Și totuși, Ieva Lykos are un ceva anume, un molcom și în același timp hotărât fel de a fi. Să fie aceasta rădăcina moldavă, cea care se hrănește încă din pământurile Botoșaniului?
-Ieva Lykos, am sentimentul, înaintea acestui interviu, că ne aflăm într-o sală de cinema. Și că aici ne așteaptă o poveste fantastică. Așadar, să începem cu Botoșaniul. Orașul cu nostalgii, i-am spune astăzi! Sau, cum l-ați numit dvs. chiar, "orașul meu iubit". Care ar fi primele imagini dintr-un film despre Ieva Lykos, fiica unei mame cu origini ungurești și a unui tată cu rădăcini grecești?
-Aș începe filmul cu o fetiță la grădinița unde, când tovarășa educatoare anunțase șoimii că nu vor mai trebui să cânte imnul, căci Ceaușescu era un om rău, s-a ridicat în picioare zicând: “Și de ce ne-ați mințit atâția ani?”
Această fetiță morocănoasă, născută într-o familie cu nume lung și dificil - Lichiardopol (lykos + poli ar însemna o grupare de lupi - destul de confuză și nesigură, își punea des întrebări. O fetiță care pe stradă, la joacă cu copiii, nu avea voie să iasă cu dulciurile aduse de bunicul din Germania, căci mama nu avea destul să dea la toți, cum nici tatăl nu îi permitea să savureze înghețata în fața angajaților, că “poate le era pofta și lor”. Aș descrie și întâlnirile la cofetăria Romarga. în care-și număra bănuții exact ca ceilalți copii și nu înțelegea de ce nu avea mai mulți, odată ce familia trăia mai bine decât toți. Părinții îi dădeau de pe atunci lecții de viață.
Mânca moussaka grecească cu gogonele moldovenești, învăța elevii sp danseze sirtaki pentru spectacole și adora să-l citească pe Mircea Eliade.
O experiență de suflet va rămâne școala, frecventată din clasa întâi până în clasa a 12-a la Liceul Pedagogic “Nicolae Iorga”, profilul Filologie, a rămas mereu acolo de frica de a nu se desprinde de cele mai dragi amintiri: profesori și colegi. A reușit încet, încet să nu mai fie timidă și introvertită. Mult curaj și încredere i-au dat unii profesori, probabil pentru că îi plăcea să studieze, terminând Bacalaureatul cu nota 9,42. Organiza și prezenta spectacole pentru liceu la Casa de Cultură a Sindicatelor, la Teatrul "Mihai Eminescu", iubea florile și aplauzele publicului numeros din orașul ei natal. Se simțea utilă în micul ei univers.
-Să continuăm filmul, așadar! Bunicul, dresor de urși, a construit o afacere într-un timp atât de restrictiv, anii comunismului, numită Luna Park. Care este povestea bunicilor?
-Mă faceți să zâmbesc. De-abia în cazul ăsta aș face un film și-l înscriem și la Festivalul de Film de la Cannes, poate reușim să aducem rezultate. Este minunat să mă gândesc la bunici, care de-a lungul timpului au fost și vor rămâne exemplul meu. Bunicul grec - George Lichiardopol - emigrase cu familia din insula Kefalonia și se stabilise la Brăila, familia sa devenind proprietară a șantierului naval (și-acum există o moară în Brăila, numită “Moara lui Lichiardopol”), străbunicul, Achileas, era navigator de marină. După ce a fost și ucenic la proiectări de avioane în Brăila, bunicul a dorit să ia lumea în piept și să-și facă singur un rost în viață, dezlipindu-se de familia sa. A devenit omul de nădejde și salvarea Circului Kratel, reconstruindu-l în întregime.
Într-o zi, un urs din circ a fugit prin București, intrând într-o cofetărie, unde lucra viitoarea sa soție - bunica - iar bunicul George a mers să-l caute și l-a găsit. Așa a cunoscut-o pe bunica, terorizată din cauza prezenței ursului. Vă imaginați! S-au căsătorit și au muncit împreună, începând cu o mașină de vată de zahar. Erau crâncene vremurile. Strângeau bani la iarmaroace și, astfel, bunicul a construit primul utilaj – un lanț mic de copii. Era un geniu. Pe acea vreme un utilaj era văzut ca un OZN și iarăși, bunicul, strângând din dinți , a construit un utilaj și mai mare și așa mai departe, până când a ajuns la mai bine de zece utilaje.
Cat despre posibilitatea de a avea o afacere pe atunci, era greu și restrictiv, însă statul nu prea avea cum să ia și acest bun poporului. Până la urmă, era singura formă de distracție mai deosebită pe care o aveau românii. Oricum, când era lume prea multa, miliția intervenea tăind curentul, așa încât să răsfire mulțimea. Pentru România, bunicul făcea bani atât de mulți, încât nici nu avea ce să facă cu ei, pe atunci nici nu aveai ce să cumperi. Toate produsele erau la fel. Este incredibil, nu? Să ai bani și să n-ai ce să cumperi.
-Cum a ajuns familia dumneavoastră în acest nord de țară? De ce la Botoșani?
-La un moment dat, bunicul a decis să cumpere o casă, căci se mutau din oraș în oraș și dormeau în hoteluri. I-a întrebat pe cei doi fii ai săi unde doresc s-o cumpere. Amândoi au spus: “La Botoșani!” Și așa s-au mutat la Botoșani (tatăl meu era născut la Botoșani, unchiul la Satu Mare).
Cât despre mama, am aflat târziu că are origini ungurești, ea nu și-a cunoscut tatăl, iar mama sa româncă (lucra la Textila și avea o viață foarte grea) a lăsat-o în grija unei familii care venea din Germania și care nu avea copii. Mama a fost crescută de ei și, deci, bunicii mei din partea mamei erau cetățeni germani din Munchen - pe atunci nu dădeau in adopție copii români cetățenilor străini.
Cu bunicii materni am trăit o situație diferită, bunicul avea Mercedes de ultimul tip și șofer, mergeam cu el de mică prin restaurante la Miorița, Rapsodia și Stejarul, mergeam la pescuit la Trei Iazuri. Ei fiind cetățeni străini, nu trebuiau să dea prea multe explicații pentru valori. M-au învățat cum să mă comport, cum să vorbesc, să îndrăgesc natura, dar cel mai mult m-au învățat cum să iubesc. Cred că a fost cea mai mare demonstrație de dragoste de la un om și cel mai frumos exemplu de eleganță, cel al bunicului din partea mamei.
-Vă mai leagă ceva de orașul natal astăzi? Există chipuri pe care le păstrați în suflet - prieteni din copilărie, învățători, oameni care să vă fi marcat într-un mod anume?
-Desigur. Chiar dacă am pierdut o mare parte din membrii familiei și încă nu am trecut peste, mai ales pentru moartea prematură a tatălui și a iubitei mele surori, la numai 29 de ani, îl am pe nepoțelul meu Nikolas, o am pe mama, pe verișorii și unchii mei. Familia mea încă mai deține această societate de agrement, Luna Park. De asemenea, țin legătura cu unii foști colegi de școală și îmi este tare drag să-mi amintesc cu ei toate peripețiile noastre trăite în oraș.
Am dorit mult să nu pierd contactul cu orașul meu natal și să pot contribui cu ceva. Am înființat la Botoșani o societate de producție de filme Lykos Film, administrată de iubita mea mătușă Georgiana Lichiardopol, care este o femeie de fier în adevăratul sens al cuvântului și cu care, împreuna cu logodnicul meu, regizorul și producătorul italian Carlo Fusco, am realizat un documentar “Il Padrino del Bandito Giuliano”, ce tratează o temă pusă sub secret de stat în Italia. Documentarul, scris și regizat de mine, a fost lansat atât la București, cât și la Roma, și este distribuit de către o mare societate americană din Los Angeles, Hollywood- Adler&Associates Entertainment.
Cred că vom reuși sa facem fapte mari cu societatea noastră, probabil este prima pe teritoriu în domeniu, sper să turnam un film și la Botoșani. Cu Carlo și mătușa vorbim des despre asta.
Bunicul meu grec în primul rând, pentru că și eu am luat exemplu de la el și am renunțat la tot ce aveam ca să-mi pot face un drum în viață și de care să fiu mândră. Vă spun că niciodată n-am apelat la familia mea, am fost foarte orgolioasă. Era ceva ce voiam să-mi demonstrez mie.
Apoi doamna profesoară de fizică, Carmen Egner. Cu dumneaei era o telepatie, cu toate că nu-i iubeam materia (eram la profilul Limbi Străine), ea mă încuraja și spunea că voi face lucruri importante în viață. Pot spune că, într-un fel, o simțeam mândră de mine, poate era o impresie doar. Tot dumneaei ne învăța bunul simț și bunul gust. Spunea că, pentru a fi frumoase, nu ne trebuiesc haine costisitoare și lucruri de lux, o femeie poate fi frumoasă pentru că este simplă, îi trebuie doar finețe, inteligență și eleganță. Și cred că ea era un bun exemplu.
Părinților mei le mulțumesc, căci m-au învățat că pentru ce vreau trebuie să lupt și să merit, să fiu simplă și să ajut mereu pe cei nevoiași.
-În această poveste fiind, în acest film - ca să rămânem la provocarea inițială – Ieva Lykos alege, iată, să își construiască propriul drum. Jurnalismul. De ce și cât a durat acest "miraj"?
-Este probabil unica mea șansă să vorbesc despre un film despre mine. Să revenim. Mi-aș fi dorit foarte mult de pe atunci să-mi încerc norocul la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică din București, însă eram foarte descurajată, atât pentru locurile puține, cât și pentru distanță. Familia mea era cam speriată la gândul deplasărilor Botoșani-București. Nici la Jurnalism la Iași nu se intra ușor și, din acest motiv, am depus actele atât la Jurnalism, cât și la Facultatea de Litere “Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
Spre surprinderea mea, am fost admisă la ambele facultăți și mi-am dorit să le urmez pe amândouă. Credeam că voi reuși. Ei bine, de acolo a început calvarul. Plecam din casă la ora 7 și mă întorceam la ora 22, mă trezeam la 6 să-mi cumpăr toate ziarele, căci trebuia să le citesc, casă părea o arhivă de ziare. A fost o perioadă cumplită din viața mea. La Biblioteca Centrala ”Mihai Eminescu” mi se întâmpla să dorm cu capul între cărți, mai ales când studiam Fonetica după ora 20. De distracție nici nu era vorba. Facultatea de Litere mă plictisea cumplit.
La Jurnalism, în schimb, domnul profesor doctor Daniel Condurache, editor a revistei “Opinia Studențească” și fost redactor-șef adjunct la “Evenimentul Zilei”, cu care făceam practica, ne spunea: ”Aveți două ore să-mi aduceți știri noi, care nu au fost încă date la ziare. Fiecare trebuie să aibă știrea sa”. Toți studenții intram în panică, fugeam pe străzile Iașului, mergeam la spitale la urgențe, alții scriau de pe afișe lipite pe stâlpi despre câte un eveniment monden (el astea nu le numea articole și avea dreptate).
Apoi am făcut parte dintre organizatorii Congresului Internațional de Poezie, alături de profesorul univ. Dorin Popa, și acolo m-am împrietenit cu un poet/jurnalist din Calcutta, căruia i-am sugerat să facem un documentar în Romania. L-am organizat în întregime: “Originile rromilor”, cu ajutorul Fundației rromilor din Botoșani, aveau sediul în centrul vechi.
-Care a fost momentul în care ați ales actoria?
-După ce am colaborat și la emisiunea “Carnet de student”, pe Tvr Iași, unde dădeam o mână de ajutor la reportaje Vox Pop, am explodat pur si simplu și, în timpul celui de-al al doilea an de facultate, am decis să-mi schimb viața. La Jurnalism mă simțeam o marionetă, la Litere mă simțeam o femeie în vârstă, îmi lipsea arta și îmi lipsea adevărata exprimare de sine. La Jurnalism nu aveai voie să creezi prea mult.
Am plecat în Italia, sperând să mă întorc cu gândurile adunate, și acolo am rămas. Imediat m-am înscris la Școala de Artă Dramatică - metoda Stanislavski, a Teatrului Gedeone din Milano, unde am frecventat 5 ani, studiind Teatru, Cinema și Arta clownului, și cu care am făcut și un spectacol la Teatrul Alle Colonne la Milano - “Despre Troia și toate războaiele”, o adaptare a “Războiului Troian”, de Homer, unde interpretam rolul Elenei.
Între timp, participam la emisiuni pe canalele naționale italienești “Camera ascunsa”, “Jeep Show” și altele. Am făcut parte și din cast-ul unui sitcom, regizat de un regizor de televiziune foarte faimos în Italia, Riccardo Recchia, dar mi se ofereau mereu roluri secundare. Era foarte greu pentru o străină, căci aveam accent românesc și italienii cam strâmbau nasul la accente est-europene.
Apoi am făcut un an întreg de dicție, cât să vorbesc perfect italiana și, cu un dram de noroc la o audiere, m-au acceptat la Teatrul Puccini din Florența, unul dintre cele mai de prestigiu teatre din Italia. Nu îmi venea să cred, eram aleasă pentru rolul principal feminin al unui spectacol important, “Soldatul de Plumb”, regizat de Riccardo Rombi. Rolul era foarte greu, am făcut foarte multă coregrafie, trebuia să mă mișc ca o păpușă. O balerină din porțelan. A fost lansarea mea!
De acolo știam că și italienii mă vor considera în sfârșit o actriță profesionistă. Teatrul îmi umplea inima, mă făcea să-mi tremure genunchii ori de câte ori trebuia să intru în scenă, așa cum erau spectacolele de la Casa Sindicatelor, la Botoșani.
Știam că asta a fost ceea ce am vrut cu adevărat: să devin o actriță bună, să pot emoționa publicul și să-l inspir. Niciodată nu mi-a părut rău pentru alegerea făcută!
-Scotocind prin biografia dvs. de pe site-urile de specialitate, aflăm că jucați în filme/teatru, că scrieți scenarii și regizați filme. Să fie aceasta o fericită îmbinare între Jurnalism, Litere și Actorie? Pentru că a scrie un scenariu înseamnă în primul rând documentare, rigurozitate și, desigur, talent. Povestiți-ne din această aventură care înseamnă FILMUL...
-Am acceptat să regizez un film documentar tocmai pentru vena mea jurnalistică și știam că mă voi întoarce la o perioadă pe care am trăit-o din plin. Documentarul meu era unul foarte greu și chiar periculos, căci tratează o temă pusă sub secret de stat în Italia. La mijloc era corupția politică, relația dintre republica italiană și mafie, totul în jurul celui mai mare bandit/erou Salvatore Giuliano, un Robin Hood al Siciliei.
Eram însărcinată și credeam că era momentul potrivit să stau în spatele telecamerelor. În afară de latura creativă, a trebuit să devin o jurnalistă de investigație și, pot spune cu orgoliu, am obținut un rezultat enorm, acela de a descoperi ultima scrisoare a banditului, pe care istoricii și jurnaliștii italieni au căutat-o timp de decenii. În acea scrisoare erau inculpați politicienii care organizaseră un masacru foarte dureros în Sicilia. Au fost și jurnaliști curajoși care au scris mult despre documentarul meu, realizat cu societatea din Botoșani, Lykos Film.
Apoi scriu foarte mult cu Carlo, logodnicul meu și tatăl fetiței mele. De la el am învățat mult să respect timpul cinematografic, unghiurile și cadrele de filmare. Vara aceasta i-am propus marelui actor francez Jean Reno un rol într-un scenariu despre terorism, rol pe care l-a acceptat, mi-a spus la întâlnire că scriem foarte bine. Am simțit o senzație minunată. Și în cazul acesta, am încercat să dau acțiune personajelor în baza a cum aș proceda eu în scena, în cazul respectiv și în acel moment. Foarte multa documentare despre Islam, puterea politica USA, CIA și Mossad. Am aflat că adevărul nu este așa cum îl știe masa.
Am mai scris cu Carlo un scenariu inspirat din suferința mea pentru pierderea surorii mele Cati, este un thriller psihologic care-ți dă bătăi de inimă. Suntem în negocieri cu un actor, câștigător al Premiului Oscar, dar nu voi spune încă totul. Noi, artiștii, suntem superstițioși. :)
-Sunteți prezentă în cinematografele din România – și în Cinema Unirea Botoșani - cu un film tulburător, "The Slider", în care jucați un rol principal, alături de nume mari ale cinematografiei. Subiectul filmului este unul nu doar delicat, dar și de dureroasă actualitate. Cum a fost pentru dvs. acest rol?
-Consider că filmul "The Slider" mi-a schimbat complet viața. În primul rând, nu mă așteptam să fiu chemată pentru un casting de nivel hollywoodian, cel puțin nu atât de timpuriu. Pe vremea aceea nu îl cunoșteam pe Carlo Fusco și nici el pe mine. M-a contactat, mi-a văzut CV-ul și m-a selecționat pentru rol.
Rolul a fost foarte dificil! În timp ce toată echipa tehnică și artistică râdea în pauzele de cafea, eu - interpretând-o pe Esther, o mamă care și-a pierdut copilul - nu puteam să-mi permit să ies prea mult din acea stare depresivă. Să zicem că au fost patru săptămâni suferite, “cu un ochi râdeam și cu altul plângeam”, cum zicea mama. Apoi era extrem de greu pentru faptul că era un rol mut, greu de susținut. Era necesar să transmit trăiri și emoții, chiar și fără ajutorul cuvintelor. A fost greu și cu frigul, la 0 grade Celsius trebuia să fac scena în cămașă de noapte. De nenumărate ori.
Carlo pretindea mult pe platou și-mi era frică să nu-l dezamăgesc. Regizorii te pot schimba în orice moment și era șansa mea cea mare. Trebuia să fiu la nivelul întregului cast. Nu aveam voie să greșesc.
Apoi, pe la sfârșitul filmărilor, când luasem pauză două zile, am primit un mesaj de la Carlo, în care scria: ”Am dat pauză la echipă. Mă legăn într-un scrânciob și mă gândesc că filmările nu au același gust. Cred că nu mai pot trăi fără tine”. Inima mi-o luase la galop, în adevăratul sens al cuvântului. Când m-am întors la ultimele zile de filmări, l-am rugat să vorbim când terminăm filmul. N-aș fi reușit să fac față la atât de multe. Îmi era frică să nu-mi ies din rol. Când am terminat, după două luni, deja eram împreună în mod oficial. Acum, după trei ani, avem o fetiță minunată.
-Cum este perceput filmul românesc în cinematografia europeană? Chiar dacă pare să fie o perioadă fastă (premii în festivaluri de prestigiu), există și multe critici care vizează temele alese, greaua desprindere de subiectele comunismului întunecat.
-Îmi place să vorbesc frumos despre România când sunt în Italia sau în alte țări. În străinătate însă, chiar dacă s-au câștigat premii importante la festivaluri, se consideră că România mai are de lucrat la diversificarea tipologiilor: SF, horror, thriller s.a.m.d.
Publicul român, în general, nu ar accepta de exemplu un film cu un chinez care locuiește în comuna Vorona sau cu un șef de bancă african la Botoșani - interpretat de Morgan Freeman - l-ar oripila și s-ar supăra din cale afară. Și nu ar fi de acord nici daca s-ar folosi unele locații din România, făcându-le să pară în alte părți ale lumii. Deci în nici un fel nu este bine. Acest lucru nu se întâmplă în alte țări europene.
Cinematografia este și invenție, fantezie, nu este doar realism și, mai ales, adevăr crud. Sunt și adevăruri frumoase și care merită să fie văzute. Dimpotrivă, adevărul are mai multe fețe, să ne amintim de adevărul lui Eliade cu "Maitreyi" și adevărul ei, ca răspuns. Aceleași persoane, două adevăruri complet diferite.
-Cum vede Ieva Lykos filmul românesc?
-Eu în România, cu românii, râd mai mult decât râd în orice țară. De ce nu mi se întâmplă să văd un film bun comic? Românul știe să glumească, să se distreze, să facă haz de necaz, și o face bine. Și asta aș vrea să văd.
Emil Cioran spunea că “suntem un popor fatalist” și nu este o descriere pozitivă. Aș dori să facem filme să ne bucuram de ele, nu să privească francezul sau olandezul și să spună mereu ”Săracii de ei!”. Eu nu mi-am dorit niciodată să fiu compătimită sau să se râdă de mine. Cred că, după atâtea decenii de la revoluție, ar trebui să punem punct la această autodramă, nu ne lipsește nimic. Să râdem și să creăm! Cred că a fost de ajuns cinemaul românesc de până acum, cât să ne facem cunoscuți. Pe deplin.
Un alt aspect important este și lipsa comercializării filmelor românești și, deci, nu putem vorbi încă despre o adevărată industrie cinematografică. În străinătate, chiar și cu premii importante, filmele românești se vând foarte puțin sau, foarte des - chiar deloc. Românul nu concepe să facă film și să folosească unele elemente pentru o bună comercializare a filmului. Exact ce spuneam de bancherul din Botoșani interpretat de Morgan Freeman.
În cazul acesta vorbim doar de filme de artă, filme de autor. Cred că s-ar putea face mult mai multe producții dacă unii români s-ar uita și la business decât să rămână cu filmele încuiate într-un sertar sau să le privească într-un cinema de periferie.
-Este o producție românească anume care v-a surprins?
-Pare banal, dar filmul care mi-a rămas în suflet este ”4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, de Cristian Mungiu. M-a surprins enorm cum trei actori au reușit să mențină suspansul timp de câteva ore din viața lor, într-o cameră de hotel. Actori minunați, puternici și profunzi, regizor nemaipomenit!
