Cand titanii iubesc pe pamant...

"Impresia de frumuseţe a fiinţei şi a muzicii lui G. Enescu mi-a dat un şoc tonic, vital, să lupt şi eu pe măsurile mele, pentru a nu degrada nimic din viaţa mea...
Când l-am cunoscut mai bine, l-am găsit mai pământean. Transfigurarea de înger, de titan era a concertelor. Acea dăruire totală a marilor artişti care-i aşează într-o înfrăţire aparte de transfigurare, poate fi exemplu pentru oameni să nu dispere de mediocritatea atâtor alţi oameni.
Pe prinţesa Maruca Cantacuzino Enescu a iubit-o toată viaţa, dar s-au căsătorit cam la sfârşitul vieţii lui. Grandoarea sufletului lui Enescu s-a putut arăta şi în dragostea pe care i-a purtat-o. Enescu era la Paris când a aflat că Maruca – într-un act de disperare – şi-a dat foc pentru Nae Ionescu. A lăsat toate contractele baltă şi s-a întors în ţară ca s-o îngrijească.
Atunci s-a căsătorit cu ea. El a iubit-o şi aşa desfigurată… O mare iubire este tot atât de rară ca un mare talent: nu-i e dată oricui…
Enescu ştia să cânte, ştia să iubească. Privindu-i, îmi devenea clar prin exemplul lor ce e efemer într-un om şi ce calităţi rămân. Tinereţea dispăruse la amândoi, dar nobleţea lui Enescu rămânea vie în fiinţa lui.
Nu cred că Maruca l-a înţeles vreodată pe Enescu, care era un om excesiv de modest. Dintr-o prea mare dragoste pentru ea, a îndurat cumplite umilinţe din partea ei: este nobilitatea lui şi ingratitudinea ei, care dincolo de o spoială de cultură primită în familie, nu pricepea nimic din genialitatea lui Enescu. Ea credea că dacă are obârşie nobilă şi el nu, i-a făcut o favoare că l-a luat de bărbat. Or, smerenia lui autentic ţărănească era cu adevărat nobilă: fiecare gest, fiecare privire a lui erau distinse. Multă lume a spus că s-a căsătorit cu ea pentru că era snob şi voia să parvină. Nu-i adevărat: el a iubit-o pur şi simplu pentru că avea ceva din chipul ţărăncilor lui Grigorescu, ceva autentic românesc… Foarte des iubim o iluzie, nu o realitate.
A fost – dacă vrei – crucea vieţii lui, în afara genialităţii ce atârna pe umerii lui...".



Henriette Yvonne Stahl (1900 – 1984)