O RECENZIE DE GEORGICĂ MANOLE

(31 mart. 2023, în Revista Luceafărul)

Florentina Toniţă este un umanist nativ, printre puţinii pe care îi mai are Botoşanii. 

Cu o activitate în forţă spre binele jurnalismului local, posesoarea unui metabolism echilibrat în relaţia cu semenii şi cu o abilă putere de sublimare a emoţiei în versuri, vine în faţa cititorilor cu un volum de interviuri intitulat „Portrete memorabile” (Editura „Junimea”, Iaşi,2022, colecţia „Dialog XXI”). Nu e uşor să iei interviuri într-un moment în care sunt tot mai multe voci care, pe drept aş zice, spun că „dialogul este în cădere liberă”.  Şi dacă afirmă aceasta o personalitate ca Andrei Pleşu, trebuie s-o credem atunci când adaugă: „Cu cât „globalizarea”, „multiculturalismul, „asumarea alterităţii”, par să se impună cu „de-la-sine-înţeles” al postmodernităţii, cu atât spontaneitatea şi firescul dialogului devin, în mod paradoxal, mai precare.”

O întrebare pe care ţi-o pui ca cititor e următoarea: ce este o persoană memorabilă în accepţiunea Florentinei Toniţă? Citeşti cele douăzeci şi cinci de interviuri şi poţi remarca la intervievaţi: axarea discuţiei pe un anumit context (istoric, sociologic, politic, naţional, internaţional etc.), o prezenţă de spirit dublată de un mare grad de condescendenţă şi o raportare la activism, acea forţă pulsională generală ca important factor ce determină caracterul. 

Florentina Toniţă face un fel de psihologie specială având în vedere marea diversitate umană abordată: actori, pictori, scriitori, slujitori ai bisericii, sportivi, medici, psihologi, regizori, jurnalişti, geografi, sociologi, istorici, ingineri, biologi, avocaţi etc., majoritatea făcând parte din edificiul său afectiv. Mai mult, fiecare beneficiază de câte un şapou scris în stilul inconfundabil al acestei autoare. În calitatea de iniţiator al dialogului are ştiinţa de a nu reduce totul la preocuparea de bază a celor douăzeci şi cinci de portrete, apelând  şi la factori complementari specifici intervievatului. Discuţia nu se poartă numai pe îngustimea unei alei, ea lărgindu-se acolo unde flerul Florentinei Toniţă simte că poate marşa şi pe alte planuri, preocupări, relaţii ale invitaţilor săi, alcătuind un roman cu tot atâtea personaje care au o legătură cu Botoşani şi care se pun în legătură cu sufletul şi geniile acestui topos şi, nu de puţine ori, cu alte zone naţionale. 

Cu Ana Maria Sandi se face o călătorie prin viaţa lui Enescu, în timp ce de la Dochina Bajureanu aflăm date relevante despre ciberneticianul Ştefan Odobleja. Raluca Rogojină ne aduce în memorie Foametea din Moldova anilor 1946-1947, în timp ce Dumitru Murariu  face o excursie în viaţa lui Grigore Antipa. Pertinente sunt şi ideile lui ROC despre poezie, proză şi teatru, la care se adaugă o caracterizare a intelectualului făcută de Constantin Arcu. Mircea Carp, alt botoşănean, vine cu ipostaze ale Botoşanilor de altădată, neuitând să amintească şi de activitatea la „Europa Liberă”. Raluca Pavel face o tratare filozofică a conceptului de libertate, iar Corneliu Iaţu pleacă de la Miorcanii săi şi de la familia Pillat, ajungând la Spiru Haret  sau Aurel Dorcu. Despre vechea familie Lichiardopol  vorbeşte Ieva Lykos, iar de la Liviu Poenaru aflăm câte ceva despre lumea actuală sau despre Victor Brauner. Despre Lucian Valea ne aminteşte Victor Teişanu, gesturile de recunoştinţă fiind evidente. Miorcanii şi Pillateştii ne sunt aduşi în actualitate de Monica Pillat, iar Mihai Ursachi de fratele său Gheorghe Ursache. „Cartea vieţii” sale o găsim în vocea lui Gellu Dorian, aşa cum de la Corneliu Dumitriu aflăm drumurile pe care a plecat din Rădăuţi Prut. Un interviu aparte este cel cu Andrei Ciopec, unde cititorul poate identifica o modalitate de a intra în rezonanţă cu duhul creştin, iar despre pictorul Nicolae Tonitza aflăm date noi de la Andra Tonitza. Şi exemplele ar putea continua, intervievaţii asigurând volumului un caracter profund enciclopedic. 

Florentina Toniţă gestionează bine diada Marte (masculin) – Venus (feminin), nesimţindu-se apropieri de un pol în detrimentul celuilalt. Şi aici m-aş întoarce la Andrei Pleşu care acordă unui interviu bun trei caracteristici importante, pe care autoarea le respectă cu asupra de măsură: directa proporţionalitate cu volubilitatea interlocutorilor, întrebările să nu fie „gata făcut”-uri, iar cel ce pune întrebările să-i cunoască bine activitatea celuilalt. Deşi limbajul este unul preponderent tehnic, iar construcţia volumului este o îmbinare de douăzeci şi cinci de secvenţe de viaţă, cititorul se poate lămuri cu privire la un vast ansamblu de concepte, idei sau situaţii cum ar fi: timpul creaţiei, consecinţele dependenţei de internet, educaţia receptorilor de artă, actul intern al creaţiei, persistenţa în cultivarea nonvalorilor, despre compromisurile în artă, anticomunism, copilăria în comunism, ataşamentul faţă de Botoşani, bucuria de a fi român, ştergerea valorilor prin uitare, şcoala în comunism, relaţia copil-adult, pericolele societăţii actuale, sau despre partea halucinatorie ca potenţial în fiecare individ.

Având permanenta preocupare a întoarcerii în timp a interlocutorilor, a dislocării dintr-un  topos şi ducerea lor în altul în vederea vitaminizării amintirilor, precum şi abilitatea de a-i provoca încât să treacă de la autodefiniri la introspecţii, de la notaţii aforistice la comentarii sociale, o apropie pe Florentina Toniţă de marii intervievatori ai revistelor literare româneşti.

Nicolae Dărămuș: ”Unde dispar lupii, se infiltrează câinii”

A renunțat la Medicină și s-a lăsat de vânătoare când a înțeles că trăirea nu înseamnă supraviețuire, ci respect pentru Viul Vieții. Că boala nu este o întâmplare, așa cum medicamentul nu poate tămădui degradarea spiritului. S-a întors la natură, pentru a o sluji cu credință și onestitate. A experimentat tot frumosul vieții, de la muzică, literatură, fotografie, la călătorii și activism ecologic.

Născut pe 21 mai 1954, Nicolae Dărămuș este absolvent de Medicină. Profesia avea să îl aducă, în anii 80, în nordicul Darabani. O perioadă pe care o păstrează și astăzi în memoria afectivă a unui ”timp vechi, firesc și tihnit”. 

A publicat cărți în România, SUA, Luxemburg și Franța, este cunoscut ca fotograf cu multe expoziții personale. Este desenator, om de presă, promotor al eco-artei. În 1994 a fondat SENTRA (Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR), axată pe educația pro-natură prin mijloacele artelor, precum și pe activități de teren (monitorizarea agresării patrimoniului faunistic și al habitatului forestier). A fondat revista de ecologie "Carpații azi" (1996). Este scenarist și realizator de film de televiziune (”Ochii triști ai naturii”, TVR, 1997, ”Ecologia, o inevitabilă disciplină”, 1996-1997).

-Domnule Nicolae Dărămuș, să spunem dintru început că purtăm această discuție în avansul unei proiectate întâlniri cu cititorii botoșăneni, pentru a lansa cea mai recentă carte a dvs., ”Distinsa fiară. O povestire pentru copii de la 7 la 77 de ani și peste ...”. Și pentru că biografia dvs. este legată (și) de Botoșani, vă propun să ne întoarcem la Darabani, acolo unde ajungeați, ca proaspăt absolvent de Medicină, în anii 80. Îmi amintesc, dintr-o întâlnire mai veche, cum descriați acel moment: ca tânăr medic, puteai fi repartizat într-o localitate pe unde trece trenul, într-o localitate de unde se aude trenul sau… în una în care s-a auzit de tren. Firește, Darabanii… Ce au însemnat pentru dvs. acei ani, într-un comunism crâncen și (încă) rezistent?

-Etapa de început îmi este de fapt copilăria trăită în satul bunicilor materni, Sebeșel, pe cursul Sebeșului, râul care spre izvoare se numea Frumoasa; Valea Frumoasei, pomenită de Mihail Sadoveanu și Ionel Pop în scrierile lor... Întâlnirea cu Darabanii mi-a prilejuit o întoarcere în acel timp, după mulți ani în care Clujul și școlile m-au separat de el. Spun asta întrucât, în acei doi ani petrecuți la Darabani, am fost conștient de norocul și de minunea retrăirii a ceea ce-mi place să numesc ”coada timpului” – a timpului vechi, firesc și tihnit – pe care o asigura exact acest ținut ”unde s-a auzit de tren”; un ținut curat, sănătos, mărginit de Prut; un râu colcăind de pești, cu plaje și zăvoaie generoase, cum tot generoase în viețuitoare erau și pădurile molcome de acolo și de atunci. 

-Medic și vânător. Două cuvinte care vă defineau în acea perioadă dărăbăneană. Astăzi nu mai sunteți nici medic, nici vânător. Însă vorbiți poate mai mult ca niciodată despre medicină, natură și vânătoare, deși într-o cu totul altă paradigmă. Ați fi ajuns la credințele de astăzi dacă nu parcurgeați acea etapă de început?

-La credințele de azi – cum spuneați – adică la schimbarea percepției asupra relației om-natură, am ajuns încet, la scurtă vreme după 1989, odată cu plecarea ”din coada timpului”,  în Bucovina. A fost o reîntoarcere în adevăr întrucât libertatea de după – așa cum s-a arătat ea multora – a trezit în mine vechea frăție cu ”râul, ramul”, ursul și cu toate celelalte ființe; un loc unde arma  de vânătoare și lăcomia omului contemporan cu mijloacele sale tehnice agresive nu-și mai aveau locul.

-Sunteți scriitor, gazetar, activist de mediu, fotograf de natură, desenator. Ați introdus, însă, în conștiința publică, și câteva sintagme surprinzătoare. M-aș referi aici, de pildă, la ”literatura ecologică”, la ”eco-arte”, chiar și la ”patriotismul planetar”. Au devenit aceste concepte fundamente pentru trezirea emoției, empatiei, compasiunii pentru tot ce e viu, așa cum v-ați dorit?

-Dacă e vorba de o devenire în masă, nu!... Nu au devenit. Dacă e vorba de înțelegerea și trăirea acestor concepte de către unii cititori – căci despre literatură vorbim – da! Am avut bucuria de a primi mereu semnale de la cititori necunoscuți care mi-au mărturisit schimbarea lor interioară, după ce au citit unele povestiri sau nuvele din cărțile mele. Cert este că vehicularea mesajului pro natura numai prin îndemnuri raționale nu prinde. Dimpotrivă, vehicularea mesajului ecologic prin emoție – ”prin inimă”, cum îmi place să spun – prinde, are remanență și se sălășluiește durabil în conștiință...  Vorba fiind de eco-arte, eco-literatura fiind una dintre ele. Voi reveni la subiect.

-”Nu există revoluții, ci doar evoluții”, spuneți, argumentând prin faptul că ”revoluțiile schimbă numai liderii, nu și spiritualitatea maselor”. Care este calea cea mai potrivită – în zilele noastre – pentru ”evoluție”?

-Calea evoluției spirituale, teoretic, este una simplă: recantonarea omului în bunul simț, adică în măsură și, deopotrivă, recantonarea vieții individuale - ca stil, preocupări, ocupații – în paradigma lui ” a fi”.

Or, la ora actuală, covârșitor, masa trăiește în ” a avea”: ”de toate”, mult și tot mai mult. Schimbarea așadar nu poate fi bruscă și în masă, ci este individuală, om cu om și om de la om. Doar așa, om cu om, crește numărul celor ”de-o făptură și de-o seamă” spre ceea ce numesc masa critică necesară ”adevărului, binelui și frumosului” unui loc, ținut, țară. Este un proces lent în care cei care simt așa și au mijloacele necesare – cuvântul grăit, scris – trebuie să acționeze. Cu răbdare. Este o lucrare îndelungată, precum o ștafetă. E ca la plantarea unui pom: unii îl pun în pământ, alții îl udă, îl curăță... Apoi alții și mereu alții continuă îngrijirea și cândva, poate, nepoții copiilor noștri vor culege roadele: o societate ”devenită”, așezată pe normele lui ”a fi”. Între aceste norme – apropo de ocupații – aflându-se cultivarea vocației, ”înmulțirea talanților” personali: adică, a fi cel ce ești menit să fii, făcând în viață ceea ce ești menit să faci. Asta exclude, evident, căutarea unui oarecare ”job” bine plătit.

-Într-o discuție pe care o aveam în urmă cu câteva săptămâni vorbeați despre ”piciorul mai scurt din creier”, o descriere plastică referitoare la oamenii care au un ”handicap” nevăzut, indivizi care – deși ”iuți la minte” – sunt lipsiți de conștiința propriilor fapte și de consecințele care decurg din ele. Un ”picior mai scurt” pe care îl putem identifica astăzi grație neuroștiințelor. De ce este important să abordăm (și) astfel individul, societatea? Și, mai ales, cum identificăm oamenii cu ”un picior mai scurt în creier”?

-Este un subiect relativ nou în știința și practica medicală și în mod particular în cea a neuroștiințelor. Poate îl voi dezvolta la prelegerea interactivă prilejuită de lansarea cărții ”Distinsa fiară”, întrucât și cartea este un pretext spre a arăta eroarea vânătorii sportive - dar și eroarea generală, în care viețuiesc, practic, fără excepție, toți oamenii: fiecare în felul său având acest ”defect” și în grade diferite. Defectul generând diverse dependențe: unele mai ușoare și acceptate social, altele extrem de grave, distrugătoare și autodistrugătoare. Identificarea simptomatic-comportamentală – cum tocmai ați spus – nu e dificilă. Căci ea presupune ”observarea celuilalt”. Identificarea propriului ”picior mai scurt” din creier este însă problema! Asta întrucât și vindecarea – cea prin neoneurogeneză – este operă proprie: o autovindecare prin ”creștere”... Voi explica de voi avea prilejul, arătând și formațiunile cerebrale deformate și ce înseamnă ”creșterea” individuală.

-Neoneurogeneza, un alt termen pe care îl întâlnim în discursul public al dvs., atunci când vorbiți despre procesul de ”vindecare” prin făurirea de noi neuroni. De ce ”mintea creață”, pe care deseori o folosim în sens peiorativ, ar trebui să ne preocupe mai mult și ce ar trebui să facem pentru a evita hipertrofia creierului ”primitiv”?

-Iată că tocmai că am anticipat întrebarea asta. Așadar, spre a deveni ”altfel”, părăsind dependențele, e nevoie de a le defini, ele fiind exact rezultatul invocatului creier primitiv – ”creierul de maimuță”, cum îl mai numesc - reprezentat de corpul striat cerebral, cel care depinde de producerea unui bine cunoscut neurohormon: dopamina: hormonul plăcerii, al satisfacției. Or, una este să îmi depindă plăcerea de factori exteriori – de la alcool și mâncare, la shopping și diverse alte consumuri – și cu totul alta este ca dopamina să mi-o produc grație exersării și cultivării propriilor talente. Aici este, de fapt, cheia întrucât la ora actuală presiunile parentale, cele școlare și sociale dovedesc un toxic pragmatism intențional, centrat pe viitoarea rentabilitate financiară a profesiilor alese de tineri, și nu pe descoperirea ”talanților”; care acțiune se poate începe – dacă se începe...  – numai și numai în casa părintească, în timpul celor ”șapte ani de acasă” (până spre pubertate); niște ani care azi, tot din cauza părinților ocupați peste măsură cu ”a avea”, nu mai există, copilul fiind instituționalizat de pe la doi ani. De unde și dezorientarea vocațională a tinerilor.

-Atunci când ați abandonat medicina ”clasică”, ați spus că ”omul nu poate fi vindecat”, pentru că, în fapt, bolile nu sunt decât consecințe care au la bază cauze spiritual-comportamentale. În schimb, avem nevoie să ne vindecăm de frică, să ne redirecționăm trăirea de la ”a avea” la ”a fi” și a trăi în iubire. Or, spuneți, acestea nu se pot obține prin medicamente, ci mai degrabă printr-o ”resetare spirituală”. Concret, de ce avem nevoie pentru a ne elibera de frică?

-Pomenisem mai înainte de ”corpul striat”. Este o formațiune cerebrală veche – filogenetic vorbind – ea asigurând supraviețuirea speciilor sub aspectul hrănirii, reproducerii, captării de informații, dobândirea autorității în grup (haită, trib) și economisirea energiei. Și este o structură nervoasă prezentă la toate vertebratele, de la broască, la lup, de la maimuță la... om. Vorbind despre om, corpul striat s-a dezvoltat în zorii formării speciei homo sapiens, la vremea la care nesiguranța zilei de mâine – ca hrană, ca ființare – era uriașă, pericolele naturale fiind la tot pasul. Este motivul pentru care funcționarea sa era fundamentată pe frică și pe lăcomia de moment. De pildă: dacă omul primitiv a vânat ceva azi, tot azi înfuleca până nu mai putea, căci ziua de mâine nu e sigură sub nici un aspect. Este motivul pentru care formațiunea cu pricina și-a păstrat ”lăcomia” și la omul modern, mai cu seamă acolo unde în copilăria celor ”șapte ani de acasă” părinții nu s-au ocupat de temperarea și echilibrarea sa. E un subiect extrem de dramatic și generos.

-Folosim prilejul – și sperăm să abordăm pe larg tema aceasta chiar la Botoșani – pentru a deschide un alt subiect extrem de sensibil, acela al vânătorii ”pe fondul cinegetic”, în fapt acțiuni care au loc prin sate și care nu urmăresc decât uciderea câinilor așa-numiți ”sălbăticiți”. Ce se ascunde, de fapt, în spatele acestor acțiuni ale administrațiilor și câtă vină ar trebui să își asume o comunitate în cazul unor astfel de derapaje?

-Câinii sălbăticiți trebuie deosebiți de câinii comunitari: cei numiți câinii fără stăpân. Câinii sălbăticiți, practic, au ocupat nișa eco-etologică a lupului, sălbăticiunea atât de mult blamată și prigonită în basme și de către vânători. Reducerea efectivelor de lupi – prin otrăvire cândva, prin pușcă tot timpul – a permis câinilor fără stăpân să părăsească urbanul și, organizându-se semenea lupilor – în haite – să vâneze.

De reținut că, în meniul lupilor, câinele este trufanda!... Deci unde dispar lupii, se infiltrează câinii. Așa se face că acești câini interferează cu interesul vânătorilor pentru ceea ce – anapoda – este numit ”vânat util”: iepuri, căpriori, cerbi, păsăret. Adică, fauna care împodobește și îmbogățește mesele omului. Practic, lupta vânătorilor cu lupii a luat calea luptei cu acești câini. Răspunderea, firește, revine omului, întrucât atât câinii comunitari cât și cei sălbăticiți, cel puțin inițial, provin din câinii nesterilizați aflați în gospodării.

-În așteptarea unei lansări la Botoșani, ce ne puteți spune despre cea mai recentă carte a dvs. și care au fost reacțiile publicului în întâlnirile de până acum?

-Este vorba despre o nuvelă ilustrată cu fotografii de faună din arhiva mea și cu desene proprii, rezultând – îndrăznesc să spun! – un obiect de eco-artă: literară și fotografică, tipărit în condiții excelente. Este, practic, un album foto-literar.

Este la a doua ediție, prima ediție apărând la Editura ALL și fiind premiată atunci de USR și Universitatea de Arte București. Acum ediția este mult ameliorată, atât sub aspectul prozei, cât și al ilustrațiilor.

Privitor la reacțiile publicului, subliniez ceea ce aș numi ”atingerea scopului”, despre care am mai vorbit: schimbarea, devenirea omului întru frăția sa cu ”râul, ramul” și cu toate cele aflate în Marea Lucrare Divină. Au fost necunoscuți – deveniți apoi prieteni – care m-au căutat spre a-mi mărturisi: ”După ce am citit-o, m-am lăsat de armă!...”.

Firul nuvelei urmează ceasurile ultime din viața unui urs care, după ce a scăpat din lațul oțelit, umblă cu glontele în măruntaie. Se regăsesc două planuri narative: cel al unui martor ”însoțitor” și cel al interiorului fiarei, al simțirilor acesteia, până la stingere. Este, din nefericire, o întâmplare adevărată.

Ancheta literară: Theodor Damian, despre scris și iubire

Părintele prof. Theodor Damian, distins preot și cărturar, viețuiește în New York, având o bogată activitate de păstrare și promovare a culturii și identității românești. Nu a uitat niciodată locurile natale, unde revine de câte ori are prilejul, fiind o prezență constantă și în paginile revistelor literare, în special cea din Botoșani – Hyperion.

Theodor Damian a avut amabilitatea de a răspunde anchetei noastre:

1.Vârstele omului. Cum v-ați/vă regăsit/regăsiți în propriile vârste? Ce aţi câştigat, ce aţi pierdut pe acest drum?

2.Vârstele iubirii. De la inocență la Taină. V-ați întoarce, pe această cale a iubirii, pentru a recupera/retrăi ceva anume? Există viață în afara Iubirii?

3.Vârstele scrisului. Din nou inocență. Maturitate. Există o vârstă a scrisului sau, să spunem, un scris al fiecărei vârste?

1.Vârstele omului. Cum v-aţi regăsit /vă regăsiţi în propriile vârste? Ce aţi câștigat, ce aţi pierdut pe acest drum?

Vârstele omului, într-adevăr un drum. Sau mai degrabă un pelerinaj, căci pelerinajul implică ideea de sacru, iar sacrul pe aceea de taină. Iar noi zicem şi credem că viaţa omului este sacră. Deci omul, o taină care vine dintr-o taină şi se îndreaptă spre alta. Şi moartea este o taină. Şi Adrian Păunescu, în poemul Memento, punea această întrebare fundamentală: De ce se moare?! Dar şi dincolo de moarte, dacă vorbim de înviere, de viaţă veşnică, de Împărăţia lui Dumnezeu, tot de taină vorbim.

Pentru mine, şi probabil pentru majoritatea oamenilor, vârstele mele reprezintă un pelerinaj fascinant pentru că învăţăm viaţa din mers, niciodată epuizând-o, ne confruntăm cu realităţi externe şi interne în mod constant, suntem tot timpul actorii fără studii de specialitate, cam aşa cum frumos zice Al. Ştefănescu-Est: „Aşa e viaţa, e un teatru / Şi noi suntem actorii ei / Da, dar în celelalte teatre / Când intri-n scenă, ştii ce vrei / Pe câtă vreme teatrul vieţii / Îl joci cu rolul ne-nvăţat / Şi nu e nici măcar sufleurul / Să-ţi sufle când te-ai încurcat”.

La vârsta pe care o am acum, privind înapoi etapele vieții mele, pot spune cu certitudine că sunt ale mele. În sensul că mă recunosc în ele, că sunt pe deplin mulțumit de identitatea pe care mi-au creat-o, că atât copilăria, cât și adolescența și fazele maturității sunt vii și încă lucrătoare în mine. Că nu îmi doresc să fi fost altcineva. Și asta pentru că privind înapoi văd cu bucurie sensul pe care fiecare vârstă a pregătit-o pe următoarea, deci sensul general al întregii vieți până acum. 

Trebuie să adaug că în descrierea acestei stări de spirit cu privire la viața mea, un rol capital l-a avut și îl are credința în Dumnezeu. Pe seama intervenției lui Dumnezeu pe tot parcursul vieții pun împlinirea treptată a tuturor viselor copilăriei și adolescenței în fazele devenirii mele ulterioare. Cu alte cuvinte, cred că toate împlinirile mele nu sunt bazate pe întâmplare, ci pe rânduială divină. Această credință luminează înțelegerea și sensul întregii vieți şi totodată îmi întărește convingerea că Dumnezeu va fi cu mine și dincolo de trecerea din lumea de aici. Această credință este ceea ce generează sentimentul unei vieți împlinite. Și deci bucuria de a fi.

2.Vârstele iubirii. De la inocenţă la Taină. V-aţi întoarce, pe această cale a iubirii, pentru a recupera/retrăi ceva anume? Există viaţă în afara iubirii?

„Și totuși, oamenii-aleargă cu brațele deschise spre iubire”, cânta pe vremuri Margareta Pâslaru ca răspuns la sugestia „ce bine ar fi dacă am putea trăi fără a iubi”. Deci nu se poate. Omul este chipul iubirii. Chipul lui Dumnezeu, care este iubire. Mai mult decât Descartes care identifică existența cu rațiunea (cogito ergo sum), şi chiar decât Kierkegaard, care o identifică, mai teologic, cu credința (credo ergo sum), Dostoievski o identifică sublim cu iubirea (amo ergo sum) și definește totodată iadul ca neputință de a iubi. 

Iubirea este împlinirea completă a omului și umanului, ea este inocentă și acest lucru se vede și din caracteristicile şi roadele ei atât de frumos rostite de Sfântul Apostol Pavel în celebrul său imn al dragostei (I Corinteni, 13). Și este taină, așa cum se vede și din superbele metafore din Cântarea cântărilor. Dar este taină în special pentru că iubirea e divină. Și de aceea, când iubim în mod autentic simțim divinul din noi. Trăim într-o stare de copleșire. Suntem transportați dincolo de cuvânt. Cum spune frumos Ioan Alexandru: „cuvânt nu mai era - şopteau / Doar adâncimi fără de nume” (Zbor curat). Și la fel de frumos, Lucian Blaga: „Iubind ne-ncredințăm că suntem. Când iubim / oricât de-adâncă noapte-ar fi / suntem în zi / suntem în Tine, Elohim” (Psalm). 

Pe calea iubirii aș merge înainte și înapoi ca într-un pelerinaj de la un loc sfânt la altul, dar nu pentru a recupera ceva, ci pentru a mă adăpa constant din bucuriile trecute, așa cum, atunci când ești departe de casă, te apucă dorul de casă și revii spre a-ți umple sufletul iară și iară. Poate și în sensul unei necesare și permanente conștientizări a frumuseții iubirii. 

Nu există viață în afară iubirii, căci viața noastră este expresia iubirii divine şi rodul iubirii părintești. Dar în alt sens vorbind, o viață în afară iubirii este infern. „Și totuși, oamenii-aleargă cu brațele deschise spre iubire...”

3.Vârstele scrisului. Din nou inocenţă. Maturitate. Există o vârstă a scrisului sau, să spunem, un scris al fiecărei vârste?

Am scris toată viața. Aș putea spune că m-am scris toată viața. Am și acum unele dintre poeziile scrise în copilărie, din care se vede frumusețea naivității și a inocenței. Scrisul a fost un vis permanent visat şi, pe etape, împlinit permanent. Multă poezie, multe caiete-jurnal de-a lungul vieții. Creația literară și eseistica teologico-filosofică mi-au luminat viața și i-au dat un sens precis. 

Desigur, fiecare vârstă cu scrisul ei, dar în general în cazul meu, scrisul a reprezentat și reprezintă o constantă care mă construiește în interior, un fel de dum spiro scribo. Scriu din nevoia împărtășirii. Dacă un singur cititor a intrat pe lungimea mea de undă și s-a bucurat, consider că „misiunea” și-a atins scopul. Cam așa cum spune, în alt context, Sfântul Apostol Iacov: „Cine întoarce pe un om păcătos de la rătăcirea căii lui va mântui un suflet de la moarte şi va acoperi o sumedenie de păcate.” (Iacov 5, 20). Așa și cu transmiterea bucuriei, care poate lumina o clipă viața cuiva. 

Scrisul implică și un fel de exercițiu ascetic, de contemplare. Căci cobori în tine cât mai adânc, înspre lumină, pentru a scoate de acolo frumuseți vechi și noi. Iar adâncul este pustia unde Dumnezeu te scoate ca să grăiască inimii tale. Acolo, tu și El. Apoi vii în lume ca să comunici celorlalți experiența marii întâlniri. De aceea, scrisul este totodată și o mărturisire de credință şi chiar mai mult, o împărtășire de sine, căci prin cuvânt dai, nu numai din ceea ce ai, dar şi din ceea ce ești.

Cuvântul Preoției și cel al Poeziei

Născut pe 28 decembrie 1951, la Botoșani, Theodor Damian este absolvent al Seminarului Teologic din Neamț și al Facultăţii de Teologie Bucureşti (1975), deținând totodată un Master și un Doctorat în Teologie (Fordham University, New York, 1993, și Universitatea București, 1999). În anul 1988 se stabilește în Statele Unite, unde a fondat Institutul Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă, cu parohia ortodoxă română "Sf. Ap. Petru și Pavel", Astoria, New York, precum și Cenaclul literar „M. Eminescu” din New York, toate în 1993.

Este poet, teolog, profesor universitar, eseist de factură creștin-ortodoxă, important promotor cultural, editor. Membru al Uniunii Scriitorilor din România și Cetățean de Onoare al Municipiului Botoșani.

Din depărtate Americi, Theodor Damian a tânjit mereu la Botoșanii mici. Plecarea de acasă la 14 ani, când a ales să urmeze Seminarul Teologic Neamț, nu a însemnat decât o pregătire pentru viitorul exil. Pentru că apoi au urmat cărări din ce în ce mai multe, din ce în ce mai lungi. Ca un labirint, plecările și întoarcerile lui Theodor Damian s-au dovedit a fi necesarele căi de cunoaștere și autodisciplină întru Cuvânt. Cuvântul Preoției și cel al Poeziei.

”Vine Monique… vine Monique…”

Citind cartea ”Ultima vară în Bretania. Istoria unui exil”, a excelentei actrițe și scriitoare Ada D'Albon, cititorului i se reamintește povestea tragică a unei mari pianiste franceze al cărei destin muzical - și nu numai - avea să fie curmat în România.

Scrie Ada D'Albon despre Monique de La Bruchollerie: ”Nu pot uita ființa ei delicată. Îmi amintesc că purta o rochie verde. Drăgălășenia ei a încântat toată adunarea, degetele ei pe clape au impus o tăcere armonioasă… Apoi, pianista a fost victima unui accident de mașină pe drumurile pline de hârtoape ale României, accident din care a scăpat cu viață, dar cu degetele zdrobite pentru totdeauna”.

O mare pianistă, care se impusese la nivel internațional. A concertat în România în 1947, de atunci devenind prietenă cu Monica Lovinescu, alături de care petrecea zile întregi pe litoral, la Mangalia. Tot atunci, în 1947, s-a întâlnit cu arhitectul George M. Cantacuzino, care era sub supravegherea comuniștilor. Monique de La Bruchollerie acceptă să preia de la arhitect ”un colier de smaralde și un inel frumos” pentru soția acestuia, aflată în Anglia. „Romania de astăzi nu ne mai vrea. Totul e bun pentru a ne distruge, iar ceea ce s-a petrecut pînă acum este doar începutul...“, scria George M. Cantacuzino în scrisoarea către soția sa. Nu peste mult timp - 1948-, arhitectul este arestat de comuniști.

În 1957, Monique de la Bruchollerie se întoarce în România pentru a concerta la București, Timișoara și Cluj.

Nimeni nu se gândea că, într-un mod atât de brutal, cariera ei concertistică se va încheia brusc, dureros, tot în România.

Era 18 decembrie 1966. Concertase la Cluj și trebuia să ajungă la Zagreb, unde se încheia marele turneu. Autoritățile române se angajaseră, prin contract, să obțină biletul de avion pentru Zagreb. Ceea ce nu au mai făcut. Artista a fost urcată într-o mașină mică, a autorităților române. Mașina a gonit prin regiunea muntoasă, cu viteză mare și fără lanțuri de iarnă. Șoferul a pierdut controlul în curbă. Monique de la Bruchollerie a fost salvată, după trei zile de comă, însă mâna dreaptă era distrusă. Nu mai putea cânta niciodată. Plus fracturi de craniu ce aveau să îi afecteze sistemul nervos central. Și probleme la ochiul drept. Avea 51 de ani…

Comuniștii i-au impus tăcerea, pentru a nu se isca un scandal internațional. Avocatul artistei a obținut promisiunea (cu semnătură!) din partea guvernului român că va primi despăgubire în urma tragediei – un milion de franci. Milion care nu a venit niciodată. Doar 60 de mii de franci vechi a primit pianista. Guvernul român a refuzat să mai plătească ceva. Artista s-a chinuit cu tratamentele medicale extrem de costisitoare, a vândut cărți, colecții de artă, tot ce avea de preț pentru a-și prelungi agonia. Până în 15 decembrie 1972, când s-a stins din viață. Avea doar 57 de ani.

Sviatoslav Richter spunea despre Monique de la Bruchollerie că „este unică, un fenomen printre muzicienii, pianiștii vremurilor noastre“.

Iar după concertul din 17 decembrie 1966, de la București, Cella Delavrancea nota în cronica din ”Luceafărul”: „Semnătura muzicală a lui Monique de La Bruchollerie este cavalerismul. A concertat în țara noastră de multe ori în decursul anilor. A încântat de fiecare dată, un public de care se lega prin căldura unui temperament ce nu-și precupețea dăruirea și căruia i se răspundea cu constanta unei aprecieri înrădăcinate. Se auzea: «Vine Monique… vine Monique…», familiaritatea fiind expresia unui suprem omagiu. Astăzi, Monique de La Bruchollerie a atins culmea artei interpretative. A dat la o parte capriciosul farmec al tinereții, ca să exprime durabilul în fluiditatea sonoră, atât de anevoios reținută în scurgerea ei prin însăși structura ei. Și-a dezvoltat cu precizie astronomică știința pianistică, obținând de la instrument posibilități orchestrale rar auzite“.

De ce trebuie să vedem ”Mamele pinguinilor”!

Cel mai dureros pentru o mamă este să nu poată visa la viitor. Sunt mamele care trăiesc doar prezentul continuu, sub presiunea apăsătoare a inevitabilelor greșeli care câteodată, în timp, se transformă în mici, uneori atât de mici victorii!

Durerea mamelor copiilor cu dizabilități este o experiență complexă, care îmbină suferința cu mici momente de bucurie și împlinire. Mamele copiilor cu dizabilități nu se tem de izolare, ci de expunere. Și nu din lașitate se retrag, ci dintr-o discreție asumată. Iar lipsa de înțelegere din partea celor din jur sau stigmatizarea pot duce la o distanțare socială, ceea ce agravează și mai mult sentimentul de singurătate.

Mi-au venit aceste gânduri după ce am vizionat serialul ”Mamele pinguinilor”, un film cutremurător prin însăși simplitatea lui. După un astfel de film, orice scuză a noastră, orice neputință sau nevrednicie pălește. Orice refuz de a face ceva devine ratare, orice delăsare în mersul vremii denotă doar mediocritate și autosuficiență. Această poveste ne amintește cât de important este să ne asumăm suferința și să ne bucurăm de fiecare moment.

Dacă vă e greu să acceptați că oamenii diferiți nu sunt cu nimic inferiori, oferiți-vă o șansă: „Mamele pinguinilor”, serialul polonez care ne așază înainte provocările mamelor copiilor greu încercați. O perspectivă umană asupra unor destine aproape contorsionate din punct de vedere psihic, social, asupra unor familii supuse fără voia lor unui maraton fără oprire.  

Un film în care nimic nu este exagerat, nimic supralicitat. Povestea scoate la iveală latura umană, însă faptele nu sunt deloc romanțate, cu atât mai puțin lipsite de realism.

Cu toate acestea, este multă, multă emoție. Nu ai cum să nu empatizezi cu fiecare personaj în parte, fie el părinte sau copil. Însă mai dure decât lupta cu spectrul autist sau alte dizabilități ori cu sistemul educațional par să fie războaiele interioare.

„Mamele pinguinilor” ne arată personaje aparent antagonice, dar care doar împreună vor reuși să creeze un echilibru salvator: comuniunea între părinții copiilor, profesori și întregul sistem educațional.

Deși la prima vedere pare un serial dramatic, veți vedea că nimic nu este tragic, dimpotrivă: extrem de uman. Personajele sunt portretizate într-un mod apropiat și tandru, pentru a înțelege cum mamele reușesc să își susțină copiii. Este nevoie de multă dragoste și de onestitate în relațiile cu ceilalți.

Filmul mai aduce în prim-plan un aspect dureros: acceptarea unui diagnostic. Nicio mamă nu vrea să se confrunte cu realitatea dură, sperând până în ultima clipă că medicii, profesorii, chiar și familia se înșală.

Pinguinii nu zboară, dar sunt excelenți înotători și unici în felul lor. Titlul filmului pleacă de la comparația pe care unul dintre părinți o face între fiica sa și pinguini. Asta și pentru că – și statisticile confirmă, din păcate! – mulți tați își abandonează copiii cu dizabilități, lăsându-le pe mame să își dedice viața îngrijirii acestora.

Chiar dacă protagonista este mama unui copil cu autism, filmul abordează și alte dizabilități, cum ar fi sindromul Down sau distrofia musculară.

Impresionant la acest film este tocmai frumusețea umană a copiilor și a mamelor deopotrivă. Dar vine și cu dureri încarnate în ființa mamelor. Care uneori nu înțeleg de ce societatea respinge tot ce e diferit, de ce propria familie se dezice de ele, de ce inteligența și performanța copiilor lor nu sunt recunoscute și nici apreciate.   

Serialul polonez este emoționant și inspirațional, iar cei aflați într-o situație similară se vor identifica nu doar cu personajele, ci și cu situațiile construite cinematografic.

”Mamele pinguinilor”
Regia Klara Kochanska, Jagoda Szelc
Cu Masza Wagrocka, Barbara Wypych, Magdalena Rózczka

SENSEI

(I)

Atunci când disciplina sportivă se îmbină cu medicina, viața se rostuiește într-un miracol. Și ieși din nostalgiile prăpăstioase, din victimizările ciopârțite de atâta of, din praful de pușcă dincolo de care nimic nu mai înflorea.

Ce minune că ești, ce-ntâmplare că sunt, zice poetul și începi să te cauți în toate întâmplările zilei. La început te prefaci că te știi, te amăgești că te cunoști destul de bine încât rămâi fixat în călcâiele verii secetoase ca în așteptarea unei inevitabile sentințe. Dar simți și pământul surpându-se și cum pe umeri se înalță depozite de gânduri. 

Cineva, cumva, trebuie să te învețe curajul, să te facă să înfrunți spaima, să te întoarcă într-o zi cu fața către tine. 

Întâlnirea cu Sensei e răvășitoare sau nu e deloc. Nu este cale de mijloc, așa cum valul nu se oprește niciodată la jumătatea drumului către țărm. Dai peste Sensei și gândul te duce către altă ”civilizație”. Către acel tărâm al simplității dure, dar salvatoare. Înveți să trăiești cu tine fără patimă, fără duritățile și asperitățile inimii. Dar mai ales înveți despre tine. Știi acum că ziua se adaugă altei zile doar atunci când ți-ai onorat cu adevărat viața. Știi acum că nimeni nu te distruge mai mult decât tu însuți o poți face. Dar mai presus de toate știi acum că, chiar dacă ai în jur sute de tămăduitori, cel mai bun vindecător pentru tine însuți ești chiar tu. 

Sensei. Când scrii despre el?, m-a întrebat o bună prietenă. Nu aș ști de unde să încep, am zis. E nedefinit și totuși atât de cuprinzător. 

E Învățător, dar bate și cărările hazului nestăpânit. Și cel mai frumos e cum te ia de mână și te duce în fața lui Dumnezeu. Cum te împacă și de ”dezpacă” cu lumea. Și te desprinzi ușor-ușor de toate amăgirile, te dezlipești de toate atașamentele găunoase și iei viața de la capăt. Cu simplitate, cu adaos de pace, cu seninătate. 

Și e modul cel mai natural în care lumea se desface în tot felul de înțelesuri.

(II)

O credință vine în întâmpinarea binelui. Când întâlnește altă credință, atunci binele se înfăptuiește. 

”Eu nu știu cât sau până unde pot. Dar știu că pot”. Sensei crede și credința lui mută munții. Muntele ești tu. Cu necredința, cu spaimele, cu înverșunarea, cu durerea ta. Și într-o zi începi tu, munte peste munte până ieri de neclintit, să cobori povârniș cu povârniș, pantă cu pantă, îți iei adio de la piscurile de mândrie și scoți din obișnuință frâna de minte, de talpă, de dependență. ”Eu cred”, spune Sensei, ”dar fără tine nu pot să fac nimic”. Cum Iisus i-a spus femeii: ”Credința ta te-a mântuit, mergi în Pace!”

Nimic nu e disperare. Totul e timp. Aici și Acum. ”Misiunea mea este să învăț să spun DA”. Pe noi societatea ne învață să spunem NU, să ieșim din complicatul ”noi” și să îl așezăm pe piedestal pe ”eu”. 

Sensei a învățat lecția lui DA. De la Maica Gavrilia, predată cu tot cu manualul suplimentar de inimă-bună. Binele se împarte pentru a se împlini. Altfel se gudură leneș în autonomia eului suprem și sfârșești într-o lamentabilă laudă-de-sine. 

De la Sensei înveți rostul clipei. Din Aici și Acum se naște viața ta. Depinde doar de tine cum și unde o așezi. 

Uiți durerea și începi să te descoperi. Nu bănuiai în tine atâta forță, determinare, credință. 

E greu, e ușor? Eu spun că e frumos. Că e bine să răstorni carul în mijlocul drumului și să faci drumul mai departe la pas. Ușor, eliberat de balast și mai ales cu lecțiile învățate. Una dintre ele: Învață să spui DA!

(III)

”Din ziua ceea, părăsind grădina,/ Mi-am smuls din lutul reavăn rădăcina,/ M-am răsucit și am întors-o-n sus/ S-o-nfig adânc în boltă ca pe-un fus/ Și seva pentru rodul ce-l frământ/ S-o trag de sus din cer, nu din pământ”. Am asociat deseori imaginea asta din ”Nebunul”, excepționala poezie a lui Demostene Andronescu, poet creștin și supraviețuitor al temnițelor comuniste, cu oameni pe care i-am întâlnit pe cale. Oameni cu rădăcinile înfipte-n Cer!

Sunt oamenii care, chiar înconjurați de lume fiind, își trăiesc singurătățile într-o libertate absolută. Fără atașamente, iluzii, prăpăstii, patimi, trădări. Sunt din ce în ce mai puțini, sunt din ce în ce mai vizibili/recognoscibili atunci când viața ți-i scoate în cale.  

Am învățat recunoștința și mi-am amintit că drumul nu e totuna cu călătoria. Drumul este și încremenire, și rătăcire. Călătoria înseamnă pasul, alergarea, popasul. Înseamnă a experimenta, a greși, a descoperi. Totul este să fii prezent în viața ta, să îți asumi riscul și să fii dispus la efort, la renunțări, la disciplină.

Nu știu de ce am început să scriu despre Sensei. La început din uimirea de a descoperi încă un om. Apoi pentru că omul a devenit poveste. Întâmplări fascinante cu copii care învață să trăiască după ce alții le-au spus că au murit deja. Și cât de frumoși sunt copiii întorși din disperările, din sfâșierile lor cumplite! Sensei le cântă și ei murmură a viață. 

Boala, durerea, nesperanța, necredința. Toate se pitesc și își fac culcuș în trup, în inimă, în minte. Și uităm bucuria, recunoștința, dorul, dragostea. Câți dintre noi avem puterea de a ieși singuri la lumină?

Câți dintre noi avem curajul – cu zâmbetul pe buze – să izbim de pereți durerea și să tratăm trupul cu mâinile goale? E nebunie, e inconștiență, e curaj? Acum îi spun credință.

Cătălin Pamfil m-a întors cu fața către mine atunci când eu însămi nu mă mai recunoșteam. El este Sensei, om-cu-rădăcina-nfiptă-n-cer. Un cer al oamenilor liberi.

Silviu Babii, artistul care pictează cu boala pe umeri: ”Trebuie să încerci mereu, să experimentezi, lumea este tot mai dinamică astăzi”

Undeva în Botoșani, către o margine de oraș, într-un apartament transformat în atelier-galerie, un artist sfidează statisticile medicale și se încăpățânează să picteze.  

Silviu Babii, artistul care pictează cu boala pe umeri: ”Trebuie să încerci mereu, să experimentezi, lumea este tot mai dinamică astăzi”

"Eu nu sunt bolnavă, eu sunt sfărâmată. Dar sunt fericită că sunt în viaţă, atâta timp cât mai pot picta", spunea Frida Kahlo, una dintre cele mai spectaculoase artiste ale lumii, din ultimul secol. A pictat imobilizată fiind, a spart tipare, a distrus prejudecăţi, a trăit însutit şi a iubit ca un vulcan.

Ştefan Luchian a fost doborât de boală, dar a pictat atât cât suflul i-a întregit fiirea. Imaginea cu Luchian lucrând cu pensonul legat de mâini este una dintre cele mai tulburătoare răstigniri artistice, fiind pildă şi motivaţie pentru zeci de generaţii.

Mai aproape de noi, scriitorul botoșănean Constantin Dracsin a scris şi a desenat cu creionul între dinţi. Artistul care și-a depășit limitele ne-a lăsat o operă neprețuită, de la poezie la grafică, de la idee la concept.

În viață și în zilele noastre fiind, Silviu Babii este încă necunoscut multor iubitori de artă. Și asta mai ales pentru că, deși locuiește de aproape trei decenii în orașul lui Eminescu, artistul a păstrat mereu o decență smerită, un soi de acceptare a destinului care duce uneori către urcușul Golgotei. Și asta pentru că Silviu Babii și-a început viața… căzând. La propriu. Maladia care și-a făcut culcuș în familie prin strămoșii săi, de la bunic la tată, a lovit și în copii. Forme mai ușoare, spune Silviu despre el și sora lui. Dacă tatăl a suferit de maladia Duchenne, pe Silviu medicii l-au diagnosticat cu distrofia Becker. Mai blândă, dar nu mai puțin istovitoare, spune artistul cu un zâmbet amar.

De pe când avea trei ani, boala a început să muște și din trupul lui Silviu. De atunci artistul duce o luptă zilnică, mistuitoare de multe ori, dar nu se lasă doborât. Mersul mărunt și aproape sacadat, împărțit în pași înceți și uneori nesiguri, mâinile scuturând aerul din jur cu o dibăcie ce pare ușor anapoda, ca și cum s-ar pregăti de un zbor îndelung programat, zâmbetul blând și privirile vii, ce vin parcă de dincolo de lume… Pentru că, dincolo de greutățile fizice, uimește la Silviu Babii bucuria de a fi.

Când viața trăiește prin culoare

Verdictul medicilor nu a fost niciodată unul dătător de speranțe. ”Ori mort, ori în scaun cu rotile”, ar fi rostit cândva un doctor, iar Silviu a decis că viața lui este mai presus de studii ori sentințe medicale.

”Este o boală genetică, progresivă. Nu e maladia Duchenne, din fericire, la Duchenne nu apuci 30 de ani. Am o formă mai ușoară, Becker, sora mea o formă și mai ușoară”, spune cu detașare Silviu Babii, artistul trecut bine de 40 de ani și decis să își ducă și mai departe destinul.

Își amintește că, de mic, a înțeles că se întâmplă ceva, că este altfel decât ceilalți copii. Locuia în Brașov, orașul în care se născuse și în care a locuit cu părinții până la 18 ani. ”Începând cu grădinița, cu școala, am început să înțeleg. Cădeam des pe jos, mă împiedicam. Noi de la bunicul am moștenit, de la tata…”.

Din această cauză a fost nevoit să renunțe la pictură. La Brașov, Liceul de Artă se afla destul de parte de cartierul în care locuia. O ”piedică” atât de mică pentru alții devenea uriașă pentru băiatul al cărui mers se apropia de zbor… Toate s-au schimbat când a ajuns la Botoșani. Pictura a devenit accesibilă, iar întâlnirea cu un mare pictor-profesor avea să îi pecetluiască destinul artistic.

”Abia când m-am mutat în Botoșani, prin 1996, am reușit să pictez. Până atunci îmi plăcea să desenez, mai desenasem la școală, în ore. Am vrut să dau la Liceul de Artă din Brașov, doar că era foarte greu cu transportul, era departe. Apoi ai mei au hotărât să ne mutăm la Botoșani, tata se trăgea de aici. Mi-am găsit un prieten aici în oraș și ne-am înscris la Școala Populară de Arte. Domnul Victor Hreniuc a văzut din primul an că mă descurc. De la domnul Hreniuc am învățat tehnicile, am învățat despre culoare, la un moment dat chiar îl copiam. M-a luat din primul an în tabere, am prins gustul, m-am ambiționat. Am cunoscut pictorii importanți, de la Corneliu Dumitriu, George Șpaiuc, Liviu Șoptelea, de aici, dar și pe doamna Suzana Fântânaru de la Timișoara, Vasile Crăiță Mândră, Ion Grigore, Liviu Suhar de la Iași, Gheorghe Stanciu”, povestește molcom Silviu Babii.

Astăzi simte că este acasă, că face parte din comunitatea artistică a Botoșanilor. Fără un atelier la dispoziție, și-a petrecut anii în sufrageria pe care a transformat-o în spațiu de lucru. În altă cameră, mama imobilizată de ani buni își poartă propria suferință. Cu toate acestea, nimic din locuința familiei Babii nu poartă negura bolii. Totul în jur este culoare, armonie, zâmbet blând și spirit artistic.

”Am trecut prin multe, mai ales cu Liviu Șoptelea și Florin Grosu. Suntem prieteni buni, deși astăzi ne vedem mai rar. Cu taberele, a fost un caz fericit la mine, datorită domnului Victor Hreniuc. Atelier nu am avut, lucrez acasă. Acestea sunt condițiile, plus că așa sunt și aproape de mama”.  

Din provocare în provocare

Pictează cu adevărat de mai bine de 20 de ani. De la primele lucrări la prima expoziție, de la taberele cu artiști consacrați la tehnici diverse. A învățat că, dincolo de frumusețea culorii, stă întotdeauna sudoarea muncii și efortul studiului individual.

”Clar este o evoluție! Trebuie să încerci, să experimentezi mereu, lumea este dinamică acum. Este o provocare, dar îți trebuie și curaj ca să ieși din zona de confort și să încerci altceva ce poate nu stăpânești foarte bine. Pentru că s-ar putea să îți placă… La fel cum s-ar putea să eșuezi. Pentru că, da, mai sunt și eșecuri. Sunt tehnici care nu te atrag, de aceea faci ceea ce stăpânești mai bine sau te atrage”.

A experimentat aproape tot. Acuarelă, pastel, grafică, ulei, acrilic, instalație, aerografie… Școala Populară de Arte l-a învățat tehnicile de bază. Apoi viața a adăugat restul. Nu doar culori luminoase, ci și din cele întunecate.

”Mai vezi, mai întrebi… Mai furi de la colegi… Trebuie să te implici, să te informezi și să încerci. De la domnul Corneliu Dumitriu, Dumnezeu să îl ierte, am învățat multe. El mă simpatiza. Mă mai și înțepa, dar m-a învățat multe. Mi-a dat mereu sfaturi, vorbeam destul de des. Tehnica de suflet rămâne pastelul. Îmi place și aerografia, dar aici este un pic mai complicat de lucrat. Vapori, mască…, am avut și niște probleme de sănătate, o criză de diabet, tumoare la vezică anul trecut… Acum e bine”.

Trăim timpuri dificile. Oamenii nu mai cumpără tablouri decât rar, comenzile sunt și mai puține. Ce îi trebuie unui artist pentru a avea satisfacția muncii împlinite?

”Că faci ceva și că rămâne ceva după tine. Apoi să îți vezi lucrările expuse…”.

De câțiva ani, o altă provocare și-a făcut loc în sufrageria-atelier. Ustensile noi, modele de tot felul, piele artificială pe care încearcă un alt soi de artă: tatuajul.

”M-am apucat de tatuat, cele două sunt cumva înrudite, doar că la tatuaj lucrez cu materialul clientului” (râde).

”Am fost mereu pasionat de mașini de tatuat. Cele de la început sunt mai gălăgioase, dar cele noi, rotative, sunt mai silențioase. Tatuajul este și un mod al meu de a socializa”, spune Silviu și se apleacă spre fereastra ce dă către balcon. Cristi, prietenul lui, s-a lăsat ”pe mâna” lui Silviu și este foarte mândru de ”opera” pe care o poartă acum prin lume.

”Doare, sigur. Dar este o durere care dă dependență. Are mâna ușoară”, spune Cristi și își privește cu drag prietenul.

Oamenii vin la Silviu și pentru că este artist cu experiență. Apoi, firea lui blândă, zâmbetul mereu gata să acopere sufletele celor neliniștiți, răbdarea și mai ales talentul…

”Îmi face plăcere să fac tatuaje, așa cunosc oameni, mai povestim. Cam cum merg femeile la unghii, la coafor, așa e și la tatuaj… Poate dura de la zece minute, poate dura și opt ore, cu pauze, desigur. Poți lucra și pe bucăți, faci un contur și lași să se usuce, apoi revii”, povestește Silviu Babii.

În urmă cu aproape 20 de ani, un băiat i-a făcut un tatuaj mic. Atunci a ”furat” meserie. A învățat mai întâi să facă o mașină de tatuat rudimentară, cu ace de cusut, corzi de chitară…

”Mai fac bani din tatuaje și cumpăr materiale pentru pictură”

Da, se câștigă mai bine din tatuaj decât din artă, și zâmbetul amar al lui Silviu revine pe chip.

”Generațiile mai noi, în general, societatea de azi se tatuează. Renunță la haine, la altele pentru un tatuaj. Pentru un tablou nu!”.

Pictura a devenit din ce în ce mai scumpă. Materialele ating uneori prețuri greu de atins. ”Mai fac bani din tatuaje și cumpăr materiale pentru pictură”.

Nu se plânge de nimic. De bine, de rău, are o pensie de boală. Se întreține singur, pe cât este posibil. Își îngrijește de ani mulți mama imobilizată. Împreună cu sora lui, în casa cu sufragerie-atelier și cu tablouri pe pereți.

Ce își dorește cel mai mult artistul Silviu Babii?

”Să fiu sănătos, atât îmi doresc. Restul le fac încet, încet, pe toate”.

Gellu Dorian: ”Pot dispărea un primar, un consilier, care sunt fiinţe efemere, dar un poet, poeţii, nu, niciodată!”

Iunie, la Botoșani, freamătă a poezie. Eminescu se întoarce acasă, oraș în care s-a născut în urmă cu 173 de ani și care astăzi pare să fie din ce în ce mai vitregit nu doar economic și social, ci și cultural.

Într-un timp al frământărilor de tot soiul, a vorbi despre Eminescu, despre poezie și poeți, seamănă cu un strigăt în pustiu.

Scriitorul Gellu Dorian, președintele Fundației Culturale ”Hyperion”, este inițiatorul celui mai râvnit premiu literar. De mai bine de 30 de ani, la Botoșani au primit laurii Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia cei mai importanți creatori de vers din ultimul secol românesc.

Anul 2023 aduce, însă, o situație atipică, așa cum se va vedea în rândurile de mai jos. Despre Eminescu și poezie, despre Botoșani și soarta unui oraș care se vrea prin excelență cultural, despre ce se întâmplă pe 15 iunie, într-un interviu cu scriitorul Gellu Dorian.

-În acest iunie se împlinesc 140 de ani de când Eminescu a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu din București. Avea atunci 33 de ani. O vorbă îndelung disputată și cu osebire licitată în varii forme este cea atribuită lui P. P. Carp (și adresată lui Titu Maiorescu): ”Și mai potoliți-l pe Eminescu!”. În anii 2000, un spectacol de teatru (regia Grigore Gonța) cu acest titlu se juca chiar în Amfiteatrul Ipoteștilor, în distribuție fiind și legendarul Gheorghe Dinică. Cum priviți astăzi către acest ”Și mai potoliți-l pe Eminescu!”? Mai deranjează Eminescu la 134 de ani de la moarte?

- Nu Eminescu trebuie potolit acum, la 134 de ani de la moarte, ci acei inşi aflaţi în treabă, pasămite în numele lui, memoriei lui. Că atunci, în acele clipe de rătăcire, Eminescu trebuia “liniştit”, aşa cum i-a scris P.P. Carp lui T. Maiorescu, într-o clipă de furie a acestuia pe poet, aşa cum a spus şi soţia lui Slavici în chiar anul morţii poetului, cînd i-a cerut tot lui Maiorescu să i-l ia “de pe cap pe Eminescu”, poate fi şi adevărat, iar faptul că Eminescu a fost dus la “Mărcuţa”, cred că aşa s-a dorit de cei din jurul lui, să i se facă un bine. Faima lui era deja una mare, iar atitudinea lui faţă de politicienii vremii, de casa regală, de rege, era una transparentă şi expusă şi nu putea fi trecută cu vederea. Dacă în 1883 internarea lui a fost una dorită şi de poet, acceptînd să fie dus la Ober Dobling, la Liman, la Odesa, la Purcica, la Iaşi, dar şi într-o călătorie de refacere în Italia, la Veneţia, poetul revenindu-şi parţial, reluîndu-şi activitatea, dar mai puţin şi creaţia poetică, internarea din 1889, cu ridicarea lui de la Băile publice şi punerea în cămaşă de forţă, a stîrnit multe atitudidini, mai ales în posteritatea poetului, cînd tot felul de inşi au pus în circulaţie invenţii, pe care chiar unii dintre biografii serioşi ai poetului le-au luat în seamă.

Anul trecut a apărut un roman insolit, ”Solomonarul”, semnat de Florin Chirculescu, în care Eminescu este personaj, nu unul romanţat, ci unul de o ficţiune dusă la limitele fantasticului, cu un Eminescu care a trăit şi după 1889, ajungînd prin Argentina, făcînd parte dintr-o grupare revoluţionară, un Eminescu crud, violent verbal, dar construit în spiritul articolelor sale politice. Orice abordare de acest fel, în dramaturgie mai ales în ultima vreme, dar şi în diverse forme de cercetare a vieţii poetului (cum este cazul unui eminescofil botoşănean, împătimit pînă la înrudire sangvină cu poetul!), la mult peste un secol de la moartea poetului, cînd, într-un fel sau altul, s-a cam spus ce a fost de spus în domeniu, nu are cum să fie benefică pentru imaginea poetului, nu una de sanctificat, cum fac unii, nici una de folosit întru cîştigarea existenţei de pe urma lui, cum este exploatat din chiar curtea copilăriei lui. Memoria unei personalităţi de felul lui Eminescu, ineluctabilă şi de necioplit de oricine în statui caricaturale, nu se păstrează vie, aşa cum se întîmplă în cazurile menţionate mai sus, ci printr-un respect total faţă de opera sa.

Dacă mai deranjează Eminescu după atîta amar de timp? Poate că da, pe acolo, prin casele în care se fac tot felul de improvizaţii în numele poetului naţional, ori cînd, asumîndu-se un soi de proprietate asupra unui act cultural dedicat poetului, aşa cum se face acum la Primăria din Botoşani, care s-a imixtionat, ca să nu spun furat pur şi simplu, în obiectul de activitate al unei organizaţi neguvernamentale, da, Eminescu creează unui soi de disconfort; dar acest lucru nu se simte în sfera analfabetismului funcţional în domeniu.

-Sunteți – este de notorietate acest lucru – inițiatorul Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia. La zece ani de la această inițiativă (2000-2001), apăreau primele gânduri de renunțare, în urma unor campanii publice de denigrare despre care ați amintit deseori. La douăzeci de ani (2011) sperați într-o tradiţie care ”duce premiul de la sine mai departe”. Anul 2023 vine, iată, cu o situație cu totul atipică: nu vă mai regăsiți printre organizatorii acestui eveniment. Considerați că s-a împlinit vremea care ”duce premiul de la sine mai departe”? Cât din ceea ce se întâmplă astăzi își mai asumă inițiatorul Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu”?

-Cum am spus mai sus, premiul acum se află în curtea şi în apanajul unor oameni ajunşi printr-un concurs de împrejurări la cîrma primăriei botoşănene, care, puşi în faţa unor momente organizatorice, aşa cum s-a văzut în ianuarie anul acesta, dar cum se va vedea şi acum, în iunie, cu doar două zile înainte de eveniment, cînd nu au definitivat un program clar, că nu se pricep, că sunt în situaţia omului din Tecuci, care, aşa cum a spus-o într-un poem celebrul poetul Mihai Ursachi, au un motor, dar nu le foloseşte la nimic, pentru că nu ştiu cum se mînuieşte. Însă n-aş vrea să o mai lungesc: situaţia este una foarte cunoscută şi, din păcate, legitimată şi de Uniunea Scriitorilor, care s-a lăsat tîrîtă într-o înţelegere păguboasă, în ceea ce înseamnă continuarea tradiţiei acestui premiu, care pănă la urmă este şi imaginea Uniunii Scriitorilor, implicată de la început în acest proiect, nu la invitaţia primăriei, ci la invitaţia fundaţiei. Da, premiul trebuie să continue, dar nu aşa, diminuat ca importanţă, dus în derizoriu, cum se simte că va fi. M-am luptat de la început cu tot felul de primari, consilieri locali, jurnalişti plătiţi să discrediteze organizarea făcută de fundaţia pe care o conduc, încît la zece ani mi-am zis că-mi ajunge. Însă am rezistat şi, lucrînd pînă la pensie într-o instituţie de cultură, cu directori înţelegători, care-mi permiteau să mă ocup şi de premiu, făcînd proiecte, adunînd bani de la sponsori, pentru a onora cum se cuvine un premiu de această factură, am ajuns şi la ediţia a XX-a, cînd, cu înţelegerea fostului primar, Cătălin Mugurel Flutur, am reuşit să edităm 19 titluri de cărţi, antologii ale poeţilor laureaţi, organizînd totodată, în 2011, şi cel mai mare desant de scriitori români (44 la număr) în Ucraina, la Cernăuţi, iar în 2012 un altul la Bălţi, în R. Moldova.

Am consolidat astfel cel mai important premiu literar din România. Am ajuns cu el la ediţia a XXX-a, la ultimele ediţii în condiţii de pandemie, chiar la a XXXI-a, online, însă, aşa cum se petrec toate, noaptea, în taină, m-am trezit în mai, anul trecut, deposedat de ceea ce am creat şi aveam în activitatea fundaţiei noastre, în statut legalizat judecătoreşte al acesteia. Am înscris chiar şi la OSIM marca premiului, plătind şi o taxă de 1.800 lei, dar am fost blocaţi din motive cărora celor de la UAT Botoşani nu li s-au impus. În fine, chiar şi aşa, am încercat o reconciliere anul trecut cu primăria, am adunat un alt juriu, l-am trimis pentru aprobare Consiliului Local Botoşani, însă, tot pe ascuns, primarul şi cei doi oameni de bază ai lui, de fapt demolatorii premiului, primarul a trecut la căutatea altor organizatori, după ce noi, în lipsa unei înţelegeri coerente, fireşti cu primarul şi cei doi conslieri ai lui, ne-am retras. În urma unei lipse de dialog a primăriei botoşănene şi cu Uniunea Scrriitorilor din România, căreia Primăria Botoşani nu i-a răspuns la scrisoarea din 7 decembrie 2022, ne-am retras, încercînd să continuăm premiul în altă formulă cu o primărie din judeţ, legată de originea, prin mamă, a poetului, cu Vorona. Însă a apărut şi de data aceasta o altă ruptură ce va fi definitivă în ceea ce înseamnă colaborarea cu actuala conducere a primăriei.

Cu astfel de oameni, vînduţi minciunii, raptului, care jignesc atît prin gesturi cît şi prin vorbe, nu are rost să te lupţi. Oare cine a pierit: noi sau ei? Nu asta este important. Trist este că premiul, chiar dacă va continua, va pica în ceea ce nu trebuie să fie – un premiu provincial, lipsit de importanţă.

-Banii, pandemia, disputele de tot soiul în spațiul public sau cvasioficial, cu ramificații în administrație sau în scriitorime, poate și niscaiva orgolii… Cum s-a ajuns la ceea ce se întâmplă astăzi, și gândul merge în special la această scindare parcă fără precedent în comunitatea botoșăneană când vine vorba despre premiul ce poartă numele poetului?

-Am explicat în nenumărate rînduri, chiar şi acum mai sus, cum a fost. Nicăieri în ţară nu veţi găsi un primar, un consilier, un funcţionar al vreunei primării, care să se implice imperativ în organizarea de facto a unei manifestări culturale, cît de mică sau cît de importantă ar fi. Rolul acestora, al primăriilor, al consiliilor locale, al funcţionarilor este acela de a finanţa din banii publici pe care-i administrează vremelnic proictele culturale pe care le depun diverse persoane, ONG-uri etc. Or la Botoşani, acest primar s-a declarat în cadrul unei şedinţe extraordinare din ianuarie a acestui an “organizator unic”. Această atitudine autocrată a domnului primar Cosmin Andrei, în fond un abuz în formă continuată, cu sprijinul unor sfătuitori lacomi de glorie (vax!), a dus la crearea acestei situaţii fără precedent. Să se intereseze domnul primar dacă alte primării din ţară procedează aşa cum procedează el din acest punct de vedere. Ştiu şi eu, poate se trezeşte, şi-şi trimite consilierii acasă.

-Se spune despre un premiu că el se consumă în timp, își epuizează resursele (și nu vorbim despre latura financiară), deși există numeroase excepții, în special în literatură. În cazul Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia - și păstrăm în discuție regulamentul pe care dvs. l-ați urmat - credeți că mai avea resurse literare, poeți de calibrul înaintașilor (Mihai Ursachi, Gellu Naum, Cezar Ivănescu, Ștefan Augustin Doinaș, Ana Blandiana, ca să îi amintim doar pe câțiva dintre ei)?

-Dacă o literatură secătuieşte în rezerva de poeţi, în cazul nostru, înseamnă că acea literatură e pe moarte. Poeţii sunt dintotdeauna de valori şi importanţe diferite. Vin din urmă, dintotdeauna aşa a fost de cînd e literatura, nume noi, nume care promit. La Botoşani m-am ocupat şi de un concurs naţional de poezie dedicat celor care vin, o adevărată pepinieră. Mulţi dintre acei poeţi au ajuns să ia varianta Opus Primum a premiului, secţiune de care m-am ocupat 19 ediţii. Cine spune că nu ar mai fi poeţi care ar merita acest premiu nu cunoaşte cu adevărat valorile care se nasc în literatura noastră. Nu cred că trebuie pusă problama aşa, pentru că astfel, chiar de mîine, s-ar putea naşte un ins, fie el şi critic literar, care ar spune că, gata, aici s-a terminat cu poeţii români, nu mai sunt, închidem uşa! Odată cu dispariţia acestora dispare chiar şi Eminescu, însăşi poezia română. Or aşa ceva este de neconceput. Pot dispărea un primar, un consilier, care sunt fiinţe efemere, dar un poet, poeţii, nu, niciodată. Vor veni alţi primari, alţi consileri, poate de bunăcredinţă, nu nişte vanitoşi ca acum, încît, ca să-l parafrazez pe G. Călinescu, cînd şi-a încheiat biografia dedicată lui Eminescu, va apărea un alt crin de tăria parfumurilor sale.

-Ați pledat dintotdeauna pentru un Botoșani cultural, oraș în care ați ales să trăiți și să vă scrieți opera. La fel cum ați visat la un Weimar botoșănean, despre care deseori ați și scris (”Eminescu n-a avut norocul lui Goethe în privinţa contemporanilor, urmaşilor şi a modalităţrilor de păstrare a memoriei acestuia”, cf. România literară nr.3/2017). Mai vedeți posibil acest vis astăzi?

-Un vis este posibil oricînd. O realitate este mai puţin posibilă. Dacă alt oraş din România l-ar fi avut pe Eminescu ca fiu, i-ar fi dedicat poetului cele mai frumoase şi vizibile monumente şi acte de cultură. Or la Botoşani orice statuie a poetului se află ascunsă după nişte boscheţi, în afară de bustul din parcul care-i poartă numele, aflat acolo din 1891, după ce mai întîi, în 1890, a fot amplasat în curtea Şcolii Marchian. Căutaţi cu privirea în curtea Bisericii Uspenia şi veţi descoperi imensa statuie a poetului, plasată la nivelul solului, pe cînd ea este dedicată, aşa cum se vede în caietele lui Oscar Hann, unui soclu de cel puţin şase metri înălţime, deci abia de o veţi vedea de după crengile unor copaci neîngrijiţi. Căutaţi cu privirea bustul din faţa teatrului botoşănean şi veţi descoperi de asemenea că cel mai reuşit bust al poetului, realizat de Ovidiu Maitec, nu se poate privi decît de la doi metri, nu de la distanţă, aşa cum ar fi firesc, tot din cauza boscheţilor din faţa lui. Nici bustul realizat de Dumitru Pasima, din parcul de lîngă Casa Tineretului, nu are o soartă mai bună în ceea ce înseamnă perspectiva unei astfel de lucrări dedicate poetului. Ca să nu mai vorbim de casa care se află pe locul celeia în care s-a născut Eminescu, din Centrul Vechi, de lîngă Uspenia, care ar fi putut să adăposteacă un punct muzeistic, un centru documentar, Casa Poeziei, toate dedicate lui Eminescu.

Dar cu cine să vorbeşti despre aşa ceva, cu un primar care, pe ascuns, abuziv, intră în obiectul de activitate al unei fundaţii, şi înscrie la OSIM un proiect cultural c are nu i-a aparţinut niciodată, ci i-a fost pus pe tavă an de an, cu o organizare impecabilă de către cei care au iniţiat şi dezvoltat acest premiu? Nu, nu ai cu cine discuta la Primăria din Botoşani despre aşa ceva. Iar ca să pui problema ca Botoşanii, cu suita lui de mari personalităţi născute aici, să devină Weimar-ul României, lucru deloc imposibil, este ca şi cum ţi-ai bate cuie-n tălpi şi apoi să execuţi paşi de dans în faţa unor inşi de teapa lor. Este foarte trist ce se petrece la Botoşani din punct de vedere cultural. Cînd ai la putere inşi care cred că lor le este oferită organizarea unor acte culturale, pe care şi le însuşesc apoi cu neruşinare, nu ai cum să mai propui ceva, că te îmbolnăveşti, iar medicii sunt floarte scumpi şi nu ai bani, nici timp să te mai tratezi.

-Ce se întâmplă pe 15 iunie la Botoșani? Unde se vor afla scriitorii?

-Ştiu doar că Fundaţia Culturală “Hyperion-cb” este implicată în organizarea celei de a 42-a ediţii a Concursului Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul...”, concurs de care m-am ocupat timp de 28 de ani, concurs organizat de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani. Sunt invitate să participe 8 edituri şi 12 reviste de cultură, Uniunea Scriitorilor din R. Moldoca, Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România şi alte insituţii de cultură din ţară, care vor oferi premii poeţilor debutanţi. Vor fi prezenţi peste 30 de scriitori, care vor participa la activităţile organizate în Botoşani şi la Vorona. În rest, nu ştiu, nu am văzut decît programul celor de la Ipoteşti, de care lumea a aflat deja.

-Ce vă reproșați în legătură cu cei 30 de ani de Premiu Eminescu?

-Aş fi tentat să spun că alegerea partenerului, căruia m-am adresat în privinţa demarării Premiului Naţional de Poezie “Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia în vara lui 1990, Primăria Botoşani. Dar nu aveam cum evita o astfel de instituţie pusă în slujba comunităţii, căreia îi dedicam acest proiect cultural, devenit cel mai important premiu literar din România, nu prin eforturile vreunui funcţionar din primărie, nici într-un caz, ci prin eforturile noastre, ale scriitorilor, care le-am pus pe tavă celor de la primărie un astfel de proiect dedicat memoriei lui Eminescu, dar şi poeţilor români. N-am ce-mi reproşa. Deşi mi s-au pus în cîrcă tot felul de lucruri pe care nici măcar cu gîndul nu le-am făcut. În rest, ce să mai zic? Să dea Domnul mintea cea de pe urmă şi celor care cred că au prea multă minte şi se pot ocupa ei de toate!

”Oricât de ispititoare ar fi fost literatura, mi-am păstrat eroul în interiorul poveștii”

Am regăsit zilele acestea interviul din 2021 solicitat de doamna prof. Carmen Mandache și publicat pe Facebook. L-am recitit ca pe o ”fotografie veche, înrămată”. Îl aduc aici pentru a-mi aminti că pentru fiecare drum este nevoie de un călător... Mulțumesc din nou, doamna Carmen Mandache, pentru scotocire de gânduri.

Prof. Carmen Mandache: Sunteți născută într-o zi de șapte, cifră-simbol a triadei cultural-spiritual-umană: șapte arte, șapte note muzicale, șapte culori ale curcubeului, șapte minuni ale lumii, șapte zile ale Creației Divine, șapte virtuți omenești, șapte vârste ale omului; un simbol al perfecțiunii cu nuanțe de sacralitate. Considerați că acest lucru v-a influențat destinul profesional?

Florentina Toniță: Oricât de ispititoare ar fi această asumare a cifrei 7 ca destin (profesional sau nu), cuvintele dvs. apasă mult peste omul simplu care sunt de când mă știu. Magic sau nu, simbol, sacru sau cifră într-o numerologie cu trimiteri în atât de multe zone ale trăirii, 7 nu (ne) poate influența mai mult decât noi înșine o facem, conștient sau nu. Există acest domeniu, este adevărat, al numerologiei, la fel cum există și la fel de vastul aspect astral despre care, la fel, se spune că ne conduce într-un fel sau altul destinul. Nu putem nega (nici ignora) forța, influența, anumite caracteristici pe care le regăsim/recunoaștem ca punct comun, însă eu cred că viața noastră este mult mai mult de atât.

Da, ne naștem într-o cifră, dar asta nu ne scutește de toate celelalte zile ce îi urmează celei dintâi. ”Viața e pe zile”, auzeam zilele trecute pe cineva spunând. Te naști într-un 7, dar te rostogolești chiar după primul strigăt în echilibrul lui 8, ca apoi să vibrezi în angelicul 9 și, nici bine nu te dezmeticești, că ajungi sub aura sacrului 10... și o iei de la capăt... Suntem, cred, suma zilelor noastre, diferența o fac clipele netrăite, neasumate.

Nu ca o concluzie general valabilă, ci mai degrabă o constatare personală: destinul nu se compune din teorii, nu este scris în stele sau în cifre. Ar fi mult prea simplu și previzibil deopotrivă. Propriile fapte, gânduri, acțiuni, reacțiuni au, însă, puterea de a da sens cifrelor, fie ele sacre, magice sau (im)perfecte.

-”Scriitorii nu sunt foarte generoși” spuneați public nu demult, argumentând că „ne este greu să recunoaștem frumusețea celuilalt, ne este greu să recunoaștem că există oameni mai buni decât noi, fie că bunătatea înseamnă scris, faptă, gând”. Totuși, prin activitatea jurnalistică de promovare a valorilor botoșănene, ați demonstrat contrariul. Sunt în acele articole mai mult decât simple prezentări ale unor Oameni din punct de vedere profesional, sunt portrete creionate cu rafinament și sensibilitate. Un cititor surprindea esența: ”o generoasă risipitoare de lumină”. Vă rugăm să detaliați acest aspect.

-Priviți din afară, scriitorii sunt cei mai egoiști oameni, introvertiți și închiși în ogrăzile lor de cuvinte. Și da, scriitorii adevărați nu se risipesc în gesturi de generozitate, de fapt în nimic ce îi distrage de la actul creației. Și asta pentru că își consumă întreaga energie în actul final al dăruirii, și acesta este opera. Este valabil și pentru muzicieni, și pentru pictori. Atunci când scriitorul îmbracă alte haine (de jurnalist, de pildă), în actul de creație apar sincope, fisuri, zdruncinături de tot soiul. Cuvântul suferă mutații, sensurile se metamorfozează, dar nu mereu în beneficiul literaturii. În foarte rare cazuri jurnalistul mai poate salva scriitorul, în schimb scriitorul, da, pune umărul la truda de zi cu zi a jurnalistului. Și nu vorbim aici despre a scrie ”pe alese”, despre opinii sau editoriale care consfințesc, din start, un statut de scriitor. Ci despre adaosul pe care un articol de presă, cu subiect ancorat în cotidian, îl primește datorită talentului scriitoricesc.

Aș aminti, totuși, și cazul scriitorilor care și-au construit opera chiar pe marginea propriilor experiențe (unele jurnalistice), ca să amintim doar pe Panait Istrate sau pe Knut Hamsun.

Pe de altă parte, scriitorul comportă un alt soi de generozitate atunci când se apleacă asupra operei confraților, cu spirit critic sau nu, în marginea vreunei prietenii sau pur și simplu spre a semnala o carte ce merită să își găsească mai degrabă cititorii. Spațiul cultural botoșănean se bucură (și) de astfel de oameni, care de ani buni scriu despre confrații lor. Însă și aici prețul se plătește și ajungem la ce vorbeam mai sus. Ieșirea din carapacea creației spre a privi către opera altui scriitor înseamnă deconectare de la propriul cuvânt, înseamnă detașare de propriul laborator de creație și calibrarea limbajului pe alte coordonate ale scrisului.

Am scris, la rândul meu, despre personalități din multe domenii, nu doar din cultură. A fost modalitatea pe care eu am ales-o pentru a-mi îmbunătăți propriile percepții despre oameni. Și spun cu mâna pe inimă că am primit de la fiecare om despre care am scris câte o lecție, în sensul bun și fericit al acestui cuvânt.

-Prin tot ce ați făcut și faceți în continuare dovediți că, deși cu rădăcinile în alt pământ moldav, v-ați integrat perfect în sânul Comunității. Simțiți că sunteți Om al Cetății, că vă este recunoscut acest statut?

-Nu am gândit niciodată în acești termeni șederea mea aici, așa cum nici nu văd ca definitiv popasul în acest nord de țară. Nu cred în rădăcini, ci în tulpini și frunze. O rădăcină care se încăpățânează să rămână într-un pământ, deși nu înflorește și nu rodește, nu este decât o biată consumatoare de energie. Iar în timp resursele ei se vor micșora până la dispariția totală. În schimb, dacă prin floare, frunză, umbră, adiere reușești să fii ”adaos lumii”, atunci se construiește și Rostul. Nu știu dacă mi-am găsit Rostul sau dacă mai am încă de parcurs drumuri și căutări. Om al Cetății nu este un statut, ci o imensă responsabilitate. Recunoașterea, din acest punct de vedere, este ceva mult prea relativ și mult prea efemer pentru a fi transformată în scop final. Dar, atunci când se întâmplă, nu pot să nu recunosc bucuria.

-Sunteți cu precădere un jurnalist cultural. Stilul florentin, ușor recognoscibil se regăsește în toate cele șapte arte. În afara literaturii, care ar fi domeniul despre care preferați să scrieți?

-Mă emoționează oamenii. Oameni din viața reală sau personaje în ficțiuni teatrale, picturale etc. Am manifestat întotdeauna o curiozitate nestăpânită în fața unui om, oricât de simplu sau de complex ar fi acesta. De aceea, în munca de jurnalist, mi se întâmplă deseori să urmăresc și să extrag – prin obiectivul aparatului de fotografiat – detalii care mă fascinează. Mâna unui pianist mi se pare uriașă nu doar când aleargă pe clape, ci și când încremenește pe genunchi, în timp ce orchestra continuă lucrarea. Privirea unui violonist pe partitură, concentrarea maximă a ochiului, în contrast cu degetele care furnică arcușul într-o uluitoare mișcare, dar și râsul/plânsul actorului care își împrumută astfel corpul unui personaj pe scenă.

Am plâns deseori după ce am cunoscut oameni simpli cu povești uluitoare de viață. Însă întotdeauna, oricât de ispititoare ar fi fost literatura, mi-am păstrat eroul în interiorul poveștii. Nu am creat personaje de dragul extraordinarului. Jurnalismul, spre deosebire de literatură, are limite pe care este bine să le respecți, altfel se va întoarce împotriva ta.

-Ați avut contact cu personalități din domenii diverse, de vârste diferite, trăitori pe meleaguri românești sau în străinătate. Ați putea să ne dezvăluiți ce nume se află în agenda dumneavoastră de lucru?

-Agenda de lucru a unui jurnalist este dinamică și, de multe ori, cu multe ”liste de așteptare”. De aceea, de cele mai multe ori, numele se dezvăluie odată cu publicarea în ziar, atunci când textul a devenit deja certitudine. Plus surpriza, câmpul de așteptare pe care îl creezi pentru cititor, aspecte deloc de neglijat în munca unui jurnalist.

-Un pas înapoi în timp... cu cine v-ar fi plăcut să împărtășiți impresii, idei și mai ales de ce?

-Cu unii dintre oamenii cu care am realizat interviuri, dar pe care nu am reușit să îi văd niciodată față în față. În general oameni de peste graniță. Îmi vine în minte aici povestea unui psihanalist născut în Botoșani, care trăiește la Geneva, a cărui poveste m-a fascinat. De ce? Pentru că rămăsese prea mult ”material” în afara interviului, se născuseră prea multe curiozități, pe care interviul nu avea cum să le cuprindă. Îmi imaginez, de asemenea, o întâlnire pe îndelete cu domnul Mircea Carp (de la Munchen), fostul director de la Europa Liberă, cu care am realizat câteva interviuri. Mă fascinează personalitatea dumnealui, incredibila memorie la cei 98 de ani, vocea încă atât de specială pe care am auzit-o la telefon…

-Pentru că tot ne-am întors în istorie, să privim o clipă în cea personală amintindu-vă de un moment deosebit de acum douăzeci de ani, care ar fi putut să vă schimbe destinul spre o altă artă. Rememorați, vă rog, acel moment!

-Acum 20 de ani, chiar mai mulți… Desenam, dar nu susținut și nu foarte serios. În schimb începusem să încropesc poezii, dintr-un fel de curiozitate. Recitasem ani la rând, mai întâi pentru prieteni, apoi în festivaluri de poezie sau întruniri studențești, într-un târziu și la radio. Trăiam ritmul poeziei, îi adulmecam emoția, dar nu îndrăzneam să o și scriu. Până într-o când mi-am spus: oare sunt în stare? Și am scris. Vreo 10 poezii. Le-am trimis la un concurs național și am primit validarea: premiul unei reviste din Iași. Semnasem cu pseudonim. Am fost neîncrezătoare și anul următor am trimis din nou, de data aceasta cu numele meu. Din nou, premiul altei reviste literare. Am mai testat încă o dată, la un alt concurs. Am obținut Marele Premiu și… nu am mai avut scăpare. Însă nu scrisesem mai mult de 10-20 de poeme, bunicele la vremea aceea, astăzi probabil mediocre. Dar atunci a venit în fața mea un om care mi-a spus: ”Trimite un manuscris pentru debut în volum”. Și mi-a fost rușine să îi spun că eu nu scrisesem la viața mea mai mult de 10-20 de poezii, cu care câștigasem deja trei premii. De rușine, am început să scriu destul cât să adun un manuscris. Omul acela, Aurel Podaru din Beclean, mi-a rămas prieten și îl prețuiesc și astăzi la fel ca atunci. Am reușit să scriu poeme pentru un manuscris. Premiul pentru debut în volum a venit și el. Cartea a fost publicată (”Lacrimi de nisip”, a obținut apoi și Premiul pentru Cea mai bună carte de poezie, debut, a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacău). Și recunosc și azi, cu mâna pe inimă: dacă nu munceam la acel manuscris (repet, mi-a fost rușine să recunosc în fața prietenului scriitor că nu am destule poeme pentru un volum), nu cred că ar fi existat nici acea primă carte, nici cele ce i-au urmat. Poate că aș fi desenat, cine știe…

-Ați fost, în urmă cu câțiva ani, vocea comunității (rubrica opinii) semnalând cu tact și diplomație aspecte din comunitate care necesitau o rezolvare rapidă. Care a fost reacția celor vizați și dacă ați simțit o îmbunătățire/rezolvare a celor semnalate?

-Mi se pare pre(ten)țios spus ”vocea comunității”, nu mi-aș acorda atâta importanță. Am semnalat, este adevărat, mai multe aspecte ale comunității. Uneori am fost luată în seamă, alteori nu. Dar au fost de-a lungul timpului și satisfacții, de pildă situația Caselor Antipa, o campanie derulată în ziarul Botoșăneanul, problema fiind extinsă, în urma articolelor de presă, până la instituțiile naționale de protejare a patrimoniului. Însă mai important, în astfel de situații, decât a avea o reacție este sentimentul că ți-ai împlinit menirea de jurnalist. Și nu e puțin lucru!

-Există prietenii de/în breaslă, sau doar colaborări profesionale, uneori neprofesioniste?

-Există respect. Prieteniile în breaslă țin mai mult de partea personală decât de cea profesională. Dar, mai mult decât în prietenie, eu cred în echipă. Dacă te simți motivat, apreciat, protejat și sprijinit, atunci în mod clar faci parte dintr-o echipă. Și spun cu mâna pe inimă că de asta am parte în prezent. Mă bucur în fiecare zi de oameni (colegi) buni, pentru care profesia înseamnă responsabilitate față de cititor, dar și față de ei înșiși. Timpul petrecut cu ei este de calitate și asta este cel mai important. Oana, Gabi și Sergiu sunt oamenii care au intrat la timp în viața mea și le mulțumesc și aici.

-Cei care vă citesc și vă caută articolele știu că în spatele lor este o muncă asiduă de documentare, uneori în luptă cu timpul, ce primește apoi amprenta stilului florentin. Ce simțiți și la ce vă gândiți când vizualizările aferente unui articol la care ați muncit mult nu sunt pe măsura așteptărilor?

-În cei 16 ani de presă am învățat să nu am așteptări. Și am mai învățat ceva: că dacă și pentru un singur cititor munca mea contează, atunci mi-am împlinit menirea. Discuția pe care întrebarea dvs. o provoacă este, din păcate, una cu dureri și de o parte și de alta. Cititorii nemulțumiți de unele aspecte ale presei (de obicei acele materiale aducătoare de trafic) nu (mai) au reacții la fel de vizibile la materialele atent sau îndelung documentate, reacții care, vă asigur, înseamnă foarte mult pentru autor. Nu judecați prea aspru presa, din acest punct de vedere. Eu am învățat că, mai important decât un intelectual care se ”împiedică” de un subiect de cancan, este un cititor care, în căutare de cancan, s-ar putea să se oprească – azi un minut, mâine două, poimâine și mai mult – asupra unei povești frumoase, asupra unui geniu despre care am scris. Și într-o zi acel cititor va intra anume pe ziarul nostru pentru a căuta oameni frumoși, cărți sau filme…

Munca de documentare spune multe despre autor. Și apoi despre cititor. Modul în care scrii, în care formulezi fraza, modul de abordare, în ultimă instanță stilul care, da, poate deveni recognoscibil, toate acestea dau măsura respectului față de sine și față de cel care va citi.

Traficul poate fi un element definitoriu, dar poate fi și un depozit cu valoare de tezaur. Nu de puține ori se întâmplă ca un subiect care astăzi adună 1.000 de vizualizări peste o săptămână să contabilizeze 10-20.000 de cititori. Asta înseamnă că subiectul este ”viu” și stârnește interes fără explozii pe rețele sau tam-tam mediatic.

-Lumea evoluează într-un ritm amețitor. Cum vedeți presa în următorul deceniu? (Cu referire la subiecte, format, distribuție, rol, impact).

-Pe de o parte, presa va trebui să facă față ”ritmului amețitor” cu care se produce schimbarea în societate și, mai ales, dezvoltarea accelerată a tehnologiei. Am avut privilegiul (da, îl consider astăzi un privilegiu) de a lucra și în presa scrisă. Cu muncă de teren până la o anumită oră, apoi munca de redactare, preluarea materialelor, editare, corectare, cap-limpede, tehnoredactare și stat până spre miezul nopții în redacție, când ziarul pleca spre tipar. Număram caractere, cream pagini, ordonam, încadram… Spun asta pentru că am fost, în cadrul acelui ziar, de la cap limpede până la secretar general de redacție și redactor-șef. O muncă așezată, de care uneori mi se face dor. Însă în vremurile de astăzi munca aceasta este presărată și de multe zădărnicii, mai ales atunci când articolul scris ieri și apărut în ediția tipărită de astăzi nu mai este de actualitate, pentru că de ieri până astăzi situația s-a modificat radical. Apoi, astăzi funcționează așa-zisa ”presă de internet”, informații din păcate nu întotdeauna verificate, nu mereu asumate. Dar asta este altă poveste.

Presa de peste un deceniu va fi, cred eu, împărțită mult mai clar, în funcție de specificul și de nișa în care ziarul se situează. Diferența o vor face calitatea umană și disponibilitatea redacției de a rămâne în slujba cititorilor. Însă eu sper și în revenirea ziarului tipărit, care să păstreze ”negru pe alb” un anumit fel de materiale.

-Se pare că vă regăsiți foarte bine în presă, cititorii remarcându-vă „dedicarea cu care slujiți cititorii”, „efortul de a menține acuratețea, verticalitatea, neimplicarea politică”, „tăria” în „menirea dreaptă a cuvântului”, „verticalitatea și forța unui om deosebit și rar în vremurile noastre tulburi”, „cea care scrie cel mai frumos despre durere”. Prin urmare mai e loc de literatură în preocupările dvs? Au trecut opt ani de la ultima apariție editorială; putem considera că presa a câștigat scriitorul care a ales „starea sufletească”( de care amintea autorul Cuvintelor potrivite) renunțând/amânând „istoria sufletului”(cum definea scriitorul american Barry Hannah literatura)?

-Deocamdată, jurnalismul este în primul rând un loc de muncă onest, care presupune un simț veșnic în alertă, o atitudine corectă față de oameni și de întâmplări. Este un consum zilnic, la foc continuu. Literatura este parte din poveste, nu ceva care ”își face loc”, ci mai degrabă ceva fără de care nu se poate. În sertarul meu se află cel puțin două cărți care vor ieși la lumină atunci când se va împlini vremea. Dacă se va împlini…

Îmi este dor de liniștea scrisului de mână. Sunt nopți în care îmi dă târcoale o poveste, în care simt cum crește în mine un personaj. Sunt momentele în care înșir rapid cuvinte pe caiete, dar popasul este mic pentru că o noapte nedormită înseamnă de cele mai multe ori pericolul de a greși a doua zi, la muncă, din lipsa concentrării.

Dar ”istoria sufletului” se va scrie, îi va veni vremea, sunt sigură.

 (7 octombrie 2021)

***

în orchestra mută ca o cale lactee orbul își murmură psalmii

nori de păsări atârnă în păr, pe umeri ploaie de heruvimi

femei cu gust de rodii strivesc iarba în culcuşul de umbre
(dar unde alergi, îngere? unde alergi?)

dedesubt cerul ca o gură deschisă, mai știi
spaima lucrurilor inutile?
mai știi hăul ochiului străin?
mestecenii gem în dangăt de clopot
ai văzut și azi frunzele arse, candelă fără flacără arzând

prima rândunică se hrănește cu pâine neagră, ziceai
(doar priveam cum în mierea nopții se ascund saltimbancii)
mi-ai intrat pe tăcute sub piele, prinț dezmoștenit în
regatul melcilor

ce cauți, din nou te întreb și scâncetul pruncilor se prăvale-n pustiu

trăiești mai departe în femeie, de spaimă ascunzi între dinți inimi și ochi
lacrimi de piatră strivești între pleoape, din muguri plesnesc păsări-inorogi

nu ai invitat pe nimeni la masă

stai culcat pe tăciuni (flacăra nu știe să piardă, îmi spui)
și salcia tremură lângă mal ca odinioară
vechiul pat în care îngropai copilăria

într-un chibrit dragostea sfârâie hohotind 
(nicio femeie nu cântă prohodul)

hai, îngere, ridică-te și mergi!
nu mai șchiopăta printre degete

ai iubit, ai umbrit, ai murit.

Încă o zi

în care singurătatea se transformă în ceară
oamenii te acuză de neglijență        și azi ai uitat
să dai deoparte grilajul
păsări se zbat în inima ta     niciodată
niciodată nu ai fost mai singur
tu și flacăra
și prietenul care și-a luat cu sine umărul și...

nu e totul să mori
trăiești până când toate iubirile se sting
și singurătatea se preface în ceară

(acesta nu este un poem)