia nu se poartă numai pe îngustimea unei alei, ea lărgindu-se acolo unde flerul Florentinei Toniţă simte că poate marşa şi pe alte planuri, preocupări, relaţii ale invitaţilor săi, alcătuind un roman cu tot atâtea personaje care au o legătură cu Botoşani şi care se pun în legătură cu sufletul şi geniile acestui topos şi, nu de puţine ori, cu alte zone naţionale. 

Cu Ana Maria Sandi se face o călătorie prin viaţa lui Enescu, în timp ce de la Dochina Bajureanu aflăm date relevante despre ciberneticianul Ştefan Odobleja. Raluca Rogojină ne aduce în memorie Foametea din Moldova anilor 1946-1947, în timp ce Dumitru Murariu  face o excursie în viaţa lui Grigore Antipa. Pertinente sunt şi ideile lui ROC despre poezie, proză şi teatru, la care se adaugă o caracterizare a intelectualului făcută de Constantin Arcu. Mircea Carp, alt botoşănean, vine cu ipostaze ale Botoşanilor de altădată, neuitând să amintească şi de activitatea la „Europa Liberă”. Raluca Pavel face o tratare filozofică a conceptului de libertate, iar Corneliu Iaţu pleacă de la Miorcanii săi şi de la familia Pillat, ajungând la Spiru Haret  sau Aurel Dorcu. Despre vechea familie Lichiardopol  vorbeşte Ieva Lykos, iar de la Liviu Poenaru aflăm câte ceva despre lumea actuală sau despre Victor Brauner. Despre Lucian Valea ne aminteşte Victor Teişanu, gesturile de recunoştinţă fiind evidente. Miorcanii şi Pillateştii ne sunt aduşi în actualitate de Monica Pillat, iar Mihai Ursachi de fratele său Gheorghe Ursache. „Cartea vieţii” sale o găsim în vocea lui Gellu Dorian, aşa cum de la Corneliu Dumitriu aflăm drumurile pe care a plecat din Rădăuţi Prut. Un interviu aparte este cel cu Andrei Ciopec, unde cititorul poate identifica o modalitate de a intra în rezonanţă cu duhul creştin, iar despre pictorul Nicolae Tonitza aflăm date noi de la Andra Tonitza. Şi exemplele ar putea continua, intervievaţii asigurând volumului un caracter profund enciclopedic. 

Florentina Toniţă gestionează bine diada Marte (masculin) – Venus (feminin), nesimţindu-se apropieri de un pol în detrimentul celuilalt. Şi aici m-aş întoarce la Andrei Pleşu care acordă unui interviu bun trei caracteristici importante, pe care autoarea le respectă cu asupra de măsură: directa proporţionalitate cu volubilitatea interlocutorilor, întrebările să nu fie „gata făcut”-uri, iar cel ce pune întrebările să-i cunoască bine activitatea celuilalt. Deşi limbajul este unul preponderent tehnic, iar construcţia volumului este o îmbinare de douăzeci şi cinci de secvenţe de viaţă, cititorul se poate lămuri cu privire la un vast ansamblu de concepte, idei sau situaţii cum ar fi: timpul creaţiei, consecinţele dependenţei de internet, educaţia receptorilor de artă, actul intern al creaţiei, persistenţa în cultivarea nonvalorilor, despre compromisurile în artă, anticomunism, copilăria în comunism, ataşamentul faţă de Botoşani, bucuria de a fi român, ştergerea valorilor prin uitare, şcoala în comunism, relaţia copil-adult, pericolele societăţii actuale, sau despre partea halucinatorie ca potenţial în fiecare individ.

Având permanenta preocupare a întoarcerii în timp a interlocutorilor, a dislocării dintr-un  topos şi ducerea lor în altul în vederea vitaminizării amintirilor, precum şi abilitatea de a-i provoca încât să treacă de la autodefiniri la introspecţii, de la notaţii aforistice la comentarii sociale, o apropie pe Florentina Toniţă de marii intervievatori ai revistelor literare româneşti.

Nicolae Dărămuș: ”Unde dispar lupii, se infiltrează câinii”

A renunțat la Medicină și s-a lăsat de vânătoare când a înțeles că trăirea nu înseamnă supraviețuire, ci respect pentru Viul Vieții. Că boala nu este o întâmplare, așa cum medicamentul nu poate tămădui degradarea spiritului. S-a întors la natură, pentru a o sluji cu credință și onestitate. A experimentat tot frumosul vieții, de la muzică, literatură, fotografie, la călătorii și activism ecologic.

Născut pe 21 mai 1954, Nicolae Dărămuș este absolvent de Medicină. Profesia avea să îl aducă, în anii 80, în nordicul Darabani. O perioadă pe care o păstrează și astăzi în memoria afectivă a unui ”timp vechi, firesc și tihnit”. 

A publicat cărți în România, SUA, Luxemburg și Franța, este cunoscut ca fotograf cu multe expoziții personale. Este desenator, om de presă, promotor al eco-artei. În 1994 a fondat SENTRA (Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR), axată pe educația pro-natură prin mijloacele artelor, precum și pe activități de teren (monitorizarea agresării patrimoniului faunistic și al habitatului forestier). A fondat revista de ecologie "Carpații azi" (1996). Este scenarist și realizator de film de televiziune (”Ochii triști ai naturii”, TVR, 1997, ”Ecologia, o inevitabilă disciplină”, 1996-1997).

-Domnule Nicolae Dărămuș, să spunem dintru început că purtăm această discuție în avansul unei proiectate întâlniri cu cititorii botoșăneni, pentru a lansa cea mai recentă carte a dvs., ”Distinsa fiară. O povestire pentru copii de la 7 la 77 de ani și peste ...”. Și pentru că biografia dvs. este legată (și) de Botoșani, vă propun să ne întoarcem la Darabani, acolo unde ajungeați, ca proaspăt absolvent de Medicină, în anii 80. Îmi amintesc, dintr-o întâlnire mai veche, cum descriați acel moment: ca tânăr medic, puteai fi repartizat într-o localitate pe unde trece trenul, într-o localitate de unde se aude trenul sau… în una în care s-a auzit de tren. Firește, Darabanii… Ce au însemnat pentru dvs. acei ani, într-un comunism crâncen și (încă) rezistent?

-Etapa de început îmi este de fapt copilăria trăită în satul bunicilor materni, Sebeșel, pe cursul Sebeșului, râul care spre izvoare se numea Frumoasa; Valea Frumoasei, pomenită de Mihail Sadoveanu și Ionel Pop în scrierile lor... Întâlnirea cu Darabanii mi-a prilejuit o întoarcere în acel timp, după mulți ani în care Clujul și școlile m-au separat de el. Spun asta întrucât, în acei doi ani petrecuți la Darabani, am fost conștient de norocul și de minunea retrăirii a ceea ce-mi place să numesc ”coada timpului” – a timpului vechi, firesc și tihnit – pe care o asigura exact acest ținut ”unde s-a auzit de tren”; un ținut curat, sănătos, mărginit de Prut; un râu colcăind de pești, cu plaje și zăvoaie generoase, cum tot generoase în viețuitoare erau și pădurile molcome de acolo și de atunci. 

-Medic și vânător. Două cuvinte care vă defineau în acea perioadă dărăbăneană. Astăzi nu mai sunteți nici medic, nici vânător. Însă vorbiți poate mai mult ca niciodată despre medicină, natură și vânătoare, deși într-o cu totul altă paradigmă. Ați fi ajuns la credințele de astăzi dacă nu parcurgeați acea etapă de început?

-La credințele de azi – cum spuneați – adică la schimbarea percepției asupra relației om-natură, am ajuns încet, la scurtă vreme după 1989, odată cu plecarea ”din coada timpului”,  în Bucovina. A fost o reîntoarcere în adevăr întrucât libertatea de după – așa cum s-a arătat ea multora – a trezit în mine vechea frăție cu ”râul, ramul”, ursul și cu toate celelalte ființe; un loc unde arma  de vânătoare și lăcomia omului contemporan cu mijloacele sale tehnice agresive nu-și mai aveau locul.

-Sunteți scriitor, gazetar, activist de mediu, fotograf de natură, desenator. Ați introdus, însă, în conștiința publică, și câteva sintagme surprinzătoare. M-aș referi aici, de pildă, la ”literatura ecologică”, la ”eco-arte”, chiar și la ”patriotismul planetar”. Au devenit aceste concepte fundamente pentru trezirea emoției, empatiei, compasiunii pentru tot ce e viu, așa cum v-ați dorit?

-Dacă e vorba de o devenire în masă, nu!... Nu au devenit. Dacă e vorba de înțelegerea și trăirea acestor concepte de către unii cititori – căci despre literatură vorbim – da! Am avut bucuria de a primi mereu semnale de la cititori necunoscuți care mi-au mărturisit schimbarea lor interioară, după ce au citit unele povestiri sau nuvele din cărțile mele. Cert este că vehicularea mesajului pro natura numai prin îndemnuri raționale nu prinde. Dimpotrivă, vehicularea mesajului ecologic prin emoție – ”prin inimă”, cum îmi place să spun – prinde, are remanență și se sălășluiește durabil în conștiință...  Vorba fiind de eco-arte, eco-literatura fiind una dintre ele. Voi reveni la subiect.

-”Nu există revoluții, ci doar evoluții”, spuneți, argumentând prin faptul că ”revoluțiile schimbă numai liderii, nu și spiritualitatea maselor”. Care este calea cea mai potrivită – în zilele noastre – pentru ”evoluție”?

-Calea evoluției spirituale, teoretic, este una simplă: recantonarea omului în bunul simț, adică în măsură și, deopotrivă, recantonarea vieții individuale - ca stil, preocupări, ocupații – în paradigma lui ” a fi”.

Or, la ora actuală, covârșitor, masa trăiește în ” a avea”: ”de toate”, mult și tot mai mult. Schimbarea așadar nu poate fi bruscă și în masă, ci este individuală, om cu om și om de la om. Doar așa, om cu om, crește numărul celor ”de-o făptură și de-o seamă” spre ceea ce numesc masa critică necesară ”adevărului, binelui și frumosului” unui loc, ținut, țară. Este un proces lent în care cei care simt așa și au mijloacele necesare – cuvântul grăit, scris – trebuie să acționeze. Cu răbdare. Este o lucrare îndelungată, precum o ștafetă. E ca la plantarea unui pom: unii îl pun în pământ, alții îl udă, îl curăță... Apoi alții și mereu alții continuă îngrijirea și cândva, poate, nepoții copiilor noștri vor culege roadele: o societate ”devenită”, așezată pe normele lui ”a fi”. Între aceste norme – apropo de ocupații – aflându-se cultivarea vocației, ”înmulțirea talanților” personali: adică, a fi cel ce ești menit să fii, făcând în viață ceea ce ești menit să faci. Asta exclude, evident, căutarea unui oarecare ”job” bine plătit.

-Într-o discuție pe care o aveam în urmă cu câteva săptămâni vorbeați despre ”piciorul mai scurt din creier”, o descriere plastică referitoare la oamenii care au un ”handicap” nevăzut, indivizi care – deși ”iuți la minte” – sunt lipsiți de conștiința propriilor fapte și de consecințele care decurg din ele. Un ”picior mai scurt” pe care îl putem identifica astăzi grație neuroștiințelor. De ce este important să abordăm (și) astfel individul, societatea? Și, mai ales, cum identificăm oamenii cu ”un picior mai scurt în creier”?

-Este un subiect relativ nou în știința și practica medicală și în mod particular în cea a neuroștiințelor. Poate îl voi dezvolta la prelegerea interactivă prilejuită de lansarea cărții ”Distinsa fiară”, întrucât și cartea este un pretext spre a arăta eroarea vânătorii sportive - dar și eroarea generală, în care viețuiesc, practic, fără excepție, toți oamenii: fiecare în felul său având acest ”defect” și în grade diferite. Defectul generând diverse dependențe: unele mai ușoare și acceptate social, altele extrem de grave, distrugătoare și autodistrugătoare. Identificarea simptomatic-comportamentală – cum tocmai ați spus – nu e dificilă. Căci ea presupune ”observarea celuilalt”. Identificarea propriului ”picior mai scurt” din creier este însă problema! Asta întrucât și vindecarea – cea prin neoneurogeneză – este operă proprie: o autovindecare prin ”creștere”... Voi explica de voi avea prilejul, arătând și formațiunile cerebrale deformate și ce înseamnă ”creșterea” individuală.

-Neoneurogeneza, un alt termen pe care îl întâlnim în discursul public al dvs., atunci când vorbiți despre procesul de ”vindecare” prin făurirea de noi neuroni. De ce ”mintea creață”, pe care deseori o folosim în sens peiorativ, ar trebui să ne preocupe mai mult și ce ar trebui să facem pentru a evita hipertrofia creierului ”primitiv”?

-Iată că tocmai că am anticipat întrebarea asta. Așadar, spre a deveni ”altfel”, părăsind dependențele, e nevoie de a le defini, ele fiind exact rezultatul invocatului creier primitiv – ”creierul de maimuță”, cum îl mai numesc - reprezentat de corpul striat cerebral, cel care depinde de producerea unui bine cunoscut neurohormon: dopamina: hormonul plăcerii, al satisfacției. Or, una este să îmi depindă plăcerea de factori exteriori – de la alcool și mâncare, la shopping și diverse alte consumuri – și cu totul alta este ca dopamina să mi-o produc grație exersării și cultivării propriilor talente. Aici este, de fapt, cheia întrucât la ora actuală presiunile parentale, cele școlare și sociale dovedesc un toxic pragmatism intențional, centrat pe viitoarea rentabilitate financiară a profesiilor alese de tineri, și nu pe descoperirea ”talanților”; care acțiune se poate începe – dacă se începe...  – numai și numai în casa părintească, în timpul celor ”șapte ani de acasă” (până spre pubertate); niște ani care azi, tot din cauza părinților ocupați peste măsură cu ”a avea”, nu mai există, copilul fiind instituționalizat de pe la doi ani. De unde și dezorientarea vocațională a tinerilor.

-Atunci când ați abandonat medicina ”clasică”, ați spus că ”omul nu poate fi vindecat”, pentru că, în fapt, bolile nu sunt decât consecințe care au la bază cauze spiritual-comportamentale. În schimb, avem nevoie să ne vindecăm de frică, să ne redirecționăm trăirea de la ”a avea” la ”a fi” și a trăi în iubire. Or, spuneți, acestea nu se pot obține prin medicamente, ci mai degrabă printr-o ”resetare spirituală”. Concret, de ce avem nevoie pentru a ne elibera de frică?

-Pomenisem mai înainte de ”corpul striat”. Este o formațiune cerebrală veche – filogenetic vorbind – ea asigurând supraviețuirea speciilor sub aspectul hrănirii, reproducerii, captării de informații, dobândirea autorității în grup (haită, trib) și economisirea energiei. Și este o structură nervoasă prezentă la toate vertebratele, de la broască, la lup, de la maimuță la... om. Vorbind despre om, corpul striat s-a dezvoltat în zorii formării speciei homo sapiens, la vremea la care nesiguranța zilei de mâine – ca hrană, ca ființare – era uriașă, pericolele naturale fiind la tot pasul. Este motivul pentru care funcționarea sa era fundamentată pe frică și pe lăcomia de moment. De pildă: dacă omul primitiv a vânat ceva azi, tot azi înfuleca până nu mai putea, căci ziua de mâine nu e sigură sub nici un aspect. Este motivul pentru care formațiunea cu pricina și-a păstrat ”lăcomia” și la omul modern, mai cu seamă acolo unde în copilăria celor ”șapte ani de acasă” părinții nu s-au ocupat de temperarea și echilibrarea sa. E un subiect extrem de dramatic și generos.

-Folosim prilejul – și sperăm să abordăm pe larg tema aceasta chiar la Botoșani – pentru a deschide un alt subiect extrem de sensibil, acela al vânătorii ”pe fondul cinegetic”, în fapt acțiuni care au loc prin sate și care nu urmăresc decât uciderea câinilor așa-numiți ”sălbăticiți”. Ce se ascunde, de fapt, în spatele acestor acțiuni ale administrațiilor și câtă vină ar trebui să își asume o comunitate în cazul unor astfel de derapaje?

-Câinii sălbăticiți trebuie deosebiți de câinii comunitari: cei numiți câinii fără stăpân. Câinii sălbăticiți, practic, au ocupat nișa eco-etologică a lupului, sălbăticiunea atât de mult blamată și prigonită în basme și de către vânători. Reducerea efectivelor de lupi – prin otrăvire cândva, prin pușcă tot timpul – a permis câinilor fără stăpân să părăsească urbanul și, organizându-se semenea lupilor – în haite – să vâneze.

De reținut că, în meniul lupilor, câinele este trufanda!... Deci unde dispar lupii, se infiltrează câinii. Așa se face că acești câini interferează cu interesul vânătorilor pentru ceea ce – anapoda – este numit ”vânat util”: iepuri, căpriori, cerbi, păsăret. Adică, fauna care împodobește și îmbogățește mesele omului. Practic, lupta vânătorilor cu lupii a luat calea luptei cu acești câini. Răspunderea, firește, revine omului, întrucât atât câinii comunitari cât și cei sălbăticiți, cel puțin inițial, provin din câinii nesterilizați aflați în gospodării.

-În așteptarea unei lansări la Botoșani, ce ne puteți spune despre cea mai recentă carte a dvs. și care au fost reacțiile publicului în întâlnirile de până acum?

-Este vorba despre o nuvelă ilustrată cu fotografii de faună din arhiva mea și cu desene proprii, rezultând – îndrăznesc să spun! – un obiect de eco-artă: literară și fotografică, tipărit în condiții excelente. Este, practic, un album foto-literar.

Este la a doua ediție, prima ediție apărând la Editura ALL și fiind premiată atunci de USR și Universitatea de Arte București. Acum ediția este mult ameliorată, atât sub aspectul prozei, cât și al ilustrațiilor.

Privitor la reacțiile publicului, subliniez ceea ce aș numi ”atingerea scopului”, despre care am mai vorbit: schimbarea, devenirea omului întru frăția sa cu ”râul, ramul” și cu toate cele aflate în Marea Lucrare Divină. Au fost necunoscuți – deveniți apoi prieteni – care m-au căutat spre a-mi mărturisi: ”După ce am citit-o, m-am lăsat de armă!...”.

Firul nuvelei urmează ceasurile ultime din viața unui urs care, după ce a scăpat din lațul oțelit, umblă cu glontele în măruntaie. Se regăsesc două planuri narative: cel al unui martor ”însoțitor” și cel al interiorului fiarei, al simțirilor acesteia, până la stingere. Este, din nefericire, o întâmplare adevărată.

Ancheta literară: Theodor Damian, despre scris și iubire

Părintele prof. Theodor Damian, distins preot și cărturar, viețuiește în New York, având o bogată activitate de păstrare și promovare a culturii și identității românești. Nu a uitat niciodată locurile natale, unde revine de câte ori are prilejul, fiind o prezență constantă și în paginile revistelor literare, în special cea din Botoșani – Hyperion.

Theodor Damian a avut amabilitatea de a răspunde anchetei noastre:

1.Vârstele omului. Cum v-ați/vă regăsit/regăsiți în propriile vârste? Ce aţi câştigat, ce aţi pierdut pe acest drum?

2.Vârstele iubirii. De la inocență la Taină. V-ați întoarce, pe această cale a iubirii, pentru a recupera/retrăi ceva anume? Există viață în afara Iubirii?

3.Vârstele scrisului. Din nou inocență. Maturitate. Există o vârstă a scrisului sau, să spunem, un scris al fiecărei vârste?

1.Vârstele omului. Cum v-aţi regăsit /vă regăsiţi în propriile vârste? Ce aţi câștigat, ce aţi pierdut pe acest drum?

Vârstele omului, într-adevăr un drum. Sau mai degrabă un pelerinaj, căci pelerinajul implică ideea de sacru, iar sacrul pe aceea de taină. Iar noi zicem şi credem că viaţa omului este sacră. Deci omul, o taină care vine dintr-o taină şi se îndreaptă spre alta. Şi moartea este o taină. Şi Adrian Păunescu, în poemul Memento, punea această întrebare fundamentală: De ce se moare?! Dar şi dincolo de moarte, dacă vorbim de înviere, de viaţă veşnică, de Împărăţia lui Dumnezeu, tot de taină vorbim.

Pentru mine, şi probabil pentru majoritatea oamenilor, vârstele mele reprezintă un pelerinaj fascinant pentru că învăţăm viaţa din mers, niciodată epuizând-o, ne confruntăm cu realităţi externe şi interne în mod constant, suntem tot timpul actorii fără studii de specialitate, cam aşa cum frumos zice Al. Ştefănescu-Est: „Aşa e viaţa, e un teatru / Şi noi suntem actorii ei / Da, dar în celelalte teatre / Când intri-n scenă, ştii ce vrei / Pe câtă vreme teatrul vieţii / Îl joci cu rolul ne-nvăţat / Şi nu e nici măcar sufleurul / Să-ţi sufle când te-ai încurcat”.

La vârsta pe care o am acum, privind înapoi etapele vieții mele, pot spune cu certitudine că sunt ale mele. În sensul că mă recunosc în ele, că sunt pe deplin mulțumit de identitatea pe care mi-au creat-o, că atât copilăria, cât și adolescența și fazele maturității sunt vii și încă lucrătoare în mine. Că nu îmi doresc să fi fost altcineva. Și asta pentru că privind înapoi văd cu bucurie sensul pe care fiecare vârstă a pregătit-o pe următoarea, deci sensul general al întregii vieți până acum. 

Trebuie să adaug că în descrierea acestei stări de spirit cu privire la viața mea, un rol capital l-a avut și îl are credința în Dumnezeu. Pe seama intervenției lui Dumnezeu pe tot parcursul vieții pun împlinirea treptată a tuturor viselor copilăriei și adolescenței în fazele devenirii mele ulterioare. Cu alte cuvinte, cred că toate împlinirile mele nu sunt bazate pe întâmplare, ci pe rânduială divină. Această credință luminează înțelegerea și sensul întregii vieți şi totodată îmi întărește convingerea că Dumnezeu va fi cu mine și dincolo de trecerea din lumea de aici. Această credință este ceea ce generează sentimentul unei vieți împlinite. Și deci bucuria de a fi.

2.Vârstele iubirii. De la inocenţă la Taină. V-aţi întoarce, pe această cale a iubirii, pentru a recupera/retrăi ceva anume? Există viaţă în afara iubirii?

„Și totuși, oamenii-aleargă cu brațele deschise spre iubire”, cânta pe vremuri Margareta Pâslaru ca răspuns la sugestia „ce bine ar fi dacă am putea trăi fără a iubi”. Deci nu se poate. Omul este chipul iubirii. Chipul lui Dumnezeu, care este iubire. Mai mult decât Descartes care identifică existența cu rațiunea (cogito ergo sum), şi chiar decât Kierkegaard, care o identifică, mai teologic, cu credința (credo ergo sum), Dostoievski o identifică sublim cu iubirea (amo ergo sum) și definește totodată iadul ca neputință de a iubi. 

Iubirea este împlinirea completă a omului și umanului, ea este inocentă și acest lucru se vede și din caracteristicile şi roadele ei atât de frumos rostite de Sfântul Apostol Pavel în celebrul său imn al dragostei (I Corinteni, 13). Și este taină, așa cum se vede și din superbele metafore din Cântarea cântărilor. Dar este taină în special pentru că iubirea e divină. Și de aceea, când iubim în mod autentic simțim divinul din noi. Trăim într-o stare de copleșire. Suntem transportați dincolo de cuvânt. Cum spune frumos Ioan Alexandru: „cuvânt nu mai era - şopteau / Doar adâncimi fără de nume” (Zbor curat). Și la fel de frumos, Lucian Blaga: „Iubind ne-ncredințăm că suntem. Când iubim / oricât de-adâncă noapte-ar fi / suntem în zi / suntem în Tine, Elohim” (Psalm). 

Pe calea iubirii aș merge înainte și înapoi ca într-un pelerinaj de la un loc sfânt la altul, dar nu pentru a recupera ceva, ci pentru a mă adăpa constant din bucuriile trecute, așa cum, atunci când ești departe de casă, te apucă dorul de casă și revii spre a-ți umple sufletul iară și iară. Poate și în sensul unei necesare și permanente conștientizări a frumuseții iubirii. 

Nu există viață în afară iubirii, căci viața noastră este expresia iubirii divine şi rodul iubirii părintești. Dar în alt sens vorbind, o viață în afară iubirii este infern. „Și totuși, oamenii-aleargă cu brațele deschise spre iubire...”

3.Vârstele scrisului. Din nou inocenţă. Maturitate. Există o vârstă a scrisului sau, să spunem, un scris al fiecărei vârste?

Am scris toată viața. Aș putea spune că m-am scris toată viața. Am și acum unele dintre poeziile scrise în copilărie, din care se vede frumusețea naivității și a inocenței. Scrisul a fost un vis permanent visat şi, pe etape, împlinit permanent. Multă poezie, multe caiete-jurnal de-a lungul vieții. Creația literară și eseistica teologico-filosofică mi-au luminat viața și i-au dat un sens precis. 

Desigur, fiecare vârstă cu scrisul ei, dar în general în cazul meu, scrisul a reprezentat și reprezintă o constantă care mă construiește în interior, un fel de dum spiro scribo. Scriu din nevoia împărtășirii. Dacă un singur cititor a intrat pe lungimea mea de undă și s-a bucurat, consider că „misiunea” și-a atins scopul. Cam așa cum spune, în alt context, Sfântul Apostol Iacov: „Cine întoarce pe un om păcătos de la rătăcirea căii lui va mântui un suflet de la moarte şi va acoperi o sumedenie de păcate.” (Iacov 5, 20). Așa și cu transmiterea bucuriei, care poate lumina o clipă viața cuiva. 

Scrisul implică și un fel de exercițiu ascetic, de contemplare. Căci cobori în tine cât mai adânc, înspre lumină, pentru a scoate de acolo frumuseți vechi și noi. Iar adâncul este pustia unde Dumnezeu te scoate ca să grăiască inimii tale. Acolo, tu și El. Apoi vii în lume ca să comunici celorlalți experiența marii întâlniri. De aceea, scrisul este totodată și o mărturisire de credință şi chiar mai mult, o împărtășire de sine, căci prin cuvânt dai, nu numai din ceea ce ai, dar şi din ceea ce ești.

Cuvântul Preoției și cel al Poeziei

Născut pe 28 decembrie 1951, la Botoșani, Theodor Damian este absolvent al Seminarului Teologic din Neamț și al Facultăţii de Teologie Bucureşti (1975), deținând totodată un Master și un Doctorat în Teologie (Fordham University, New York, 1993, și Universitatea București, 1999). În anul 1988 se stabilește în Statele Unite, unde a fondat Institutul Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă, cu parohia ortodoxă română "Sf. Ap. Petru și Pavel", Astoria, New York, precum și Cenaclul literar „M. Eminescu” din New York, toate în 1993.

Este poet, teolog, profesor universitar, eseist de factură creștin-ortodoxă, important promotor cultural, editor. Membru al Uniunii Scriitorilor din România și Cetățean de Onoare al Municipiului Botoșani.

Din depărtate Americi, Theodor Damian a tânjit mereu la Botoșanii mici. Plecarea de acasă la 14 ani, când a ales să urmeze Seminarul Teologic Neamț, nu a însemnat decât o pregătire pentru viitorul exil. Pentru că apoi au urmat cărări din ce în ce mai multe, din ce în ce mai lungi. Ca un labirint, plecările și întoarcerile lui Theodor Damian s-au dovedit a fi necesarele căi de cunoaștere și autodisciplină întru Cuvânt. Cuvântul Preoției și cel al Poeziei.

”Vine Monique… vine Monique…”

Citind cartea ”Ultima vară în Bretania. Istoria unui exil”, a excelentei actrițe și scriitoare Ada D'Albon, cititorului i se reamintește povestea tragică a unei mari pianiste franceze al cărei destin muzical - și nu numai - avea să fie curmat în România.

Scrie Ada D'Albon despre Monique de La Bruchollerie: ”Nu pot uita ființa ei delicată. Îmi amintesc că purta o rochie verde. Drăgălășenia ei a încântat toată adunarea, degetele ei pe clape au impus o tăcere armonioasă… Apoi, pianista a fost victima unui accident de mașină pe drumurile pline de hârtoape ale României, accident din care a scăpat cu viață, dar cu degetele zdrobite pentru totdeauna”.

O mare pianistă, care se impusese la nivel internațional. A concertat în România în 1947, de atunci devenind prietenă cu Monica Lovinescu, alături de care petrecea zile întregi pe litoral, la Mangalia. Tot atunci, în 1947, s-a întâlnit cu arhitectul George M. Cantacuzino, care era sub supravegherea comuniștilor. Monique de La Bruchollerie acceptă să preia de la arhitect ”un colier de smaralde și un inel frumos” pentru soția acestuia, aflată în Anglia. „Romania de astăzi nu ne mai vrea. Totul e bun pentru a ne distruge, iar ceea ce s-a petrecut pînă acum este doar începutul...“, scria George M. Cantacuzino în scrisoarea către soția sa. Nu peste mult timp - 1948-, arhitectul este arestat de comuniști.

În 1957, Monique de la Bruchollerie se întoarce în România pentru a concerta la București, Timișoara și Cluj.

Nimeni nu se gândea că, într-un mod atât de brutal, cariera ei concertistică se va încheia brusc, dureros, tot în România.

Era 18 decembrie 1966. Concertase la Cluj și trebuia să ajungă la Zagreb, unde se încheia marele turneu. Autoritățile române se angajaseră, prin contract, să obțină biletul de avion pentru Zagreb. Ceea ce nu au mai făcut. Artista a fost urcată într-o mașină mică, a autorităților române. Mașina a gonit prin regiunea muntoasă, cu viteză mare și fără lanțuri de iarnă. Șoferul a pierdut controlul în curbă. Monique de la Bruchollerie a fost salvată, după trei zile de comă, însă mâna dreaptă era distrusă. Nu mai putea cânta niciodată. Plus fracturi de craniu ce aveau să îi afecteze sistemul nervos central. Și probleme la ochiul drept. Avea 51 de ani…

Comuniștii i-au impus tăcerea, pentru a nu se isca un scandal internațional. Avocatul artistei a obținut promisiunea (cu semnătură!) din partea guvernului român că va primi despăgubire în urma tragediei – un milion de franci. Milion care nu a venit niciodată. Doar 60 de mii de franci vechi a primit pianista. Guvernul român a refuzat să mai plătească ceva. Artista s-a chinuit cu tratamentele medicale extrem de costisitoare, a vândut cărți, colecții de artă, tot ce avea de preț pentru a-și prelungi agonia. Până în 15 decembrie 1972, când s-a stins din viață. Avea doar 57 de ani.

Sviatoslav Richter spunea despre Monique de la Bruchollerie că „este unică, un fenomen printre muzicienii, pianiștii vremurilor noastre“.

Iar după concertul din 17 decembrie 1966, de la București, Cella Delavrancea nota în cronica din ”Luceafărul”: „Semnătura muzicală a lui Monique de La Bruchollerie este cavalerismul. A concertat în țara noastră de multe ori în decursul anilor. A încântat de fiecare dată, un public de care se lega prin căldura unui temperament ce nu-și precupețea dăruirea și căruia i se răspundea cu constanta unei aprecieri înrădăcinate. Se auzea: «Vine Monique… vine Monique…», familiaritatea fiind expresia unui suprem omagiu. Astăzi, Monique de La Bruchollerie a atins culmea artei interpretative. A dat la o parte capriciosul farmec al tinereții, ca să exprime durabilul în fluiditatea sonoră, atât de anevoios reținută în scurgerea ei prin însăși structura ei. Și-a dezvoltat cu precizie astronomică știința pianistică, obținând de la instrument posibilități orchestrale rar auzite“.

De ce trebuie să vedem ”Mamele pinguinilor”!

Cel mai dureros pentru o mamă este să nu poată visa la viitor. Sunt mamele care trăiesc doar prezentul continuu, sub presiunea apăsătoare a inevitabilelor greșeli care câteodată, în timp, se transformă în mici, uneori atât de mici victorii!

Durerea mamelor copiilor cu dizabilități este o experiență complexă, care îmbină suferința cu mici momente de bucurie și împlinire. Mamele copiilor cu dizabilități nu se tem de izolare, ci de expunere. Și nu din lașitate se retrag, ci dintr-o discreție asumată. Iar lipsa de înțelegere din partea celor din jur sau stigmatizarea pot duce la o distanțare socială, ceea ce agravează și mai mult sentimentul de singurătate.

Mi-au venit aceste gânduri după ce am vizionat serialul ”Mamele pinguinilor”, un film cutremurător prin însăși simplitatea lui. După un astfel de film, orice scuză a noastră, orice neputință sau nevrednicie pălește. Orice refuz de a face ceva devine ratare, orice delăsare în mersul vremii denotă doar mediocritate și autosuficiență. Această poveste ne amintește cât de important este să ne asumăm suferința și să ne bucurăm de fiecare moment.

Dacă vă e greu să acceptați că oamenii diferiți nu sunt cu nimic inferiori, oferiți-vă o șansă: „Mamele pinguinilor”, serialul polonez care ne așază înainte provocările mamelor copiilor greu încercați. O perspectivă umană asupra unor destine aproape contorsionate din punct de vedere psihic, social, asupra unor familii supuse fără voia lor unui maraton fără oprire.  

Un film în care nimic nu este exagerat, nimic supralicitat. Povestea scoate la iveală latura umană, însă faptele nu sunt deloc romanțate, cu atât mai puțin lipsite de realism.

Cu toate acestea, este multă, multă emoție. Nu ai cum să nu empatizezi cu fiecare personaj în parte, fie el părinte sau copil. Însă mai dure decât lupta cu spectrul autist sau alte dizabilități ori cu sistemul educațional par să fie războaiele interioare.

„Mamele pinguinilor” ne arată personaje aparent antagonice, dar care doar împreună vor reuși să creeze un echilibru salvator: comuniunea între părinții copiilor, profesori și întregul sistem educațional.

Deși la prima vedere pare un serial dramatic, veți vedea că nimic nu este tragic, dimpotrivă: extrem de uman. Personajele sunt portretizate într-un mod apropiat și tandru, pentru a înțelege cum mamele reușesc să își susțină copiii. Este nevoie de multă dragoste și de onestitate în relațiile cu ceilalți.

Filmul mai aduce în prim-plan un aspect dureros: acceptarea unui diagnostic. Nicio mamă nu vrea să se confrunte cu realitatea dură, sperând până în ultima clipă că medicii, profesorii, chiar și familia se înșală.

Pinguinii nu zboară, dar sunt excelenți înotători și unici în felul lor. Titlul filmului pleacă de la comparația pe care unul dintre părinți o face între fiica sa și pinguini. Asta și pentru că – și statisticile confirmă, din păcate! – mulți tați își abandonează copiii cu dizabilități, lăsându-le pe mame să își dedice viața îngrijirii acestora.

Chiar dacă protagonista este mama unui copil cu autism, filmul abordează și alte dizabilități, cum ar fi sindromul Down sau distrofia musculară.

Impresionant la acest film este tocmai frumusețea umană a copiilor și a mamelor deopotrivă. Dar vine și cu dureri încarnate în ființa mamelor. Care uneori nu înțeleg de ce societatea respinge tot ce e diferit, de ce propria familie se dezice de ele, de ce inteligența și performanța copiilor lor nu sunt recunoscute și nici apreciate.   

Serialul polonez este emoționant și inspirațional, iar cei aflați într-o situație similară se vor identifica nu doar cu personajele, ci și cu situațiile construite cinematografic.

”Mamele pinguinilor”
Regia Klara Kochanska, Jagoda Szelc
Cu Masza Wagrocka, Barbara Wypych, Magdalena Rózczka