Treceți la conținutul principal

Tovarasa Invatatoare era o Doamna!

Ii povesteam unei persoane dragi despre invatatoarea mea, care mi-a conturat primii ani din viata cu zambet, cu lacrimi si cu muscate in fereastra clasei.
In scoala din sat, la cativa kilometri de Barlad, Tovarasa Invatatoare ne umplea toata saptamana capul cu litere si cifre, iar sambata, in fiecare sambata, dupa ore, spalam dusumeaua clasei cu motorina, scuturam, maturam, dereticam, pregateam locusorul pentru inca 7 zile de litere si cifre.
Era aspra, se apropia de pensie. Iubea florile si cred ca ne iubea si pe noi. Tin minte despre Tovarasa Invatatoare ca nu a lipsit niciodata din clasa, desi facea naveta de la Barlad. Cand viscolea, cand era ghetus de lunecau si trenurile pe sine, Tovarasa ramanea in sat, la o batrana, ca sa nu riste sa nu poata ajunge la noi. Se intorcea acasa cand autobuzul sau trenul se incumetau la drum.
In toamnele noroioase purta galosi, pe care ii descalta in clasa si ramanea intr-o pereche de incaltari frumoase, de batranica simpatica si cocheta.
Odata, desi mama ma rugase sa pastrez secretul - urma sa ma mut cu familia la Barlad - nu am rezistat si i-am spus, in mare taina, ca intr-a doua nu voi mai fi in clasa ei. A scos copiii in pauza, m-a luat pe genunchi (niciodata nu facea gesturi de apropiere fizica fata de noi, elevii) si mi-a spus sa ii aduc o muscata, sa o aiba in geam, de la mine. Eram fericita! I-am dus muscata, dar nu m-am mutat la Barlad. Tatal meu, care trebuia sa primeasca apartamentul la oras, a murit la doua saptamani dupa ce am inceput clasa a doua...
Asa ca am ramas amandoua cu Tovarasa Invatatoare: si eu, si muscata!
Dupa inca o generatie de elevi, adica peste 4 ani, Tovarasa Invatatoare a iesit la pensie. Mi s-a facut dor de ea peste ani, cand eram la liceu. I-am scris.
M-a chemat la ea. Locuia intr-un aparament mic, langa Gradina de Vara din Barlad. Neschimbata, parca cu mai mult zambet. Ma servea de fiecare data cu dulceata si un pahar cu apa, intr-un aer vechi, curat si misterios. O data pe an ajungeam in Barlad, de fiecare data asteptandu-ma cu dulceata si alte mici bunatati. Imi scria scrisori lungi, rabdatoare, sfatoase, cu aceeasi caligrafie pe care o stiam din caietele de clasa primara.
Intr-o buna zi nu mi-a raspuns la telefon. O sunam mereu din intersectie, aproape de blocul unde locuia. Am pornit totusi spre ea, cu gand ca a renuntat la telefonul fix. In usa a aparut, insa, altcineva. Invatatoarea mea se mutase in alt oras, departe, la fiul sau. Nu am putut sa mai aflu nimic de atunci.
Mi-am amintit deseori de ea. O fi batrana, imi spuneam..., o fi..., n-o mai fi...
Si acum o saptamana povesteam unei persoane dragi despre ea.
Era sambata. Duminica primesc o veste din satul meu, de langa Barlad: Tovarasa Invatatoare a trimis vorba ca vrea numarul meu de telefon. Nu a mai avut rabdare, asa ca peste alte cateva zile am primit numarul ei de telefon. Am sunat. Nu o mai auzisem de 15 ani. Eram ingrijorata, cateva zile primeam semnale ca ma cauta, ma cauta... Am iesit afara, sa ma bucur de albul zapezii.
Ma suprinde cu aceeasi voce: "Ce mai faci?? Cand vii sa te vad? Sa imi scrii, o sa iti scriu si eu, dar sa imi dai adresa".
Ma enerveaza gandul ca nu am rabdare sa socot cati ani are. Adica incep, dar ma pierd pe drum. Nu ne-a invatat, la numere, sa adunam anii de viata. Mai bine... Stiu doar ca acum 30 ani eram in clasa a IV-a.
Acum, peste 30 de ani, parca ma pregatesc sa plec in cautarea acelui om care m-a tinut pe genunchi, asteptand de la mine o muscata de pus in fereastra.
Astazi nu mai exista Tovarase, ci doamne si domni. Exista caiete speciale, ghiozdane burdusite cu tot felul de inventii inutile, ore speciale pe internet.

Insa e sigur un lucru: Tovarasa mea, Elena Suditu, era o Doamna!

Comentarii

  1. Frumoase cuvinte pentru cineva care întradevăr le merită. Am fost elevul dînsei si confirm realitatea celor spuse. Să-i dea sănătate Dumnezeu dacă mai trăieşte! (Abia astăzi am găsit articolul) Dacă mai ai detalii postează-le că sunt tare curios ce mai face.

    RăspundețiȘtergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

THE SLIDER. Despre suferința care încătușează

Un film care dă fiori și care, dincolo de încărcătura psihologică și profund umană, cuprinde toate elementele specifice unui thriller, chiar dacă momentele de suspans nu sunt atât de abrupte, conferind, însă, surpriză și incertitudine asupra desfășurării acțiunii, pentru ca la final întâmplările să se așeze într-un registru cu totul nou, spectatorul fiind invitat să deruleze și să se repoziționeze în raport cu toate personajele.

The Slider este filmul care curge independent de intuiția privitorului. Cu toate acestea, privitorul devine complice, empatizează cu personajele, anticipează și caută soluții. Aceasta este, de fapt, miza regizorului. Carlo Fusco deține o bună cunoaștere a psihologiei spectatorului, spectator care pe parcursul desfășurării peliculei se transformă în martorul nevăzut, în personajul tăcut care privește din spatele camerei de filmat.

The Slider, tradus în românește Pe muchie de cuțit, are în prim-plan personajul care parcurge în fiecare zi drumul dintre casă și sp…

Un om, o poveste: DINU LIPATTI şi nemeritata uitare!

George Enescu i-a fost naș de botez, Yehudi Menuhin a spus despre el că este cel mai mare pianist, după Chopin. A murit la 33 de ani, răpus de leucemie. A iubit nebunește, a trăit ca un prinț și a cântat ca un arhanghel!

Personalitatea lui Dinu Lipatti a fost, de departe, una dintre cele mai strălucitoare ale primei jumătăți de secol într-o Europă frământată de criza economică, războaie mondiale și lupte comunistoido-securistice. Nu este de mirare ivirea lui Lipatti, dacă ne gândim la elita autohtonă a anilor 30-50, cu Mircea Eliade, Nae Ionescu în frunte, cu un Enescu divin și un Iorga uriaș. 

Nașul Enescu


Dinu Lipatti s-a născut la București, pe 19 martie 1917. George Enescu a acceptat cu bucurie să boteze copilul prietenilor săi artiști (tatăl lui Dinu Lipatti cânta la vioară, mama la pian). "Astăzi, 12 iunie 1921, Dinu Th. Lipatti a primit odată cu botezul religios şi botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu", scria tatal lui Dinu pe verso-ul fotografiei …

Vorbe şi fapte: Pentru ce ne trăim!

Adevărata moştenire pe care o lăsăm lumii în care trăim nu se măsoară în cantitatea averii materiale, ci în ceea ce am sădit în vieţile oamenilor cu care am interferat.

La fel de importantă este şi încărcătura negativă pe care o transmitem celorlalţi. Şi nu întotdeauna partea negativă se manifestă prin violenţă, abuzuri, ură, orgoliu sau încrâncenare, ci şi prin ataşament exagerat faţă de o altă fiinţă, dependenţa pe care o dezvoltăm în sufletul altora faţă de propria noastră persoană.
Orice patimă - dor, iubire, credinţă oarbă - te îndepărtează de la adevărata menire chiar înainte să ajungi să îţi defineşti rostul trecerii prin viaţă. Puţini dintre noi sunt făcuţi să poată duce cinci talanţi, cei mai mulţi primim unul şi, de un timp, aproape toţi ne grăbim să îl îngropăm.

Evoluţia este o atitudine individuală, intimă şi bine definită atunci când menirea are întâietate în faţa supravieţuirii. Sistemul actual dezvoltă în individ noţiunea de ego, fără însă a determina conştientizarea …

PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER

24 aprilie va ramane pururi Joia Patimilor. Indiferent de zi, de an, de secol, de pamantesc, lumesc, ingeresc sau stelar. In 2008, in Joia Saptamanii Patimilor, se stingea din viata Cezar Ivanescu. Ultima victima a comunistilor sau prima a stapanilor de tip nou?

Fara a-si justifica in vreun fel atacul mortal asupra scriitorului, statul roman va ramane cu o pata neagra, vesnica, pe obrazul si asa patat al unei literaturi comunistoide si schizoide, al unei autoritati literare nespalate si nebotezate in spiritul divin.

Pe 24 aprilie 2008 se implinea o viziune luminoasa a Poetului: PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER, marturisea Cezar Ivanescu intr-o scrisoare, inainte de prabusire si renuntare trupeasca. Si a devenit Inger al propriului poem.

Nimic nu e intamplator, haosul nu este decat expresia propriei noastre neputinte in a intelege rostul divin al misterelor. Poate ca destinul lui Cezar Ivanescu s-a infaptuit intocmai. Exista vinovati, exista vinovatii cumplite. Exista oameni ca…

Patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului

Cred că pentru români patriotismul, patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului. Pentru că nu există mare patriot român sau bun patriot român care să nu fi sfîrşit rău în ţara asta. În ţara asta trăiesc bine vînzătorii de ţară, cei care nu dau doi bani pe ţara asta, cei care-o terfelesc, care-şi bat joc de ea şi fac afaceri pe seama ei şi nu le pasă de nimic.
Cei care iubesc cu adevărat această ţară sînt în marginea martirajului sau aproape martirizaţi. Deci n-o iubeşti pentru că ţi-ar întoarce această iubire sau ţi-ar arăta recunoştinţă sau te-ai complini prin valorile ei, ci pe undeva împotriva, dacă vrei, realităţilor.
Aşa trebuie iubită o ţară şi aşa o iubesc şi eu, adică sînt convins că ţara românescă este o ţară foarte frumoasă în Europa, întîi prin condiţiile ei fizice, geografice, o ţară de oameni foarte talentaţi, dar din nefericire lipsiţi completamente de caracter, de ţinută morală...
Cu toate acestea o iubesc, cum o voi iubi întotdeauna, indiferent…

Şi cine este aproapele meu?

Textul de mai jos nu este o cronică literară. I-aș spune cronică de cititor, tocmai pentru că încărcătura afectivă este mult mai importantă pentru mine în aceste momente. Am cerut permisiunea de a posta rândurile primite, doamna a acceptat, cu condiția asumării autoarei cronicii doar prin inițialele numelui. Mulțumesc, mă onorează și mă bucură astfel de reacții. (F. Toniță)

"Şi cine este aproapele meu?"
Titlul-întrebare stârneşte curiozitate şi instantaneu întrebarea "Dar aproapele meu cine este?". Înainte de a afla răspunsurile analizăm coperta, "cartea de vizită" ilustrată, care prin intermediul unui cod vizual sugerează ipoteze de conţinut: ar putea fi povestea unei feţe mănăstireşti trecută în lumea îngerilor (crucea), de unde călăuzeşte şi veghează (lumina galben-portocalie) mereu (fundalul verde) fiinţe dragi: părinţi, copii (cele două spice de grâu).

Romanul poate fi considerat un "medalion" istoric, ce redă cu claritate şi acurateţe stili…

Poetului Ion Nicolescu. La plecare

e ger în triste calendare
sfinţii se dau orbilor cu împrumut

în zadar am pîndit labirintul
Poetul îşi poartă paşii îndărăt
zar caldarîmului de pofte

într-o lume de tălpi îţi culci suferinţa
(pe un leu de-mprumut se vinde poetul)
nici vorba
vine iertarea de seară
ca o pasăre pe uscat

mai puţini tot mai puţini poeţi
libertatea poartă la gît
medalii de gheaţă



ROMÂNIA DE COLECŢIE - Poetul-cerşetor

Nu ştiam nimic despre poetul Ion Nicolescu până ieri. Pentru ca astăzi să îmi dau seama că pe Ion Nicolescu îl ştiu toţi românii. Ion Nicolescu e un "cerşetor", cules de pe stradă zilele trecute şi depus la Reanimare, cu diagnostic deloc încurajator. Starea lui este gravă.
Oamenii buni şi-au trimis veste despre starea poetului Ion Nicolescu. Scriu despre acest om pentru că aseară mi-a stors sufletul de fiori. Citeam despre el pe blogul lui liviuioanstoiciu.ro, scriitor care făcea publică o scrisoare despre vii... Redau câteva rânduri: "Niciodată nu am avut atâta tristeţe în cuvinte. Poetul Ion Nicolescu e internat la Spitalul Judeţean Buzău. A fost luat de pe stradă, găsit leşinat. L-au recunoscut nişte asistente ieşite din tura lor de serviciu, care au participat la unele manifestări cultuale. Au sunat la 112 şi l-au adăpostit la spital. Ion Nicolescu a ajuns un cerşetor. Acum o jumătate de oră, după ce m-a sunat dl. Cojocaru, m-am dus acasă şi am golit garderoba mea …

ION NICOLESCU - Un poet in viata (noastra)

Cântul LXXX


eu ştiu ce-i o odă şi când a-nceput
dar odele vin de la sine
aşa cum eu însumi şi de bună voie
m-am ridicat din mulţime
poeţii-s omagiul acestei planete
pe care se-ntâmplă şi crime
pe care se-ntâmplă şi altceva
decât generoase fapte de rime
popoarele lumii fac mari sacrificii
şi-şi pot permite să aibă poeţi
să nu pierdem timpul cu false discuţii
toţi oamenii sunt nişte poeţi



Cântul XXV


ţara noastră-i ţara noastră
dulce pajişte albastră
aripă sculptată-n dor
de lumina ochilor
dacă-i dor nu-l stingi cu apă
dacă-i timp nu-l poţi întrece
dacă-i gând nu-l poţi străbate
noi suntem români
noi suntem români ca brazii
noi suntem români ca grâul
noi suntem români ca focul
noi suntem români
ţara noastră e a noastră
vârf de jale şi de dor
dulce arşiţă albastră
ca lumina ochilor


Cântul LXXXVI

cum poţi să treci
tu pe Calea Victoriei
cum poţi să bei cafea liniştit
când alt om ca tine
pe-aceeaşi planetă
poate-i bolnav
poate-i nefericit
un om ţine-o flo…

ROMÂNIA DE COLECŢIE - Asta-i tara ta

O imagine care m-a făcut realmente să plâng azi. Un sat izolat de nămeţi, unde nu poate pătrunde Ambulanţa. Bunica din fotografie are 77 de ani, este bolnavă şi are nevoie de dializa, de care depinde viaţa ei. Ambulanta ajunge doar până la aproape 4 km de sat. De acolo, mai departe pornesc militarii, cu un autocamion cu tractiune 6x6, de la Garnizoana Botoşani, şi un echipaj de pompieri.

Bunica ajunge cu bine la Ambulanţa, medicii o duc apoi în siguranţă la spital. O ştire de presă, de sezon.
Doar că, privind fotografia, au început să mă şiroiască lacrimi. Pe bune! Priviţi îndelung, cu suflet şi cu ochi buni. E atât de frumoasă iarna asta câteodată!
Asta e România de colecţie: un pompier şi un militar, purtând de mînă o bunică!