Aripi târzii, tălpi fisurate și oameni în alb

şi strigi ca şi cum
şi strigi ca şi cum
în ferestre cerul ar prăbuşi candelabre

        Era prima dată când primeam de la mama, doar pentru mine, șnițele bine tăbăcite și apoi tăvălite în făină, cu miros blând de usturoi cât să cumințească piperul negru care pișca ușor în cerul gurii. Începusem clasa a opta de vreo săptămână, după practica agricolă ce ne purtase pe noi, elevii, prin viile din jurul satului ori la silozul din fermă, de câteva ori chiar și la scos sfeclă sau cartofi. Sora mea mai mare plecase de doi ani la liceu, la Iași. Și azi, după zeci de ani, plecările la școală ale fraților mai mari înseamnă pentru mine miros de șnițel în casă. Din care eu primeam două-trei bucăți mici, de poftă, dintre cele care nu arătau destul de bine. Restul mergeau la pachetul pentru școală. Dacă voiam mai mult, mi se spunea, nu aveam decât să învăț și eu, să ajung la liceu la oraș. În mintea mea de copil în vremea comunismului, plecarea la liceu echivala cu visul de a mă sătura, în sfârșit, de șnițel de pui.

        Nu a fost nevoie să ajung la liceu. Am primit un ditamai pachetul cu șnițele la începutul clasei a opta, la spitalul din cel mai apropiat oraș. În fiecare zi, în capătul holului apărea o femeie cu basma albastră de infirmieră și striga rapid numele copiilor care primiseră pachet. Puneam sacoșa lângă noptiera din salon, dar pofta mai răbda vreo 5-10 minute, cât dura să intri în baie, unde la fereastra de la etajul 1, printre gratii, vorbeai cu expeditorul pachetului.

        Gratiile băii de la etajul 1 al spitalului de copii îmi brăzdează și astăzi vederea. Jos, cu mâinile înfipte în buzunarele pardesiului, stătea mama. Îi vedeam buzele cum parcă fluierau către mine cuvinte. Nu le înțelegeam pe toate, din cauza distanței dintre noi. O priveam printre gratii și mă gândeam că, mie, mama nu îmi mai vorbise niciodată așa. De fapt, mama îmi vorbise foarte rar până atunci. Acum vedeam parcă un chip neștiut de mine, cu o blândețe înspăimântată pe care nu se chinuia deloc să o ascundă. Nici nu cred că era conștientă de asta. Vorbise cu medicii, îmi spunea că în curând voi veni acasă, că totul va fi bine. Nu știam ce însemna pentru mine binele. Nu mă durea nimic, în afara unei amorțeli la un picior, care mai mult mă jena decât mă încurca.

        Nu mai știu cât am stat la spitalul din oraș. Și oricum nu înțelegeam nimic din ce se întâmpla cu mine. Știam doar că, după o zi de practică la silozurile fermei, am simțit amorțeli la picior. Seara eram la spitalul din sat, a doua zi la cel din oraș. Când m-am întors acasă, o vreme am simțit cum se agață de mine priviri ascuțite de după porți. La școală nu mă întreba nimeni nimic, nici la lecții, nici în pauze. După alte câteva săptămâni, când au observat că rămân întreagă, oamenii au prins a mă uita. Târziu am aflat că, în ziua în care am plecat la spitalul din oraș, în sat se vorbea că voi rămâne fără picioare. Atunci am înțeles blândețea înspăimântată a mamei, chipul străin pe care îl vedeam printre gratiile de la fereastra băii. Pe mine nu mă durea nimic. Doar fentasem, mă amuzam eu, destinul: mă săturasem de șnițele înainte de a pleca la liceu!

        Clasa a opta a continuat cu drumuri la spital, din ce în ce mai departe de satul meu. Multe analize, doctori cu tot felul de nume care în mintea mea se rostogoleau într-un fel aparte. Țin minte primul medic, un ungur, care mă uimise prin timbrul cuminte al vocii, atât de cuminte încât prima dată m-am gândit că ascunde ceva grav, că nu îmi spune dacă voi rămâne cu adevărat pe picioarele mele. Chelia totală, la un om tânăr, aproape mă înfricoșa, dar scăpam de frică imediat ce rostea primele cuvinte, într-o română atât de stricată, că mă apuca râsul imediat. El i-a spus mamei să mă ducă și mai departe, la un profesor universitar, medic tare iscusit.

        Profesorul de mai departe era tare bătrân și tare blând. Nu era medic de copii, dar bolile nu aveau niciun secret pentru el. Drumul cu trenul dura vreo 3-4 ore, apoi alte ore așteptarea pe holurile spitalului. Profesorul era pentru mine un fel de Dumnezeu care știa despre mine multe lucruri. Îi sorbeam vorbele fără să înțeleg ceva. Îmi atingea picioarele, le asculta cu ochii închiși, ca și cum ar fi plecat cu ele undeva departe, într-o lume doar de el știută. Când ochii albaștri luminau din nou încăperea, îmi dădea înapoi și picioarele. Răbdare!, spunea de fiecare dată, și mama mai ofta de câteva ori, ca să facă loc altor cuvinte pe care Profesorul le îndesa în inima ei de mamă. La câteva luni, Profesorul mă vedea, închidea ochii, pleca cu picioarele mele în lumea doar de el știută și mi le dădea înapoi rostind același cuvânt: răbdare! Într-o zi, s-a întors către mine, dar i-a spus mamei: după ce va naște un copil va fi mai bine, după al doilea va fi și mai și. M-am înroșit toată și de data asta am închis eu ochii. Nu știam dacă e un verdict sau o promisiune.

        Nu mai țin minte dacă am primit vreodată rețetă, dar am imaginea unui bilet cu parafa Profesorului și un diagnostic ce suna atât de misterios, ca un personaj de film, încât de la început l-am asociat cu un titlu regal. Așa l-am și ținut minte...    

        Am ajuns în clasa a noua. Se lansau ”Liceenii”. Adolescența exploda ca o livadă înflorită, cu crengile atârnând de rodul inimilor noastre. Abia trecuse primăvara când am aflat că Profesorul a decis că e timpul să plec și mai departe de casă. Peste munți. Era prima dată când mergeam așa departe. Am călătorit toată noaptea cu trenul, la Brașov am coborât, am urcat în alt tren. Era prin 1986, venise toamna, trenurile gemeau de muncitori și de navetiști, de țărani cu bagaje uriașe, sacoșe și saci de recoltă de tot soiul. Se lumina de ziuă când am intrat în stațiunea dintre munți. Nu mai văzusem până atunci munții. Eram fascinată de înălțimi, de verde, de limba vorbită, pentru că îmi aducea aminte de blândețea primului medic de la spitalul de copii. Aproape toți angajații erau unguri. Am stat acolo vreo trei săptămâni. Dimineața făceam școală, de la amiază începeau tratamentele. A fost prima perioadă frumoasă din viața mea. Îmi plăceau oamenii, copiii de la școală. M-am împrietenit cu Tünde, o fată care a început să mă învețe cuvinte în maghiară. Le țin minte și azi. Am aflat că la fiecare șase luni va trebui să revenim în școala dintre munți, așa că am planificat repede să ne revedem. Așa am și făcut. Doar prima dată am venit cu mama. După aceea, până în primul an de studenție, am făcut singură drumul cu trenul, printre oameni și bagaje, soldați în termen, femei cu prunci plângând de frig sau de arșiță. Mi s-a întâmplat o dată să ratez gara în care trebuia să cobor. Aveam vreo 16 ani. Am coborât la următoarea. O gară pustie în munți, la ora 4 dimineață. Am așteptat pitită lângă o bancă până când a trecut alt tren și am ajuns înapoi, în gara pe care o ratasem. 

        Anii petrecuți acolo, cu doctorul (ungur și el, firește) pe care îl vedeam rar, dar care îmi verifica de fiecare dată cu strictețe fișa, prietenii cu care apoi am purtat îndelungi corespondențe, câțiva fiori adolescentini care se năpustiseră asupra mea și declarații copilărești ce aveau să dispară odată cu venirea acasă, profesorii (unguri, desigur) mereu cu zâmbetul pe buze, un pedagog înalt, frumos și tare glumeț, dar care impunea respect, copii bogați și săraci, jocuri de seară, stingerea la oră fixă și trezirea în zori, pe toate le-am dus cu mine mulți ani, ca pe un ceva doar al meu. Între timp am uitat de șnițele. Mă săturam cu bomboane Olimp, un fel de mentosane care se topeau în gură, pe care le cumpăram furișându-ne (de fapt sărind gardul) la hotelul de peste drum, de la recepție, unde ne purtam ca și cum am fi copiii turiștilor cazați acolo.

        Singurul lucru cu care nu ne jucam și de la care nu se accepta nicio abatere era tratamentul zilnic. Acolo ne purtam cu toții ca niște oameni mari, care înțelegeau importanța vieții. Iar viața era a noastră.

        Ultima dată când am urcat în trenul care mă ducea acolo (în zona destinată copiilor i se spunea sanatoriu, în rest era stațiunea) eram în vara dinaintea primului an de studenție. Știam că, din pricina vârstei, nu mai puteam beneficia de acel loc. Cu toate acestea, cu un bilet de trimitere vechi, semnat demult de Profesor, am bătut într-o dimineață la ușa medicului ungur dintre munți. Aveam cu mine doar bani de tren. I-am spus că am peste 18 ani, dar că îl rog să mă mai primească o ultimă dată. M-a privit lung, a zâmbit discret, cu bunătatea pe care i-a știam, apoi a chemat o asistentă și i-a spus să îmi caute un loc în salon.

        Cu fișa de tratament în mână, m-am bucurat din nou de câteva săptămâni cu oameni faini. Apa și mofetele dintre munți m-au repus, la propriu, pe picioare. O perioadă.

        M-am bucurat de drumuri lungi, de poteci și de multe cărări. Îmi lipeam talpa de pământ aproape cu poftă, ca și cum voiam să țin minte tot, să radiografiez fiecare fir de nisip, frunză sau piatră.

        Cele mai frumoase amintiri din copilăria mea sunt legate de picioare. Lunecușul pe gheață, cu ”patine” construite la fierarii din sat, alergatul pe câmpuri, săriturile în apă, de pe malul râului ce trecea pe la marginea satului, urcatul în copaci. Dar mai ales bucuria cu care o imitam pe Nadia, când îmi construisem singură o bârnă în ograda casei (pe doi butuci așezasem o scândură pe care o fixasem în cuie). Atât de mult îmi doream ”să fiu Nadia”, că după câteva luni reușeam să fac roata pe scândură fără să cad. M-am avântat apoi pe bârna mare de pe stadion,unde reușeam să fac roata stârnind uimirea celorlalți copii.

        Așteptam să revin la bucuria de demult. Răbdare, îmi spusese Profesorul cu ochi albaștri. Trecuseră de atunci zece ani. Am născut un copil, apoi încă unul. Vorbele Profesorului îmi răsunau încă în minte ca o mantră doar de mine știută. Eram recunoscătoare pentru fiecare zi.

        Apoi am simțit cum se apropie de mine o pâclă apăsătoare. Mă întâlneam din nou cu balaurii din copilărie. Nopțile deveneau dificile, zilele mă oboseau din cauza somnului chinuit. De la o vreme, îmi luasem drept aliat o pernă mare, uriașă, foarte grea. O așezam pe picioare și doar așa reușeam să prind câteva ore de somn spre dimineață. Am început să caut singură medici, să le povestesc despre picioarele mele. Nu aveam decât biletul vechi, cu scrisul Profesorului. Nu m-a mai ajutat cu nimic. De parcă am crescut și diagnosticul îmi rămăsese mic. Diagnosticul meu de care eram mândră, cel cu rezonanță regală, era privit acum cu neîncredere de medicii la care mergeam: nu ai cum să ai asta acum, de atâta timp ar fi trebuit să nu mai fii, îmi ziceau unii. Alții se mulțumeau să dea din umeri și să îmi spună că nu pricep ce vreau de la ei.

        După ani de căutări și încercări, am renunțat. Nopțile erau din ce în ce mai lungi, somnul o loterie. Perna mă ajuta acum și în timpul zilei. Lucram de acasă, cu picioarele întinse pe pat, cu perna-pietroi deasupra lor pentru a înăbuși durerea. Nu puteam lucra la birou decât blindată cu papuci și cu șosete groase. Orice curent mă tăia pur și simplu în carne vie.

        Într-o zi m-am mutat într-un bloc cu grădină în spate. O grădină invadată de brusturi mari, cu frunze uriașe. Toată vara am cules frunze cu care îmi înfășuram picioarele până la genunchi, sperând ca plantele să se hrănească din durere. Nu reaușeam să obțin un diagnostic, medicii mă purtau în continuare pe drumuri închise. Am intrat într-o clinică de cartier și am obținut niște ședințe balneo. După o săptămână am renunțat din cauza durerilor și mai mari. M-am întors la picioarele înfășurate în frunze de brusture. Și la nopțile în care perna grea îmi mai alina din dureri.

        Am fost sfătuită să încerc tratamentul rece-fierbinte. Două găleți cu apă (una fierbinte, alta rece). Treceam alternativ de la rece la fierbinte, pentru a obliga sângele să circule. A fost un fel de soluție de supraviețuire. Am renunțat la brusture. Oricum, și grădina cam renunțase la el, pe măsură ce umbra copacilor cucerea tot mai mult din spațiul verde.

        Câțiva ani, apoi, nu am mai făcut nimic. M-am afundat în muncă. A fost perioada în care am scris cel mai mult. Poezie, proză, reportaje, interviuri. Compensam fiecare noapte de durere cu dorința și mai mare de a lăsa ceva durabil în urma mea. Ceva frumos, neapărat frumos, îmi ziceam pe atunci. Nu știu dacă am și reușit... Dar așa s-au născut cărțile mele.

        Ziua târâiam după mine niște picioare care parcă mă trăgeau îndărăt. Pașii deveneau tot mai grei, între a prinde un microbuz aflat în stație la 10-15 metri și a-l aștepta pe următorul alegeam a doua variantă. Nopțile deveneau din ce în ce mai albe și mai dureroase. Diminețile îmi lăsau drept tribut, în patul mare, un noian de frământări. Pe măsură ce durerile se întețeau noaptea, zilele se transformau într-un soi de „ghici cât reziști”. Cădeam pe stradă. Din nimic, din senin, fără niciun avertisment. Mă ridicam și încercam, apoi, să identific un semn, o cauză, o greșeală. Nimic. Doar genunchii mei vineți, ca niște martori încremeniți.

        Am decis să bat din nou la ușa unui medic. Am turuit iarăși povestea, fără să mai sper nimic. M-a privit calm. Prințesă, mi-a spus, hai să vedem ce se întâmplă. Și, la fel ca Profesorul de demult, a închis ochii, mi-a luat picioarele cu el, în lumea oamenilor albi. Când s-a întors a rostit către mine cu un calm aproape încremenit: nu simt nimic, nu circulă nimic prin ele. Dar m-a trimis la un alt medic, pentru niște măsurători pe care, vreme de 40 de ani, nu mi le mai făcuse nimeni, adică din ziua aceea când, după practica agricolă, ajunsesem prima dată la spitalul din satul meu.

        Când m-am întors la el cu ”măsurătorile”, a privit îndelung hârtia și mi-a spus la fel de calm: Prințesă, hai să salvăm picioarele acestea! Nu mă costa decât voință. Începem cu post, apoi reflexoterapie, mi-a explicat omul în alb. Pentru post soluția era la mine. Pentru a doua, habar nu aveam încotro să privesc. Telefoane, întrebări, studiu, citit pe internet, căutări, rugăminți. De la primul om recomandat am ieșit în lacrimi. Trebuia să dau pentru câteva ședințe jumătate din salariul meu de atunci. Am luat variantele pe rând. Nu erau foarte multe, dar la final am ales. Era alegerea care avea să mă salveze!

        Discuția la telefon a fost scurtă. Ziua și ora. Omul meu era prin Republica Moldova. Ulterior aveam să aflu că îl sunasem în timp ce era într-o biserică, după o competiție sportivă. Pe scurt, aveam de a face cu un antrenor de karate, dintre cei mai buni chiar. 

        Așa a intrat în viața mea Sensei. Tot un om în alb, mi-am spus în timp ce mergeam către sala de sport.

       
  Sensei m-a născut din nou. Cu o strictețe pe care o îmbrăca într-un soi de glume fistichii, aruncate în timp ce mâna lui săpa la propriu în talpă. Femeile care au născut știu ce înseamnă durerile facerii. Ei bine, durerea în talpă (în timpul ședințelor de reflexoterapie) e cam pe acolo, doar că durează mult mai mult. Mergeam zilnic la Sensei. Au dispărut din viața mea tot ce însemna lapte, carne, brânză, ouă. Cafea, dulciuri, acid, sărat, complicat și sofisticat. Am început să alerg. În prima seară, normal, am căzut după primii 5 metri alergați. Îmi amintesc privirile unui tânăr care m-a ajutat să mă ridic, tăcerea lui nedumerită: căzusem fără să mă împiedic, pur și simplu din nimic.

        Au trecut trei luni în ritmul pe care Sensei îl stabilise. Eram disciplinată și dornică să îmi păstrez picioarele. În tot acest timp, Sensei lucra la ceea ce aveam să devin, a ceea ce simțeam deja că trebuie să devin. Încrederea în mine, statornicia în a crede, îndrăzneala de a schimba, de a elimina din viața mea răul care începea să mă frigă.

        După trei luni am mers din nou la cabinetul care măsura viața din picioarele mele. Simțeam eu însămi că începeam să prind din nou rădăcini, dar când am dus rezultatele la medicul meu, am avut confirmarea pe care o așteptasem toată viața: Prințesă, mi-a spus cu mâna ridicată, în care flutura hârtiile cu măsurătorile, asta e de publicat în revistă! Ai reușit!

        Apoi a închis ochii, mi-a luat iar picioarele cu el și, când a deschis ochii, a spus cele mai frumoase cuvinte: Ai viață aici, le simt cum palpită!

        De trei ani, în fiecare zi, mă bucur de fiecare pas. Îmi simt tălpile grăbindu-se pe asfalt și zâmbesc de fiecare dată când îmi amintesc greul și căderile. Prind orice microbuz, pentru că acum alerg, și o fac cu bucuria vieții care îmi cuprinde tălpile. Fiecare drum devine pentru mine un dar!

        Nu mai poftesc la șnițele cu pui. Ele îmi amintesc astăzi doar de mama care nu mai e.

        Au rămas lângă mine oamenii care m-au învățat cum să trăiesc. Am renunțat la cei care se hrăneau din mine.

        Am învățat că recunoștința este tot o rugăciune. De aceea, astăzi, sunt recunoscătoare nu doar oamenilor în alb (medici și Sensei), ci și picioarelor mele atât de îndurerate vreme de zeci de an. Povestea noastră împreună mi-a adus și multe fericiri, o călătorie care m-a purtat prin locuri de aproape și de departe, care mi-a dăruit prieteni statornici și curajul de a umbla prin lume.

        Da, mai vin războaie. Dar ce am trăit până acum a fost tare fain și frumos!

MULȚUMESC!

 

O RECENZIE DE GEORGICĂ MANOLE

(31 mart. 2023, în Revista Luceafărul)

Florentina Toniţă este un umanist nativ, printre puţinii pe care îi mai are Botoşanii. 

Cu o activitate în forţă spre binele jurnalismului local, posesoarea unui metabolism echilibrat în relaţia cu semenii şi cu o abilă putere de sublimare a emoţiei în versuri, vine în faţa cititorilor cu un volum de interviuri intitulat „Portrete memorabile” (Editura „Junimea”, Iaşi,2022, colecţia „Dialog XXI”). Nu e uşor să iei interviuri într-un moment în care sunt tot mai multe voci care, pe drept aş zice, spun că „dialogul este în cădere liberă”.  Şi dacă afirmă aceasta o personalitate ca Andrei Pleşu, trebuie s-o credem atunci când adaugă: „Cu cât „globalizarea”, „multiculturalismul, „asumarea alterităţii”, par să se impună cu „de-la-sine-înţeles” al postmodernităţii, cu atât spontaneitatea şi firescul dialogului devin, în mod paradoxal, mai precare.”

O întrebare pe care ţi-o pui ca cititor e următoarea: ce este o persoană memorabilă în accepţiunea Florentinei Toniţă? Citeşti cele douăzeci şi cinci de interviuri şi poţi remarca la intervievaţi: axarea discuţiei pe un anumit context (istoric, sociologic, politic, naţional, internaţional etc.), o prezenţă de spirit dublată de un mare grad de condescendenţă şi o raportare la activism, acea forţă pulsională generală ca important factor ce determină caracterul. 

Florentina Toniţă face un fel de psihologie specială având în vedere marea diversitate umană abordată: actori, pictori, scriitori, slujitori ai bisericii, sportivi, medici, psihologi, regizori, jurnalişti, geografi, sociologi, istorici, ingineri, biologi, avocaţi etc., majoritatea făcând parte din edificiul său afectiv. Mai mult, fiecare beneficiază de câte un şapou scris în stilul inconfundabil al acestei autoare. În calitatea de iniţiator al dialogului are ştiinţa de a nu reduce totul la preocuparea de bază a celor douăzeci şi cinci de portrete, apelând  şi la factori complementari specifici intervievatului. Discuţia nu se poartă numai pe îngustimea unei alei, ea lărgindu-se acolo unde flerul Florentinei Toniţă simte că poate marşa şi pe alte planuri, preocupări, relaţii ale invitaţilor săi, alcătuind un roman cu tot atâtea personaje care au o legătură cu Botoşani şi care se pun în legătură cu sufletul şi geniile acestui topos şi, nu de puţine ori, cu alte zone naţionale. 

Cu Ana Maria Sandi se face o călătorie prin viaţa lui Enescu, în timp ce de la Dochina Bajureanu aflăm date relevante despre ciberneticianul Ştefan Odobleja. Raluca Rogojină ne aduce în memorie Foametea din Moldova anilor 1946-1947, în timp ce Dumitru Murariu  face o excursie în viaţa lui Grigore Antipa. Pertinente sunt şi ideile lui ROC despre poezie, proză şi teatru, la care se adaugă o caracterizare a intelectualului făcută de Constantin Arcu. Mircea Carp, alt botoşănean, vine cu ipostaze ale Botoşanilor de altădată, neuitând să amintească şi de activitatea la „Europa Liberă”. Raluca Pavel face o tratare filozofică a conceptului de libertate, iar Corneliu Iaţu pleacă de la Miorcanii săi şi de la familia Pillat, ajungând la Spiru Haret  sau Aurel Dorcu. Despre vechea familie Lichiardopol  vorbeşte Ieva Lykos, iar de la Liviu Poenaru aflăm câte ceva despre lumea actuală sau despre Victor Brauner. Despre Lucian Valea ne aminteşte Victor Teişanu, gesturile de recunoştinţă fiind evidente. Miorcanii şi Pillateştii ne sunt aduşi în actualitate de Monica Pillat, iar Mihai Ursachi de fratele său Gheorghe Ursache. „Cartea vieţii” sale o găsim în vocea lui Gellu Dorian, aşa cum de la Corneliu Dumitriu aflăm drumurile pe care a plecat din Rădăuţi Prut. Un interviu aparte este cel cu Andrei Ciopec, unde cititorul poate identifica o modalitate de a intra în rezonanţă cu duhul creştin, iar despre pictorul Nicolae Tonitza aflăm date noi de la Andra Tonitza. Şi exemplele ar putea continua, intervievaţii asigurând volumului un caracter profund enciclopedic. 

Florentina Toniţă gestionează bine diada Marte (masculin) – Venus (feminin), nesimţindu-se apropieri de un pol în detrimentul celuilalt. Şi aici m-aş întoarce la Andrei Pleşu care acordă unui interviu bun trei caracteristici importante, pe care autoarea le respectă cu asupra de măsură: directa proporţionalitate cu volubilitatea interlocutorilor, întrebările să nu fie „gata făcut”-uri, iar cel ce pune întrebările să-i cunoască bine activitatea celuilalt. Deşi limbajul este unul preponderent tehnic, iar construcţia volumului este o îmbinare de douăzeci şi cinci de secvenţe de viaţă, cititorul se poate lămuri cu privire la un vast ansamblu de concepte, idei sau situaţii cum ar fi: timpul creaţiei, consecinţele dependenţei de internet, educaţia receptorilor de artă, actul intern al creaţiei, persistenţa în cultivarea nonvalorilor, despre compromisurile în artă, anticomunism, copilăria în comunism, ataşamentul faţă de Botoşani, bucuria de a fi român, ştergerea valorilor prin uitare, şcoala în comunism, relaţia copil-adult, pericolele societăţii actuale, sau despre partea halucinatorie ca potenţial în fiecare individ.

Având permanenta preocupare a întoarcerii în timp a interlocutorilor, a dislocării dintr-un  topos şi ducerea lor în altul în vederea vitaminizării amintirilor, precum şi abilitatea de a-i provoca încât să treacă de la autodefiniri la introspecţii, de la notaţii aforistice la comentarii sociale, o apropie pe Florentina Toniţă de marii intervievatori ai revistelor literare româneşti.

Nicolae Dărămuș: ”Unde dispar lupii, se infiltrează câinii”

A renunțat la Medicină și s-a lăsat de vânătoare când a înțeles că trăirea nu înseamnă supraviețuire, ci respect pentru Viul Vieții. Că boala nu este o întâmplare, așa cum medicamentul nu poate tămădui degradarea spiritului. S-a întors la natură, pentru a o sluji cu credință și onestitate. A experimentat tot frumosul vieții, de la muzică, literatură, fotografie, la călătorii și activism ecologic.

Născut pe 21 mai 1954, Nicolae Dărămuș este absolvent de Medicină. Profesia avea să îl aducă, în anii 80, în nordicul Darabani. O perioadă pe care o păstrează și astăzi în memoria afectivă a unui ”timp vechi, firesc și tihnit”. 

A publicat cărți în România, SUA, Luxemburg și Franța, este cunoscut ca fotograf cu multe expoziții personale. Este desenator, om de presă, promotor al eco-artei. În 1994 a fondat SENTRA (Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR), axată pe educația pro-natură prin mijloacele artelor, precum și pe activități de teren (monitorizarea agresării patrimoniului faunistic și al habitatului forestier). A fondat revista de ecologie "Carpații azi" (1996). Este scenarist și realizator de film de televiziune (”Ochii triști ai naturii”, TVR, 1997, ”Ecologia, o inevitabilă disciplină”, 1996-1997).

-Domnule Nicolae Dărămuș, să spunem dintru început că purtăm această discuție în avansul unei proiectate întâlniri cu cititorii botoșăneni, pentru a lansa cea mai recentă carte a dvs., ”Distinsa fiară. O povestire pentru copii de la 7 la 77 de ani și peste ...”. Și pentru că biografia dvs. este legată (și) de Botoșani, vă propun să ne întoarcem la Darabani, acolo unde ajungeați, ca proaspăt absolvent de Medicină, în anii 80. Îmi amintesc, dintr-o întâlnire mai veche, cum descriați acel moment: ca tânăr medic, puteai fi repartizat într-o localitate pe unde trece trenul, într-o localitate de unde se aude trenul sau… în una în care s-a auzit de tren. Firește, Darabanii… Ce au însemnat pentru dvs. acei ani, într-un comunism crâncen și (încă) rezistent?

-Etapa de început îmi este de fapt copilăria trăită în satul bunicilor materni, Sebeșel, pe cursul Sebeșului, râul care spre izvoare se numea Frumoasa; Valea Frumoasei, pomenită de Mihail Sadoveanu și Ionel Pop în scrierile lor... Întâlnirea cu Darabanii mi-a prilejuit o întoarcere în acel timp, după mulți ani în care Clujul și școlile m-au separat de el. Spun asta întrucât, în acei doi ani petrecuți la Darabani, am fost conștient de norocul și de minunea retrăirii a ceea ce-mi place să numesc ”coada timpului” – a timpului vechi, firesc și tihnit – pe care o asigura exact acest ținut ”unde s-a auzit de tren”; un ținut curat, sănătos, mărginit de Prut; un râu colcăind de pești, cu plaje și zăvoaie generoase, cum tot generoase în viețuitoare erau și pădurile molcome de acolo și de atunci. 

-Medic și vânător. Două cuvinte care vă defineau în acea perioadă dărăbăneană. Astăzi nu mai sunteți nici medic, nici vânător. Însă vorbiți poate mai mult ca niciodată despre medicină, natură și vânătoare, deși într-o cu totul altă paradigmă. Ați fi ajuns la credințele de astăzi dacă nu parcurgeați acea etapă de început?

-La credințele de azi – cum spuneați – adică la schimbarea percepției asupra relației om-natură, am ajuns încet, la scurtă vreme după 1989, odată cu plecarea ”din coada timpului”,  în Bucovina. A fost o reîntoarcere în adevăr întrucât libertatea de după – așa cum s-a arătat ea multora – a trezit în mine vechea frăție cu ”râul, ramul”, ursul și cu toate celelalte ființe; un loc unde arma  de vânătoare și lăcomia omului contemporan cu mijloacele sale tehnice agresive nu-și mai aveau locul.

-Sunteți scriitor, gazetar, activist de mediu, fotograf de natură, desenator. Ați introdus, însă, în conștiința publică, și câteva sintagme surprinzătoare. M-aș referi aici, de pildă, la ”literatura ecologică”, la ”eco-arte”, chiar și la ”patriotismul planetar”. Au devenit aceste concepte fundamente pentru trezirea emoției, empatiei, compasiunii pentru tot ce e viu, așa cum v-ați dorit?

-Dacă e vorba de o devenire în masă, nu!... Nu au devenit. Dacă e vorba de înțelegerea și trăirea acestor concepte de către unii cititori – căci despre literatură vorbim – da! Am avut bucuria de a primi mereu semnale de la cititori necunoscuți care mi-au mărturisit schimbarea lor interioară, după ce au citit unele povestiri sau nuvele din cărțile mele. Cert este că vehicularea mesajului pro natura numai prin îndemnuri raționale nu prinde. Dimpotrivă, vehicularea mesajului ecologic prin emoție – ”prin inimă”, cum îmi place să spun – prinde, are remanență și se sălășluiește durabil în conștiință...  Vorba fiind de eco-arte, eco-literatura fiind una dintre ele. Voi reveni la subiect.

-”Nu există revoluții, ci doar evoluții”, spuneți, argumentând prin faptul că ”revoluțiile schimbă numai liderii, nu și spiritualitatea maselor”. Care este calea cea mai potrivită – în zilele noastre – pentru ”evoluție”?

-Calea evoluției spirituale, teoretic, este una simplă: recantonarea omului în bunul simț, adică în măsură și, deopotrivă, recantonarea vieții individuale - ca stil, preocupări, ocupații – în paradigma lui ” a fi”.

Or, la ora actuală, covârșitor, masa trăiește în ” a avea”: ”de toate”, mult și tot mai mult. Schimbarea așadar nu poate fi bruscă și în masă, ci este individuală, om cu om și om de la om. Doar așa, om cu om, crește numărul celor ”de-o făptură și de-o seamă” spre ceea ce numesc masa critică necesară ”adevărului, binelui și frumosului” unui loc, ținut, țară. Este un proces lent în care cei care simt așa și au mijloacele necesare – cuvântul grăit, scris – trebuie să acționeze. Cu răbdare. Este o lucrare îndelungată, precum o ștafetă. E ca la plantarea unui pom: unii îl pun în pământ, alții îl udă, îl curăță... Apoi alții și mereu alții continuă îngrijirea și cândva, poate, nepoții copiilor noștri vor culege roadele: o societate ”devenită”, așezată pe normele lui ”a fi”. Între aceste norme – apropo de ocupații – aflându-se cultivarea vocației, ”înmulțirea talanților” personali: adică, a fi cel ce ești menit să fii, făcând în viață ceea ce ești menit să faci. Asta exclude, evident, căutarea unui oarecare ”job” bine plătit.

-Într-o discuție pe care o aveam în urmă cu câteva săptămâni vorbeați despre ”piciorul mai scurt din creier”, o descriere plastică referitoare la oamenii care au un ”handicap” nevăzut, indivizi care – deși ”iuți la minte” – sunt lipsiți de conștiința propriilor fapte și de consecințele care decurg din ele. Un ”picior mai scurt” pe care îl putem identifica astăzi grație neuroștiințelor. De ce este important să abordăm (și) astfel individul, societatea? Și, mai ales, cum identificăm oamenii cu ”un picior mai scurt în creier”?

-Este un subiect relativ nou în știința și practica medicală și în mod particular în cea a neuroștiințelor. Poate îl voi dezvolta la prelegerea interactivă prilejuită de lansarea cărții ”Distinsa fiară”, întrucât și cartea este un pretext spre a arăta eroarea vânătorii sportive - dar și eroarea generală, în care viețuiesc, practic, fără excepție, toți oamenii: fiecare în felul său având acest ”defect” și în grade diferite. Defectul generând diverse dependențe: unele mai ușoare și acceptate social, altele extrem de grave, distrugătoare și autodistrugătoare. Identificarea simptomatic-comportamentală – cum tocmai ați spus – nu e dificilă. Căci ea presupune ”observarea celuilalt”. Identificarea propriului ”picior mai scurt” din creier este însă problema! Asta întrucât și vindecarea – cea prin neoneurogeneză – este operă proprie: o autovindecare prin ”creștere”... Voi explica de voi avea prilejul, arătând și formațiunile cerebrale deformate și ce înseamnă ”creșterea” individuală.

-Neoneurogeneza, un alt termen pe care îl întâlnim în discursul public al dvs., atunci când vorbiți despre procesul de ”vindecare” prin făurirea de noi neuroni. De ce ”mintea creață”, pe care deseori o folosim în sens peiorativ, ar trebui să ne preocupe mai mult și ce ar trebui să facem pentru a evita hipertrofia creierului ”primitiv”?

-Iată că tocmai că am anticipat întrebarea asta. Așadar, spre a deveni ”altfel”, părăsind dependențele, e nevoie de a le defini, ele fiind exact rezultatul invocatului creier primitiv – ”creierul de maimuță”, cum îl mai numesc - reprezentat de corpul striat cerebral, cel care depinde de producerea unui bine cunoscut neurohormon: dopamina: hormonul plăcerii, al satisfacției. Or, una este să îmi depindă plăcerea de factori exteriori – de la alcool și mâncare, la shopping și diverse alte consumuri – și cu totul alta este ca dopamina să mi-o produc grație exersării și cultivării propriilor talente. Aici este, de fapt, cheia întrucât la ora actuală presiunile parentale, cele școlare și sociale dovedesc un toxic pragmatism intențional, centrat pe viitoarea rentabilitate financiară a profesiilor alese de tineri, și nu pe descoperirea ”talanților”; care acțiune se poate începe – dacă se începe...  – numai și numai în casa părintească, în timpul celor ”șapte ani de acasă” (până spre pubertate); niște ani care azi, tot din cauza părinților ocupați peste măsură cu ”a avea”, nu mai există, copilul fiind instituționalizat de pe la doi ani. De unde și dezorientarea vocațională a tinerilor.

-Atunci când ați abandonat medicina ”clasică”, ați spus că ”omul nu poate fi vindecat”, pentru că, în fapt, bolile nu sunt decât consecințe care au la bază cauze spiritual-comportamentale. În schimb, avem nevoie să ne vindecăm de frică, să ne redirecționăm trăirea de la ”a avea” la ”a fi” și a trăi în iubire. Or, spuneți, acestea nu se pot obține prin medicamente, ci mai degrabă printr-o ”resetare spirituală”. Concret, de ce avem nevoie pentru a ne elibera de frică?

-Pomenisem mai înainte de ”corpul striat”. Este o formațiune cerebrală veche – filogenetic vorbind – ea asigurând supraviețuirea speciilor sub aspectul hrănirii, reproducerii, captării de informații, dobândirea autorității în grup (haită, trib) și economisirea energiei. Și este o structură nervoasă prezentă la toate vertebratele, de la broască, la lup, de la maimuță la... om. Vorbind despre om, corpul striat s-a dezvoltat în zorii formării speciei homo sapiens, la vremea la care nesiguranța zilei de mâine – ca hrană, ca ființare – era uriașă, pericolele naturale fiind la tot pasul. Este motivul pentru care funcționarea sa era fundamentată pe frică și pe lăcomia de moment. De pildă: dacă omul primitiv a vânat ceva azi, tot azi înfuleca până nu mai putea, căci ziua de mâine nu e sigură sub nici un aspect. Este motivul pentru care formațiunea cu pricina și-a păstrat ”lăcomia” și la omul modern, mai cu seamă acolo unde în copilăria celor ”șapte ani de acasă” părinții nu s-au ocupat de temperarea și echilibrarea sa. E un subiect extrem de dramatic și generos.

-Folosim prilejul – și sperăm să abordăm pe larg tema aceasta chiar la Botoșani – pentru a deschide un alt subiect extrem de sensibil, acela al vânătorii ”pe fondul cinegetic”, în fapt acțiuni care au loc prin sate și care nu urmăresc decât uciderea câinilor așa-numiți ”sălbăticiți”. Ce se ascunde, de fapt, în spatele acestor acțiuni ale administrațiilor și câtă vină ar trebui să își asume o comunitate în cazul unor astfel de derapaje?

-Câinii sălbăticiți trebuie deosebiți de câinii comunitari: cei numiți câinii fără stăpân. Câinii sălbăticiți, practic, au ocupat nișa eco-etologică a lupului, sălbăticiunea atât de mult blamată și prigonită în basme și de către vânători. Reducerea efectivelor de lupi – prin otrăvire cândva, prin pușcă tot timpul – a permis câinilor fără stăpân să părăsească urbanul și, organizându-se semenea lupilor – în haite – să vâneze.

De reținut că, în meniul lupilor, câinele este trufanda!... Deci unde dispar lupii, se infiltrează câinii. Așa se face că acești câini interferează cu interesul vânătorilor pentru ceea ce – anapoda – este numit ”vânat util”: iepuri, căpriori, cerbi, păsăret. Adică, fauna care împodobește și îmbogățește mesele omului. Practic, lupta vânătorilor cu lupii a luat calea luptei cu acești câini. Răspunderea, firește, revine omului, întrucât atât câinii comunitari cât și cei sălbăticiți, cel puțin inițial, provin din câinii nesterilizați aflați în gospodării.

-În așteptarea unei lansări la Botoșani, ce ne puteți spune despre cea mai recentă carte a dvs. și care au fost reacțiile publicului în întâlnirile de până acum?

-Este vorba despre o nuvelă ilustrată cu fotografii de faună din arhiva mea și cu desene proprii, rezultând – îndrăznesc să spun! – un obiect de eco-artă: literară și fotografică, tipărit în condiții excelente. Este, practic, un album foto-literar.

Este la a doua ediție, prima ediție apărând la Editura ALL și fiind premiată atunci de USR și Universitatea de Arte București. Acum ediția este mult ameliorată, atât sub aspectul prozei, cât și al ilustrațiilor.

Privitor la reacțiile publicului, subliniez ceea ce aș numi ”atingerea scopului”, despre care am mai vorbit: schimbarea, devenirea omului întru frăția sa cu ”râul, ramul” și cu toate cele aflate în Marea Lucrare Divină. Au fost necunoscuți – deveniți apoi prieteni – care m-au căutat spre a-mi mărturisi: ”După ce am citit-o, m-am lăsat de armă!...”.

Firul nuvelei urmează ceasurile ultime din viața unui urs care, după ce a scăpat din lațul oțelit, umblă cu glontele în măruntaie. Se regăsesc două planuri narative: cel al unui martor ”însoțitor” și cel al interiorului fiarei, al simțirilor acesteia, până la stingere. Este, din nefericire, o întâmplare adevărată.

Ancheta literară: Theodor Damian, despre scris și iubire

Părintele prof. Theodor Damian, distins preot și cărturar, viețuiește în New York, având o bogată activitate de păstrare și promovare a culturii și identității românești. Nu a uitat niciodată locurile natale, unde revine de câte ori are prilejul, fiind o prezență constantă și în paginile revistelor literare, în special cea din Botoșani – Hyperion.

Theodor Damian a avut amabilitatea de a răspunde anchetei noastre:

1.Vârstele omului. Cum v-ați/vă regăsit/regăsiți în propriile vârste? Ce aţi câştigat, ce aţi pierdut pe acest drum?

2.Vârstele iubirii. De la inocență la Taină. V-ați întoarce, pe această cale a iubirii, pentru a recupera/retrăi ceva anume? Există viață în afara Iubirii?

3.Vârstele scrisului. Din nou inocență. Maturitate. Există o vârstă a scrisului sau, să spunem, un scris al fiecărei vârste?

1.Vârstele omului. Cum v-aţi regăsit /vă regăsiţi în propriile vârste? Ce aţi câștigat, ce aţi pierdut pe acest drum?

Vârstele omului, într-adevăr un drum. Sau mai degrabă un pelerinaj, căci pelerinajul implică ideea de sacru, iar sacrul pe aceea de taină. Iar noi zicem şi credem că viaţa omului este sacră. Deci omul, o taină care vine dintr-o taină şi se îndreaptă spre alta. Şi moartea este o taină. Şi Adrian Păunescu, în poemul Memento, punea această întrebare fundamentală: De ce se moare?! Dar şi dincolo de moarte, dacă vorbim de înviere, de viaţă veşnică, de Împărăţia lui Dumnezeu, tot de taină vorbim.

Pentru mine, şi probabil pentru majoritatea oamenilor, vârstele mele reprezintă un pelerinaj fascinant pentru că învăţăm viaţa din mers, niciodată epuizând-o, ne confruntăm cu realităţi externe şi interne în mod constant, suntem tot timpul actorii fără studii de specialitate, cam aşa cum frumos zice Al. Ştefănescu-Est: „Aşa e viaţa, e un teatru / Şi noi suntem actorii ei / Da, dar în celelalte teatre / Când intri-n scenă, ştii ce vrei / Pe câtă vreme teatrul vieţii / Îl joci cu rolul ne-nvăţat / Şi nu e nici măcar sufleurul / Să-ţi sufle când te-ai încurcat”.

La vârsta pe care o am acum, privind înapoi etapele vieții mele, pot spune cu certitudine că sunt ale mele. În sensul că mă recunosc în ele, că sunt pe deplin mulțumit de identitatea pe care mi-au creat-o, că atât copilăria, cât și adolescența și fazele maturității sunt vii și încă lucrătoare în mine. Că nu îmi doresc să fi fost altcineva. Și asta pentru că privind înapoi văd cu bucurie sensul pe care fiecare vârstă a pregătit-o pe următoarea, deci sensul general al întregii vieți până acum. 

Trebuie să adaug că în descrierea acestei stări de spirit cu privire la viața mea, un rol capital l-a avut și îl are credința în Dumnezeu. Pe seama intervenției lui Dumnezeu pe tot parcursul vieții pun împlinirea treptată a tuturor viselor copilăriei și adolescenței în fazele devenirii mele ulterioare. Cu alte cuvinte, cred că toate împlinirile mele nu sunt bazate pe întâmplare, ci pe rânduială divină. Această credință luminează înțelegerea și sensul întregii vieți şi totodată îmi întărește convingerea că Dumnezeu va fi cu mine și dincolo de trecerea din lumea de aici. Această credință este ceea ce generează sentimentul unei vieți împlinite. Și deci bucuria de a fi.

2.Vârstele iubirii. De la inocenţă la Taină. V-aţi întoarce, pe această cale a iubirii, pentru a recupera/retrăi ceva anume? Există viaţă în afara iubirii?

„Și totuși, oamenii-aleargă cu brațele deschise spre iubire”, cânta pe vremuri Margareta Pâslaru ca răspuns la sugestia „ce bine ar fi dacă am putea trăi fără a iubi”. Deci nu se poate. Omul este chipul iubirii. Chipul lui Dumnezeu, care este iubire. Mai mult decât Descartes care identifică existența cu rațiunea (cogito ergo sum), şi chiar decât Kierkegaard, care o identifică, mai teologic, cu credința (credo ergo sum), Dostoievski o identifică sublim cu iubirea (amo ergo sum) și definește totodată iadul ca neputință de a iubi. 

Iubirea este împlinirea completă a omului și umanului, ea este inocentă și acest lucru se vede și din caracteristicile şi roadele ei atât de frumos rostite de Sfântul Apostol Pavel în celebrul său imn al dragostei (I Corinteni, 13). Și este taină, așa cum se vede și din superbele metafore din Cântarea cântărilor. Dar este taină în special pentru că iubirea e divină. Și de aceea, când iubim în mod autentic simțim divinul din noi. Trăim într-o stare de copleșire. Suntem transportați dincolo de cuvânt. Cum spune frumos Ioan Alexandru: „cuvânt nu mai era - şopteau / Doar adâncimi fără de nume” (Zbor curat). Și la fel de frumos, Lucian Blaga: „Iubind ne-ncredințăm că suntem. Când iubim / oricât de-adâncă noapte-ar fi / suntem în zi / suntem în Tine, Elohim” (Psalm). 

Pe calea iubirii aș merge înainte și înapoi ca într-un pelerinaj de la un loc sfânt la altul, dar nu pentru a recupera ceva, ci pentru a mă adăpa constant din bucuriile trecute, așa cum, atunci când ești departe de casă, te apucă dorul de casă și revii spre a-ți umple sufletul iară și iară. Poate și în sensul unei necesare și permanente conștientizări a frumuseții iubirii. 

Nu există viață în afară iubirii, căci viața noastră este expresia iubirii divine şi rodul iubirii părintești. Dar în alt sens vorbind, o viață în afară iubirii este infern. „Și totuși, oamenii-aleargă cu brațele deschise spre iubire...”

3.Vârstele scrisului. Din nou inocenţă. Maturitate. Există o vârstă a scrisului sau, să spunem, un scris al fiecărei vârste?

Am scris toată viața. Aș putea spune că m-am scris toată viața. Am și acum unele dintre poeziile scrise în copilărie, din care se vede frumusețea naivității și a inocenței. Scrisul a fost un vis permanent visat şi, pe etape, împlinit permanent. Multă poezie, multe caiete-jurnal de-a lungul vieții. Creația literară și eseistica teologico-filosofică mi-au luminat viața și i-au dat un sens precis. 

Desigur, fiecare vârstă cu scrisul ei, dar în general în cazul meu, scrisul a reprezentat și reprezintă o constantă care mă construiește în interior, un fel de dum spiro scribo. Scriu din nevoia împărtășirii. Dacă un singur cititor a intrat pe lungimea mea de undă și s-a bucurat, consider că „misiunea” și-a atins scopul. Cam așa cum spune, în alt context, Sfântul Apostol Iacov: „Cine întoarce pe un om păcătos de la rătăcirea căii lui va mântui un suflet de la moarte şi va acoperi o sumedenie de păcate.” (Iacov 5, 20). Așa și cu transmiterea bucuriei, care poate lumina o clipă viața cuiva. 

Scrisul implică și un fel de exercițiu ascetic, de contemplare. Căci cobori în tine cât mai adânc, înspre lumină, pentru a scoate de acolo frumuseți vechi și noi. Iar adâncul este pustia unde Dumnezeu te scoate ca să grăiască inimii tale. Acolo, tu și El. Apoi vii în lume ca să comunici celorlalți experiența marii întâlniri. De aceea, scrisul este totodată și o mărturisire de credință şi chiar mai mult, o împărtășire de sine, căci prin cuvânt dai, nu numai din ceea ce ai, dar şi din ceea ce ești.

Cuvântul Preoției și cel al Poeziei

Născut pe 28 decembrie 1951, la Botoșani, Theodor Damian este absolvent al Seminarului Teologic din Neamț și al Facultăţii de Teologie Bucureşti (1975), deținând totodată un Master și un Doctorat în Teologie (Fordham University, New York, 1993, și Universitatea București, 1999). În anul 1988 se stabilește în Statele Unite, unde a fondat Institutul Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă, cu parohia ortodoxă română "Sf. Ap. Petru și Pavel", Astoria, New York, precum și Cenaclul literar „M. Eminescu” din New York, toate în 1993.

Este poet, teolog, profesor universitar, eseist de factură creștin-ortodoxă, important promotor cultural, editor. Membru al Uniunii Scriitorilor din România și Cetățean de Onoare al Municipiului Botoșani.

Din depărtate Americi, Theodor Damian a tânjit mereu la Botoșanii mici. Plecarea de acasă la 14 ani, când a ales să urmeze Seminarul Teologic Neamț, nu a însemnat decât o pregătire pentru viitorul exil. Pentru că apoi au urmat cărări din ce în ce mai multe, din ce în ce mai lungi. Ca un labirint, plecările și întoarcerile lui Theodor Damian s-au dovedit a fi necesarele căi de cunoaștere și autodisciplină întru Cuvânt. Cuvântul Preoției și cel al Poeziei.

”Vine Monique… vine Monique…”

Citind cartea ”Ultima vară în Bretania. Istoria unui exil”, a excelentei actrițe și scriitoare Ada D'Albon, cititorului i se reamintește povestea tragică a unei mari pianiste franceze al cărei destin muzical - și nu numai - avea să fie curmat în România.

Scrie Ada D'Albon despre Monique de La Bruchollerie: ”Nu pot uita ființa ei delicată. Îmi amintesc că purta o rochie verde. Drăgălășenia ei a încântat toată adunarea, degetele ei pe clape au impus o tăcere armonioasă… Apoi, pianista a fost victima unui accident de mașină pe drumurile pline de hârtoape ale României, accident din care a scăpat cu viață, dar cu degetele zdrobite pentru totdeauna”.

O mare pianistă, care se impusese la nivel internațional. A concertat în România în 1947, de atunci devenind prietenă cu Monica Lovinescu, alături de care petrecea zile întregi pe litoral, la Mangalia. Tot atunci, în 1947, s-a întâlnit cu arhitectul George M. Cantacuzino, care era sub supravegherea comuniștilor. Monique de La Bruchollerie acceptă să preia de la arhitect ”un colier de smaralde și un inel frumos” pentru soția acestuia, aflată în Anglia. „Romania de astăzi nu ne mai vrea. Totul e bun pentru a ne distruge, iar ceea ce s-a petrecut pînă acum este doar începutul...“, scria George M. Cantacuzino în scrisoarea către soția sa. Nu peste mult timp - 1948-, arhitectul este arestat de comuniști.

În 1957, Monique de la Bruchollerie se întoarce în România pentru a concerta la București, Timișoara și Cluj.

Nimeni nu se gândea că, într-un mod atât de brutal, cariera ei concertistică se va încheia brusc, dureros, tot în România.

Era 18 decembrie 1966. Concertase la Cluj și trebuia să ajungă la Zagreb, unde se încheia marele turneu. Autoritățile române se angajaseră, prin contract, să obțină biletul de avion pentru Zagreb. Ceea ce nu au mai făcut. Artista a fost urcată într-o mașină mică, a autorităților române. Mașina a gonit prin regiunea muntoasă, cu viteză mare și fără lanțuri de iarnă. Șoferul a pierdut controlul în curbă. Monique de la Bruchollerie a fost salvată, după trei zile de comă, însă mâna dreaptă era distrusă. Nu mai putea cânta niciodată. Plus fracturi de craniu ce aveau să îi afecteze sistemul nervos central. Și probleme la ochiul drept. Avea 51 de ani…

Comuniștii i-au impus tăcerea, pentru a nu se isca un scandal internațional. Avocatul artistei a obținut promisiunea (cu semnătură!) din partea guvernului român că va primi despăgubire în urma tragediei – un milion de franci. Milion care nu a venit niciodată. Doar 60 de mii de franci vechi a primit pianista. Guvernul român a refuzat să mai plătească ceva. Artista s-a chinuit cu tratamentele medicale extrem de costisitoare, a vândut cărți, colecții de artă, tot ce avea de preț pentru a-și prelungi agonia. Până în 15 decembrie 1972, când s-a stins din viață. Avea doar 57 de ani.

Sviatoslav Richter spunea despre Monique de la Bruchollerie că „este unică, un fenomen printre muzicienii, pianiștii vremurilor noastre“.

Iar după concertul din 17 decembrie 1966, de la București, Cella Delavrancea nota în cronica din ”Luceafărul”: „Semnătura muzicală a lui Monique de La Bruchollerie este cavalerismul. A concertat în țara noastră de multe ori în decursul anilor. A încântat de fiecare dată, un public de care se lega prin căldura unui temperament ce nu-și precupețea dăruirea și căruia i se răspundea cu constanta unei aprecieri înrădăcinate. Se auzea: «Vine Monique… vine Monique…», familiaritatea fiind expresia unui suprem omagiu. Astăzi, Monique de La Bruchollerie a atins culmea artei interpretative. A dat la o parte capriciosul farmec al tinereții, ca să exprime durabilul în fluiditatea sonoră, atât de anevoios reținută în scurgerea ei prin însăși structura ei. Și-a dezvoltat cu precizie astronomică știința pianistică, obținând de la instrument posibilități orchestrale rar auzite“.

De ce trebuie să vedem ”Mamele pinguinilor”!

Cel mai dureros pentru o mamă este să nu poată visa la viitor. Sunt mamele care trăiesc doar prezentul continuu, sub presiunea apăsătoare a inevitabilelor greșeli care câteodată, în timp, se transformă în mici, uneori atât de mici victorii!

Durerea mamelor copiilor cu dizabilități este o experiență complexă, care îmbină suferința cu mici momente de bucurie și împlinire. Mamele copiilor cu dizabilități nu se tem de izolare, ci de expunere. Și nu din lașitate se retrag, ci dintr-o discreție asumată. Iar lipsa de înțelegere din partea celor din jur sau stigmatizarea pot duce la o distanțare socială, ceea ce agravează și mai mult sentimentul de singurătate.

Mi-au venit aceste gânduri după ce am vizionat serialul ”Mamele pinguinilor”, un film cutremurător prin însăși simplitatea lui. După un astfel de film, orice scuză a noastră, orice neputință sau nevrednicie pălește. Orice refuz de a face ceva devine ratare, orice delăsare în mersul vremii denotă doar mediocritate și autosuficiență. Această poveste ne amintește cât de important este să ne asumăm suferința și să ne bucurăm de fiecare moment.

Dacă vă e greu să acceptați că oamenii diferiți nu sunt cu nimic inferiori, oferiți-vă o șansă: „Mamele pinguinilor”, serialul polonez care ne așază înainte provocările mamelor copiilor greu încercați. O perspectivă umană asupra unor destine aproape contorsionate din punct de vedere psihic, social, asupra unor familii supuse fără voia lor unui maraton fără oprire.  

Un film în care nimic nu este exagerat, nimic supralicitat. Povestea scoate la iveală latura umană, însă faptele nu sunt deloc romanțate, cu atât mai puțin lipsite de realism.

Cu toate acestea, este multă, multă emoție. Nu ai cum să nu empatizezi cu fiecare personaj în parte, fie el părinte sau copil. Însă mai dure decât lupta cu spectrul autist sau alte dizabilități ori cu sistemul educațional par să fie războaiele interioare.

„Mamele pinguinilor” ne arată personaje aparent antagonice, dar care doar împreună vor reuși să creeze un echilibru salvator: comuniunea între părinții copiilor, profesori și întregul sistem educațional.

Deși la prima vedere pare un serial dramatic, veți vedea că nimic nu este tragic, dimpotrivă: extrem de uman. Personajele sunt portretizate într-un mod apropiat și tandru, pentru a înțelege cum mamele reușesc să își susțină copiii. Este nevoie de multă dragoste și de onestitate în relațiile cu ceilalți.

Filmul mai aduce în prim-plan un aspect dureros: acceptarea unui diagnostic. Nicio mamă nu vrea să se confrunte cu realitatea dură, sperând până în ultima clipă că medicii, profesorii, chiar și familia se înșală.

Pinguinii nu zboară, dar sunt excelenți înotători și unici în felul lor. Titlul filmului pleacă de la comparația pe care unul dintre părinți o face între fiica sa și pinguini. Asta și pentru că – și statisticile confirmă, din păcate! – mulți tați își abandonează copiii cu dizabilități, lăsându-le pe mame să își dedice viața îngrijirii acestora.

Chiar dacă protagonista este mama unui copil cu autism, filmul abordează și alte dizabilități, cum ar fi sindromul Down sau distrofia musculară.

Impresionant la acest film este tocmai frumusețea umană a copiilor și a mamelor deopotrivă. Dar vine și cu dureri încarnate în ființa mamelor. Care uneori nu înțeleg de ce societatea respinge tot ce e diferit, de ce propria familie se dezice de ele, de ce inteligența și performanța copiilor lor nu sunt recunoscute și nici apreciate.   

Serialul polonez este emoționant și inspirațional, iar cei aflați într-o situație similară se vor identifica nu doar cu personajele, ci și cu situațiile construite cinematografic.

”Mamele pinguinilor”
Regia Klara Kochanska, Jagoda Szelc
Cu Masza Wagrocka, Barbara Wypych, Magdalena Rózczka

SENSEI

(I)

Atunci când disciplina sportivă se îmbină cu medicina, viața se rostuiește într-un miracol. Și ieși din nostalgiile prăpăstioase, din victimizările ciopârțite de atâta of, din praful de pușcă dincolo de care nimic nu mai înflorea.

Ce minune că ești, ce-ntâmplare că sunt, zice poetul și începi să te cauți în toate întâmplările zilei. La început te prefaci că te știi, te amăgești că te cunoști destul de bine încât rămâi fixat în călcâiele verii secetoase ca în așteptarea unei inevitabile sentințe. Dar simți și pământul surpându-se și cum pe umeri se înalță depozite de gânduri. 

Cineva, cumva, trebuie să te învețe curajul, să te facă să înfrunți spaima, să te întoarcă într-o zi cu fața către tine. 

Întâlnirea cu Sensei e răvășitoare sau nu e deloc. Nu este cale de mijloc, așa cum valul nu se oprește niciodată la jumătatea drumului către țărm. Dai peste Sensei și gândul te duce către altă ”civilizație”. Către acel tărâm al simplității dure, dar salvatoare. Înveți să trăiești cu tine fără patimă, fără duritățile și asperitățile inimii. Dar mai ales înveți despre tine. Știi acum că ziua se adaugă altei zile doar atunci când ți-ai onorat cu adevărat viața. Știi acum că nimeni nu te distruge mai mult decât tu însuți o poți face. Dar mai presus de toate știi acum că, chiar dacă ai în jur sute de tămăduitori, cel mai bun vindecător pentru tine însuți ești chiar tu. 

Sensei. Când scrii despre el?, m-a întrebat o bună prietenă. Nu aș ști de unde să încep, am zis. E nedefinit și totuși atât de cuprinzător. 

E Învățător, dar bate și cărările hazului nestăpânit. Și cel mai frumos e cum te ia de mână și te duce în fața lui Dumnezeu. Cum te împacă și de ”dezpacă” cu lumea. Și te desprinzi ușor-ușor de toate amăgirile, te dezlipești de toate atașamentele găunoase și iei viața de la capăt. Cu simplitate, cu adaos de pace, cu seninătate. 

Și e modul cel mai natural în care lumea se desface în tot felul de înțelesuri.

(II)

O credință vine în întâmpinarea binelui. Când întâlnește altă credință, atunci binele se înfăptuiește. 

”Eu nu știu cât sau până unde pot. Dar știu că pot”. Sensei crede și credința lui mută munții. Muntele ești tu. Cu necredința, cu spaimele, cu înverșunarea, cu durerea ta. Și într-o zi începi tu, munte peste munte până ieri de neclintit, să cobori povârniș cu povârniș, pantă cu pantă, îți iei adio de la piscurile de mândrie și scoți din obișnuință frâna de minte, de talpă, de dependență. ”Eu cred”, spune Sensei, ”dar fără tine nu pot să fac nimic”. Cum Iisus i-a spus femeii: ”Credința ta te-a mântuit, mergi în Pace!”

Nimic nu e disperare. Totul e timp. Aici și Acum. ”Misiunea mea este să învăț să spun DA”. Pe noi societatea ne învață să spunem NU, să ieșim din complicatul ”noi” și să îl așezăm pe piedestal pe ”eu”. 

Sensei a învățat lecția lui DA. De la Maica Gavrilia, predată cu tot cu manualul suplimentar de inimă-bună. Binele se împarte pentru a se împlini. Altfel se gudură leneș în autonomia eului suprem și sfârșești într-o lamentabilă laudă-de-sine. 

De la Sensei înveți rostul clipei. Din Aici și Acum se naște viața ta. Depinde doar de tine cum și unde o așezi. 

Uiți durerea și începi să te descoperi. Nu bănuiai în tine atâta forță, determinare, credință. 

E greu, e ușor? Eu spun că e frumos. Că e bine să răstorni carul în mijlocul drumului și să faci drumul mai departe la pas. Ușor, eliberat de balast și mai ales cu lecțiile învățate. Una dintre ele: Învață să spui DA!

(III)

”Din ziua ceea, părăsind grădina,/ Mi-am smuls din lutul reavăn rădăcina,/ M-am răsucit și am întors-o-n sus/ S-o-nfig adânc în boltă ca pe-un fus/ Și seva pentru rodul ce-l frământ/ S-o trag de sus din cer, nu din pământ”. Am asociat deseori imaginea asta din ”Nebunul”, excepționala poezie a lui Demostene Andronescu, poet creștin și supraviețuitor al temnițelor comuniste, cu oameni pe care i-am întâlnit pe cale. Oameni cu rădăcinile înfipte-n Cer!

Sunt oamenii care, chiar înconjurați de lume fiind, își trăiesc singurătățile într-o libertate absolută. Fără atașamente, iluzii, prăpăstii, patimi, trădări. Sunt din ce în ce mai puțini, sunt din ce în ce mai vizibili/recognoscibili atunci când viața ți-i scoate în cale.  

Am învățat recunoștința și mi-am amintit că drumul nu e totuna cu călătoria. Drumul este și încremenire, și rătăcire. Călătoria înseamnă pasul, alergarea, popasul. Înseamnă a experimenta, a greși, a descoperi. Totul este să fii prezent în viața ta, să îți asumi riscul și să fii dispus la efort, la renunțări, la disciplină.

Nu știu de ce am început să scriu despre Sensei. La început din uimirea de a descoperi încă un om. Apoi pentru că omul a devenit poveste. Întâmplări fascinante cu copii care învață să trăiască după ce alții le-au spus că au murit deja. Și cât de frumoși sunt copiii întorși din disperările, din sfâșierile lor cumplite! Sensei le cântă și ei murmură a viață. 

Boala, durerea, nesperanța, necredința. Toate se pitesc și își fac culcuș în trup, în inimă, în minte. Și uităm bucuria, recunoștința, dorul, dragostea. Câți dintre noi avem puterea de a ieși singuri la lumină?

Câți dintre noi avem curajul – cu zâmbetul pe buze – să izbim de pereți durerea și să tratăm trupul cu mâinile goale? E nebunie, e inconștiență, e curaj? Acum îi spun credință.

Cătălin Pamfil m-a întors cu fața către mine atunci când eu însămi nu mă mai recunoșteam. El este Sensei, om-cu-rădăcina-nfiptă-n-cer. Un cer al oamenilor liberi.

Silviu Babii, artistul care pictează cu boala pe umeri: ”Trebuie să încerci mereu, să experimentezi, lumea este tot mai dinamică astăzi”

Undeva în Botoșani, către o margine de oraș, într-un apartament transformat în atelier-galerie, un artist sfidează statisticile medicale și se încăpățânează să picteze.  

Silviu Babii, artistul care pictează cu boala pe umeri: ”Trebuie să încerci mereu, să experimentezi, lumea este tot mai dinamică astăzi”

"Eu nu sunt bolnavă, eu sunt sfărâmată. Dar sunt fericită că sunt în viaţă, atâta timp cât mai pot picta", spunea Frida Kahlo, una dintre cele mai spectaculoase artiste ale lumii, din ultimul secol. A pictat imobilizată fiind, a spart tipare, a distrus prejudecăţi, a trăit însutit şi a iubit ca un vulcan.

Ştefan Luchian a fost doborât de boală, dar a pictat atât cât suflul i-a întregit fiirea. Imaginea cu Luchian lucrând cu pensonul legat de mâini este una dintre cele mai tulburătoare răstigniri artistice, fiind pildă şi motivaţie pentru zeci de generaţii.

Mai aproape de noi, scriitorul botoșănean Constantin Dracsin a scris şi a desenat cu creionul între dinţi. Artistul care și-a depășit limitele ne-a lăsat o operă neprețuită, de la poezie la grafică, de la idee la concept.

În viață și în zilele noastre fiind, Silviu Babii este încă necunoscut multor iubitori de artă. Și asta mai ales pentru că, deși locuiește de aproape trei decenii în orașul lui Eminescu, artistul a păstrat mereu o decență smerită, un soi de acceptare a destinului care duce uneori către urcușul Golgotei. Și asta pentru că Silviu Babii și-a început viața… căzând. La propriu. Maladia care și-a făcut culcuș în familie prin strămoșii săi, de la bunic la tată, a lovit și în copii. Forme mai ușoare, spune Silviu despre el și sora lui. Dacă tatăl a suferit de maladia Duchenne, pe Silviu medicii l-au diagnosticat cu distrofia Becker. Mai blândă, dar nu mai puțin istovitoare, spune artistul cu un zâmbet amar.

De pe când avea trei ani, boala a început să muște și din trupul lui Silviu. De atunci artistul duce o luptă zilnică, mistuitoare de multe ori, dar nu se lasă doborât. Mersul mărunt și aproape sacadat, împărțit în pași înceți și uneori nesiguri, mâinile scuturând aerul din jur cu o dibăcie ce pare ușor anapoda, ca și cum s-ar pregăti de un zbor îndelung programat, zâmbetul blând și privirile vii, ce vin parcă de dincolo de lume… Pentru că, dincolo de greutățile fizice, uimește la Silviu Babii bucuria de a fi.

Când viața trăiește prin culoare

Verdictul medicilor nu a fost niciodată unul dătător de speranțe. ”Ori mort, ori în scaun cu rotile”, ar fi rostit cândva un doctor, iar Silviu a decis că viața lui este mai presus de studii ori sentințe medicale.

”Este o boală genetică, progresivă. Nu e maladia Duchenne, din fericire, la Duchenne nu apuci 30 de ani. Am o formă mai ușoară, Becker, sora mea o formă și mai ușoară”, spune cu detașare Silviu Babii, artistul trecut bine de 40 de ani și decis să își ducă și mai departe destinul.

Își amintește că, de mic, a înțeles că se întâmplă ceva, că este altfel decât ceilalți copii. Locuia în Brașov, orașul în care se născuse și în care a locuit cu părinții până la 18 ani. ”Începând cu grădinița, cu școala, am început să înțeleg. Cădeam des pe jos, mă împiedicam. Noi de la bunicul am moștenit, de la tata…”.

Din această cauză a fost nevoit să renunțe la pictură. La Brașov, Liceul de Artă se afla destul de parte de cartierul în care locuia. O ”piedică” atât de mică pentru alții devenea uriașă pentru băiatul al cărui mers se apropia de zbor… Toate s-au schimbat când a ajuns la Botoșani. Pictura a devenit accesibilă, iar întâlnirea cu un mare pictor-profesor avea să îi pecetluiască destinul artistic.

”Abia când m-am mutat în Botoșani, prin 1996, am reușit să pictez. Până atunci îmi plăcea să desenez, mai desenasem la școală, în ore. Am vrut să dau la Liceul de Artă din Brașov, doar că era foarte greu cu transportul, era departe. Apoi ai mei au hotărât să ne mutăm la Botoșani, tata se trăgea de aici. Mi-am găsit un prieten aici în oraș și ne-am înscris la Școala Populară de Arte. Domnul Victor Hreniuc a văzut din primul an că mă descurc. De la domnul Hreniuc am învățat tehnicile, am învățat despre culoare, la un moment dat chiar îl copiam. M-a luat din primul an în tabere, am prins gustul, m-am ambiționat. Am cunoscut pictorii importanți, de la Corneliu Dumitriu, George Șpaiuc, Liviu Șoptelea, de aici, dar și pe doamna Suzana Fântânaru de la Timișoara, Vasile Crăiță Mândră, Ion Grigore, Liviu Suhar de la Iași, Gheorghe Stanciu”, povestește molcom Silviu Babii.

Astăzi simte că este acasă, că face parte din comunitatea artistică a Botoșanilor. Fără un atelier la dispoziție, și-a petrecut anii în sufrageria pe care a transformat-o în spațiu de lucru. În altă cameră, mama imobilizată de ani buni își poartă propria suferință. Cu toate acestea, nimic din locuința familiei Babii nu poartă negura bolii. Totul în jur este culoare, armonie, zâmbet blând și spirit artistic.

”Am trecut prin multe, mai ales cu Liviu Șoptelea și Florin Grosu. Suntem prieteni buni, deși astăzi ne vedem mai rar. Cu taberele, a fost un caz fericit la mine, datorită domnului Victor Hreniuc. Atelier nu am avut, lucrez acasă. Acestea sunt condițiile, plus că așa sunt și aproape de mama”.  

Din provocare în provocare

Pictează cu adevărat de mai bine de 20 de ani. De la primele lucrări la prima expoziție, de la taberele cu artiști consacrați la tehnici diverse. A învățat că, dincolo de frumusețea culorii, stă întotdeauna sudoarea muncii și efortul studiului individual.

”Clar este o evoluție! Trebuie să încerci, să experimentezi mereu, lumea este dinamică acum. Este o provocare, dar îți trebuie și curaj ca să ieși din zona de confort și să încerci altceva ce poate nu stăpânești foarte bine. Pentru că s-ar putea să îți placă… La fel cum s-ar putea să eșuezi. Pentru că, da, mai sunt și eșecuri. Sunt tehnici care nu te atrag, de aceea faci ceea ce stăpânești mai bine sau te atrage”.

A experimentat aproape tot. Acuarelă, pastel, grafică, ulei, acrilic, instalație, aerografie… Școala Populară de Arte l-a învățat tehnicile de bază. Apoi viața a adăugat restul. Nu doar culori luminoase, ci și din cele întunecate.

”Mai vezi, mai întrebi… Mai furi de la colegi… Trebuie să te implici, să te informezi și să încerci. De la domnul Corneliu Dumitriu, Dumnezeu să îl ierte, am învățat multe. El mă simpatiza. Mă mai și înțepa, dar m-a învățat multe. Mi-a dat mereu sfaturi, vorbeam destul de des. Tehnica de suflet rămâne pastelul. Îmi place și aerografia, dar aici este un pic mai complicat de lucrat. Vapori, mască…, am avut și niște probleme de sănătate, o criză de diabet, tumoare la vezică anul trecut… Acum e bine”.

Trăim timpuri dificile. Oamenii nu mai cumpără tablouri decât rar, comenzile sunt și mai puține. Ce îi trebuie unui artist pentru a avea satisfacția muncii împlinite?

”Că faci ceva și că rămâne ceva după tine. Apoi să îți vezi lucrările expuse…”.

De câțiva ani, o altă provocare și-a făcut loc în sufrageria-atelier. Ustensile noi, modele de tot felul, piele artificială pe care încearcă un alt soi de artă: tatuajul.

”M-am apucat de tatuat, cele două sunt cumva înrudite, doar că la tatuaj lucrez cu materialul clientului” (râde).

”Am fost mereu pasionat de mașini de tatuat. Cele de la început sunt mai gălăgioase, dar cele noi, rotative, sunt mai silențioase. Tatuajul este și un mod al meu de a socializa”, spune Silviu și se apleacă spre fereastra ce dă către balcon. Cristi, prietenul lui, s-a lăsat ”pe mâna” lui Silviu și este foarte mândru de ”opera” pe care o poartă acum prin lume.

”Doare, sigur. Dar este o durere care dă dependență. Are mâna ușoară”, spune Cristi și își privește cu drag prietenul.

Oamenii vin la Silviu și pentru că este artist cu experiență. Apoi, firea lui blândă, zâmbetul mereu gata să acopere sufletele celor neliniștiți, răbdarea și mai ales talentul…

”Îmi face plăcere să fac tatuaje, așa cunosc oameni, mai povestim. Cam cum merg femeile la unghii, la coafor, așa e și la tatuaj… Poate dura de la zece minute, poate dura și opt ore, cu pauze, desigur. Poți lucra și pe bucăți, faci un contur și lași să se usuce, apoi revii”, povestește Silviu Babii.

În urmă cu aproape 20 de ani, un băiat i-a făcut un tatuaj mic. Atunci a ”furat” meserie. A învățat mai întâi să facă o mașină de tatuat rudimentară, cu ace de cusut, corzi de chitară…

”Mai fac bani din tatuaje și cumpăr materiale pentru pictură”

Da, se câștigă mai bine din tatuaj decât din artă, și zâmbetul amar al lui Silviu revine pe chip.

”Generațiile mai noi, în general, societatea de azi se tatuează. Renunță la haine, la altele pentru un tatuaj. Pentru un tablou nu!”.

Pictura a devenit din ce în ce mai scumpă. Materialele ating uneori prețuri greu de atins. ”Mai fac bani din tatuaje și cumpăr materiale pentru pictură”.

Nu se plânge de nimic. De bine, de rău, are o pensie de boală. Se întreține singur, pe cât este posibil. Își îngrijește de ani mulți mama imobilizată. Împreună cu sora lui, în casa cu sufragerie-atelier și cu tablouri pe pereți.

Ce își dorește cel mai mult artistul Silviu Babii?

”Să fiu sănătos, atât îmi doresc. Restul le fac încet, încet, pe toate”.

Gellu Dorian: ”Pot dispărea un primar, un consilier, care sunt fiinţe efemere, dar un poet, poeţii, nu, niciodată!”

Iunie, la Botoșani, freamătă a poezie. Eminescu se întoarce acasă, oraș în care s-a născut în urmă cu 173 de ani și care astăzi pare să fie din ce în ce mai vitregit nu doar economic și social, ci și cultural.

Într-un timp al frământărilor de tot soiul, a vorbi despre Eminescu, despre poezie și poeți, seamănă cu un strigăt în pustiu.

Scriitorul Gellu Dorian, președintele Fundației Culturale ”Hyperion”, este inițiatorul celui mai râvnit premiu literar. De mai bine de 30 de ani, la Botoșani au primit laurii Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia cei mai importanți creatori de vers din ultimul secol românesc.

Anul 2023 aduce, însă, o situație atipică, așa cum se va vedea în rândurile de mai jos. Despre Eminescu și poezie, despre Botoșani și soarta unui oraș care se vrea prin excelență cultural, despre ce se întâmplă pe 15 iunie, într-un interviu cu scriitorul Gellu Dorian.

-În acest iunie se împlinesc 140 de ani de când Eminescu a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu din București. Avea atunci 33 de ani. O vorbă îndelung disputată și cu osebire licitată în varii forme este cea atribuită lui P. P. Carp (și adresată lui Titu Maiorescu): ”Și mai potoliți-l pe Eminescu!”. În anii 2000, un spectacol de teatru (regia Grigore Gonța) cu acest titlu se juca chiar în Amfiteatrul Ipoteștilor, în distribuție fiind și legendarul Gheorghe Dinică. Cum priviți astăzi către acest ”Și mai potoliți-l pe Eminescu!”? Mai deranjează Eminescu la 134 de ani de la moarte?

- Nu Eminescu trebuie potolit acum, la 134 de ani de la moarte, ci acei inşi aflaţi în treabă, pasămite în numele lui, memoriei lui. Că atunci, în acele clipe de rătăcire, Eminescu trebuia “liniştit”, aşa cum i-a scris P.P. Carp lui T. Maiorescu, într-o clipă de furie a acestuia pe poet, aşa cum a spus şi soţia lui Slavici în chiar anul morţii poetului, cînd i-a cerut tot lui Maiorescu să i-l ia “de pe cap pe Eminescu”, poate fi şi adevărat, iar faptul că Eminescu a fost dus la “Mărcuţa”, cred că aşa s-a dorit de cei din jurul lui, să i se facă un bine. Faima lui era deja una mare, iar atitudinea lui faţă de politicienii vremii, de casa regală, de rege, era una transparentă şi expusă şi nu putea fi trecută cu vederea. Dacă în 1883 internarea lui a fost una dorită şi de poet, acceptînd să fie dus la Ober Dobling, la Liman, la Odesa, la Purcica, la Iaşi, dar şi într-o călătorie de refacere în Italia, la Veneţia, poetul revenindu-şi parţial, reluîndu-şi activitatea, dar mai puţin şi creaţia poetică, internarea din 1889, cu ridicarea lui de la Băile publice şi punerea în cămaşă de forţă, a stîrnit multe atitudidini, mai ales în posteritatea poetului, cînd tot felul de inşi au pus în circulaţie invenţii, pe care chiar unii dintre biografii serioşi ai poetului le-au luat în seamă.

Anul trecut a apărut un roman insolit, ”Solomonarul”, semnat de Florin Chirculescu, în care Eminescu este personaj, nu unul romanţat, ci unul de o ficţiune dusă la limitele fantasticului, cu un Eminescu care a trăit şi după 1889, ajungînd prin Argentina, făcînd parte dintr-o grupare revoluţionară, un Eminescu crud, violent verbal, dar construit în spiritul articolelor sale politice. Orice abordare de acest fel, în dramaturgie mai ales în ultima vreme, dar şi în diverse forme de cercetare a vieţii poetului (cum este cazul unui eminescofil botoşănean, împătimit pînă la înrudire sangvină cu poetul!), la mult peste un secol de la moartea poetului, cînd, într-un fel sau altul, s-a cam spus ce a fost de spus în domeniu, nu are cum să fie benefică pentru imaginea poetului, nu una de sanctificat, cum fac unii, nici una de folosit întru cîştigarea existenţei de pe urma lui, cum este exploatat din chiar curtea copilăriei lui. Memoria unei personalităţi de felul lui Eminescu, ineluctabilă şi de necioplit de oricine în statui caricaturale, nu se păstrează vie, aşa cum se întîmplă în cazurile menţionate mai sus, ci printr-un respect total faţă de opera sa.

Dacă mai deranjează Eminescu după atîta amar de timp? Poate că da, pe acolo, prin casele în care se fac tot felul de improvizaţii în numele poetului naţional, ori cînd, asumîndu-se un soi de proprietate asupra unui act cultural dedicat poetului, aşa cum se face acum la Primăria din Botoşani, care s-a imixtionat, ca să nu spun furat pur şi simplu, în obiectul de activitate al unei organizaţi neguvernamentale, da, Eminescu creează unui soi de disconfort; dar acest lucru nu se simte în sfera analfabetismului funcţional în domeniu.

-Sunteți – este de notorietate acest lucru – inițiatorul Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia. La zece ani de la această inițiativă (2000-2001), apăreau primele gânduri de renunțare, în urma unor campanii publice de denigrare despre care ați amintit deseori. La douăzeci de ani (2011) sperați într-o tradiţie care ”duce premiul de la sine mai departe”. Anul 2023 vine, iată, cu o situație cu totul atipică: nu vă mai regăsiți printre organizatorii acestui eveniment. Considerați că s-a împlinit vremea care ”duce premiul de la sine mai departe”? Cât din ceea ce se întâmplă astăzi își mai asumă inițiatorul Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu”?

-Cum am spus mai sus, premiul acum se află în curtea şi în apanajul unor oameni ajunşi printr-un concurs de împrejurări la cîrma primăriei botoşănene, care, puşi în faţa unor momente organizatorice, aşa cum s-a văzut în ianuarie anul acesta, dar cum se va vedea şi acum, în iunie, cu doar două zile înainte de eveniment, cînd nu au definitivat un program clar, că nu se pricep, că sunt în situaţia omului din Tecuci, care, aşa cum a spus-o într-un poem celebrul poetul Mihai Ursachi, au un motor, dar nu le foloseşte la nimic, pentru că nu ştiu cum se mînuieşte. Însă n-aş vrea să o mai lungesc: situaţia este una foarte cunoscută şi, din păcate, legitimată şi de Uniunea Scriitorilor, care s-a lăsat tîrîtă într-o înţelegere păguboasă, în ceea ce înseamnă continuarea tradiţiei acestui premiu, care pănă la urmă este şi imaginea Uniunii Scriitorilor, implicată de la început în acest proiect, nu la invitaţia primăriei, ci la invitaţia fundaţiei. Da, premiul trebuie să continue, dar nu aşa, diminuat ca importanţă, dus în derizoriu, cum se simte că va fi. M-am luptat de la început cu tot felul de primari, consilieri locali, jurnalişti plătiţi să discrediteze organizarea făcută de fundaţia pe care o conduc, încît la zece ani mi-am zis că-mi ajunge. Însă am rezistat şi, lucrînd pînă la pensie într-o instituţie de cultură, cu directori înţelegători, care-mi permiteau să mă ocup şi de premiu, făcînd proiecte, adunînd bani de la sponsori, pentru a onora cum se cuvine un premiu de această factură, am ajuns şi la ediţia a XX-a, cînd, cu înţelegerea fostului primar, Cătălin Mugurel Flutur, am reuşit să edităm 19 titluri de cărţi, antologii ale poeţilor laureaţi, organizînd totodată, în 2011, şi cel mai mare desant de scriitori români (44 la număr) în Ucraina, la Cernăuţi, iar în 2012 un altul la Bălţi, în R. Moldova.

Am consolidat astfel cel mai important premiu literar din România. Am ajuns cu el la ediţia a XXX-a, la ultimele ediţii în condiţii de pandemie, chiar la a XXXI-a, online, însă, aşa cum se petrec toate, noaptea, în taină, m-am trezit în mai, anul trecut, deposedat de ceea ce am creat şi aveam în activitatea fundaţiei noastre, în statut legalizat judecătoreşte al acesteia. Am înscris chiar şi la OSIM marca premiului, plătind şi o taxă de 1.800 lei, dar am fost blocaţi din motive cărora celor de la UAT Botoşani nu li s-au impus. În fine, chiar şi aşa, am încercat o reconciliere anul trecut cu primăria, am adunat un alt juriu, l-am trimis pentru aprobare Consiliului Local Botoşani, însă, tot pe ascuns, primarul şi cei doi oameni de bază ai lui, de fapt demolatorii premiului, primarul a trecut la căutatea altor organizatori, după ce noi, în lipsa unei înţelegeri coerente, fireşti cu primarul şi cei doi conslieri ai lui, ne-am retras. În urma unei lipse de dialog a primăriei botoşănene şi cu Uniunea Scrriitorilor din România, căreia Primăria Botoşani nu i-a răspuns la scrisoarea din 7 decembrie 2022, ne-am retras, încercînd să continuăm premiul în altă formulă cu o primărie din judeţ, legată de originea, prin mamă, a poetului, cu Vorona. Însă a apărut şi de data aceasta o altă ruptură ce va fi definitivă în ceea ce înseamnă colaborarea cu actuala conducere a primăriei.

Cu astfel de oameni, vînduţi minciunii, raptului, care jignesc atît prin gesturi cît şi prin vorbe, nu are rost să te lupţi. Oare cine a pierit: noi sau ei? Nu asta este important. Trist este că premiul, chiar dacă va continua, va pica în ceea ce nu trebuie să fie – un premiu provincial, lipsit de importanţă.

-Banii, pandemia, disputele de tot soiul în spațiul public sau cvasioficial, cu ramificații în administrație sau în scriitorime, poate și niscaiva orgolii… Cum s-a ajuns la ceea ce se întâmplă astăzi, și gândul merge în special la această scindare parcă fără precedent în comunitatea botoșăneană când vine vorba despre premiul ce poartă numele poetului?

-Am explicat în nenumărate rînduri, chiar şi acum mai sus, cum a fost. Nicăieri în ţară nu veţi găsi un primar, un consilier, un funcţionar al vreunei primării, care să se implice imperativ în organizarea de facto a unei manifestări culturale, cît de mică sau cît de importantă ar fi. Rolul acestora, al primăriilor, al consiliilor locale, al funcţionarilor este acela de a finanţa din banii publici pe care-i administrează vremelnic proictele culturale pe care le depun diverse persoane, ONG-uri etc. Or la Botoşani, acest primar s-a declarat în cadrul unei şedinţe extraordinare din ianuarie a acestui an “organizator unic”. Această atitudine autocrată a domnului primar Cosmin Andrei, în fond un abuz în formă continuată, cu sprijinul unor sfătuitori lacomi de glorie (vax!), a dus la crearea acestei situaţii fără precedent. Să se intereseze domnul primar dacă alte primării din ţară procedează aşa cum procedează el din acest punct de vedere. Ştiu şi eu, poate se trezeşte, şi-şi trimite consilierii acasă.

-Se spune despre un premiu că el se consumă în timp, își epuizează resursele (și nu vorbim despre latura financiară), deși există numeroase excepții, în special în literatură. În cazul Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia - și păstrăm în discuție regulamentul pe care dvs. l-ați urmat - credeți că mai avea resurse literare, poeți de calibrul înaintașilor (Mihai Ursachi, Gellu Naum, Cezar Ivănescu, Ștefan Augustin Doinaș, Ana Blandiana, ca să îi amintim doar pe câțiva dintre ei)?

-Dacă o literatură secătuieşte în rezerva de poeţi, în cazul nostru, înseamnă că acea literatură e pe moarte. Poeţii sunt dintotdeauna de valori şi importanţe diferite. Vin din urmă, dintotdeauna aşa a fost de cînd e literatura, nume noi, nume care promit. La Botoşani m-am ocupat şi de un concurs naţional de poezie dedicat celor care vin, o adevărată pepinieră. Mulţi dintre acei poeţi au ajuns să ia varianta Opus Primum a premiului, secţiune de care m-am ocupat 19 ediţii. Cine spune că nu ar mai fi poeţi care ar merita acest premiu nu cunoaşte cu adevărat valorile care se nasc în literatura noastră. Nu cred că trebuie pusă problama aşa, pentru că astfel, chiar de mîine, s-ar putea naşte un ins, fie el şi critic literar, care ar spune că, gata, aici s-a terminat cu poeţii români, nu mai sunt, închidem uşa! Odată cu dispariţia acestora dispare chiar şi Eminescu, însăşi poezia română. Or aşa ceva este de neconceput. Pot dispărea un primar, un consilier, care sunt fiinţe efemere, dar un poet, poeţii, nu, niciodată. Vor veni alţi primari, alţi consileri, poate de bunăcredinţă, nu nişte vanitoşi ca acum, încît, ca să-l parafrazez pe G. Călinescu, cînd şi-a încheiat biografia dedicată lui Eminescu, va apărea un alt crin de tăria parfumurilor sale.

-Ați pledat dintotdeauna pentru un Botoșani cultural, oraș în care ați ales să trăiți și să vă scrieți opera. La fel cum ați visat la un Weimar botoșănean, despre care deseori ați și scris (”Eminescu n-a avut norocul lui Goethe în privinţa contemporanilor, urmaşilor şi a modalităţrilor de păstrare a memoriei acestuia”, cf. România literară nr.3/2017). Mai vedeți posibil acest vis astăzi?

-Un vis este posibil oricînd. O realitate este mai puţin posibilă. Dacă alt oraş din România l-ar fi avut pe Eminescu ca fiu, i-ar fi dedicat poetului cele mai frumoase şi vizibile monumente şi acte de cultură. Or la Botoşani orice statuie a poetului se află ascunsă după nişte boscheţi, în afară de bustul din parcul care-i poartă numele, aflat acolo din 1891, după ce mai întîi, în 1890, a fot amplasat în curtea Şcolii Marchian. Căutaţi cu privirea în curtea Bisericii Uspenia şi veţi descoperi imensa statuie a poetului, plasată la nivelul solului, pe cînd ea este dedicată, aşa cum se vede în caietele lui Oscar Hann, unui soclu de cel puţin şase metri înălţime, deci abia de o veţi vedea de după crengile unor copaci neîngrijiţi. Căutaţi cu privirea bustul din faţa teatrului botoşănean şi veţi descoperi de asemenea că cel mai reuşit bust al poetului, realizat de Ovidiu Maitec, nu se poate privi decît de la doi metri, nu de la distanţă, aşa cum ar fi firesc, tot din cauza boscheţilor din faţa lui. Nici bustul realizat de Dumitru Pasima, din parcul de lîngă Casa Tineretului, nu are o soartă mai bună în ceea ce înseamnă perspectiva unei astfel de lucrări dedicate poetului. Ca să nu mai vorbim de casa care se află pe locul celeia în care s-a născut Eminescu, din Centrul Vechi, de lîngă Uspenia, care ar fi putut să adăposteacă un punct muzeistic, un centru documentar, Casa Poeziei, toate dedicate lui Eminescu.

Dar cu cine să vorbeşti despre aşa ceva, cu un primar care, pe ascuns, abuziv, intră în obiectul de activitate al unei fundaţii, şi înscrie la OSIM un proiect cultural c are nu i-a aparţinut niciodată, ci i-a fost pus pe tavă an de an, cu o organizare impecabilă de către cei care au iniţiat şi dezvoltat acest premiu? Nu, nu ai cu cine discuta la Primăria din Botoşani despre aşa ceva. Iar ca să pui problema ca Botoşanii, cu suita lui de mari personalităţi născute aici, să devină Weimar-ul României, lucru deloc imposibil, este ca şi cum ţi-ai bate cuie-n tălpi şi apoi să execuţi paşi de dans în faţa unor inşi de teapa lor. Este foarte trist ce se petrece la Botoşani din punct de vedere cultural. Cînd ai la putere inşi care cred că lor le este oferită organizarea unor acte culturale, pe care şi le însuşesc apoi cu neruşinare, nu ai cum să mai propui ceva, că te îmbolnăveşti, iar medicii sunt floarte scumpi şi nu ai bani, nici timp să te mai tratezi.

-Ce se întâmplă pe 15 iunie la Botoșani? Unde se vor afla scriitorii?

-Ştiu doar că Fundaţia Culturală “Hyperion-cb” este implicată în organizarea celei de a 42-a ediţii a Concursului Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul...”, concurs de care m-am ocupat timp de 28 de ani, concurs organizat de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani. Sunt invitate să participe 8 edituri şi 12 reviste de cultură, Uniunea Scriitorilor din R. Moldoca, Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România şi alte insituţii de cultură din ţară, care vor oferi premii poeţilor debutanţi. Vor fi prezenţi peste 30 de scriitori, care vor participa la activităţile organizate în Botoşani şi la Vorona. În rest, nu ştiu, nu am văzut decît programul celor de la Ipoteşti, de care lumea a aflat deja.

-Ce vă reproșați în legătură cu cei 30 de ani de Premiu Eminescu?

-Aş fi tentat să spun că alegerea partenerului, căruia m-am adresat în privinţa demarării Premiului Naţional de Poezie “Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia în vara lui 1990, Primăria Botoşani. Dar nu aveam cum evita o astfel de instituţie pusă în slujba comunităţii, căreia îi dedicam acest proiect cultural, devenit cel mai important premiu literar din România, nu prin eforturile vreunui funcţionar din primărie, nici într-un caz, ci prin eforturile noastre, ale scriitorilor, care le-am pus pe tavă celor de la primărie un astfel de proiect dedicat memoriei lui Eminescu, dar şi poeţilor români. N-am ce-mi reproşa. Deşi mi s-au pus în cîrcă tot felul de lucruri pe care nici măcar cu gîndul nu le-am făcut. În rest, ce să mai zic? Să dea Domnul mintea cea de pe urmă şi celor care cred că au prea multă minte şi se pot ocupa ei de toate!