Când a fost prigonit Eminescu la Botoşani?

"Viitorul şi trecutul/ Sunt a filei două feţe,/ Vede-n capăt începutul/ Cine ştie să le-nveţe", spunea Mihai Eminescu, un spirit vizionar devenit prizonier veacului în care s-a născut, dar şi celor ce au să vină. Am pomenit deseori despre folosirea abuzivă a numelui Eminescu drept sigiliu patriotard, ignorând tocmai străduinţa poetului de a se dezice şi de a înfiera astfel de manifestări găunoase.

Însă, dincolo de prezentul discutabil, Botoşanii şi Eminescu au un trecut comun care face cinste comunităţii locale. Din păcate, acest trecut este pe nedrept blamat, greşit prezentat, prea puţin aspectat favorabil. Este vorba despre perioada de un an (aprilie 1887-aprilie 1888), în care Mihai Eminescu s-a aflat la Botoşani, în îngrijirea surorii sale, Harieta.

O "ruşine" aruncată pe nedrept pe obrazul urbei Botoşani, după cum se va vedea în acest material.

1887: Venirea lui Eminescu la Botoşani 

Mihai Eminescu ajunge la Botoşani în aprilie 1887, după o perioadă de tratament la "bolniţa" din Neamţ. Vine la sora lui, Harieta, dar şi pentru a se întâlni cu cealaltă sora, Aglae. Gheorghe Bojeicu, un fost coleg al lui Mihai Eminescu, lasă o mărturie clară privind venirea poetului la Botoşani, dar şi despre starea de spirit a lui Eminescu din acea vreme: "Se plângea că a fost internat ca nebun, protestând că n-a fost nebun. Am avut impresia că era perfect sănătos". Astfel că doctorul sanatoriului din Neamţ îi dă voie să plece. Iată ce spune Gheorghe Bojeicu despre Mihai Eminescu: "În April, în septămâna luminată, Joi, am tocmit o trăsură şi am plecat cu dânsul şi am venit până la Paşcani cu gând de a veni cu dânsul în Iaşi. (…) La Paşcani s-a întâlnit cu Ion Creangă şi Miron Pompiliu, cari veniau de la un Congres didactic de la Brăila. Toţi trei stăruiam de dânsul să vină la Iaşi şi să nu se ducă la Botoşani, unde are să dea peste Scipione Bădescu, cu care are să se apuce iar de chefuri. Eminescu mi-a spus că se duce la Botoşani ca să vadă pe sora sa Doamna Aglae Drogli şi că pe urmă se întoarce imediat la Iaşi. Ne-am despărţit cu această promisiune din partea lui, însă de atunci eu nu l-am mai văzut".

Că Eminescu era într-o stare bună reiese din aceleaşi amintiri rămase de la Bojeicu şi consemnate în anul 1919: "Tot timpul cât am stat cu dânsul la Neamţ, vre-o zece zile, ne duceam aproape în fiecare zi în pădurea din apropiere, tolonindu-ne pe iarbă şi Eminescu cânta cântece eroice şi de jele, cu voace foarte frumoasă, aşa că găsiam o adevărată distracţie în societatea lui. Tot de-acolo, mai înainte, a dat poezia "Vezi rândunelele se duc" intendentului Onicescu, după cum mi-a spus acesta, ca să o trimeată la Convorbiri literare". 

La 9 aprilie 1887, Eminescu ajunge la Botoşani, rămânând sub îngrijirea surorii sale Harieta şi a doctorului Iszac. Locuieşte într-o casă închiriată de la cumnatul lui Samson Bodnărescu, într-o odăiţă din strada Sf. Niculae (astăzi Puşkin). Harieta era ea însăşi suferindă, paralitică, starea ei în prima jumătate de an 1887 fiind descrisă într-o scrisoare: "Ieu sunt paralizată de amândouă picioarele de la etatea de 5 ani şi pot merge destul de rău numai prin ajutorul unor maşini cari sunt în greutate de 5 ocă de fier".

Deşi ajuns la Botoşani într-o stare relativ bună, Eminescu va cădea în curând din nou în suferinţă. Boala recidivează, posibil şi în urma întâlnirilor dese cu Scipione Bădescu, care îl îndemna să mai şi bea. Cert este că, la începutul lui iunie 1887, trupul poetului este "într-o slăbiciune de nu se poate ridica singur". Aşa îl surprinde tragedia care s-a abătut asupra Botoşanilor în 3 iunie 1887.

Focul cel Mare din Botoşani! 

În acea zi de 3 iunie 1887, Botoşanii au fost cuprinşi de unul dintre cele mai mari incendii care s-au petrecut vreodată în Moldova. Focul a ars aproape trei zile, fără întrerupere. Numai intervenţia exemplară a pompierilor au făcut ca focul să se oprească în pereţii camerei în care se afla Eminescu.

Iată o imagine tulburătoare a lui Eminescu din acele zile, după cum reiese din scrisoarea surorii sale, Harieta: "... focul grozav ce-a fost în oraş şi de care groază nu am fost scutită nici eu. Cea mai mare nenorocire; totul scosesem din casă, numai patul nenorocitului meu frate rămăsese, la care pierdusem tot curajul; ce puteam face cu el, care este într-o slăbiciune de nu se poate ridica singur? Repegiunea pompierilor şi a vecinilor m-a scăpat de cel mai mare pericol, care s-ar fi desfăşurat tot mai mult asupra lui bietul Mihai, pe care l-ar fi calicit fizic din nou, scoţându-l afară. Era un vânt rece ca toamna, cura lui nu-i permitea cea mai mică răceală".

Grozăvenia în Botoşani a fost mare: 1.500 de familii afectate, peste 6.000 de suflete au ramas pe strazi. 456 de case numerotate au fost cuprinse de flăcări şi 608 "atenansuri". Un Botoşani mistuit, grav încercat. La nivel national se organizează ample colecte de ajutorare, comitete de sprijin.

Regele Carol I, profund indurerat de tragedia de la Botoşani, telegrafiază administraţiei locale pe data de 4 iunie (focul a fost stins abia în 5 iunie, cu "ajutorul" unei ploi care a durat câteva ore): "Mângâiaţi şi îmbărbătaţi pe cei arşi de foc, asigurându-i că subscripţii publice, în fruntea cărora ne vom afla Regina şi Eu, vor fi organizate grabnic în toată ţara şi că Românii vor şti să-şi facă datoria către compatrioţii lor. A da pentru Botoşani, a ridica pe cei loviţi de soarta cumplită, este a ne cinsti pe noi înşine, este a ne ridica sentimentele la înălţimea grelei încercări căzute pe unul dintre cele mai de căpetenie oraşe ale scumpei noastre Românii". Ca să înţelegem contextul în care Botoşanii l-au găzduit pe Mihai Eminescu, trebuie să înţelegem la adevărata dimensiune tragedia pe care urbea o străbătea în acea perioadă.

"Focul cel mare" din 3 iunie 1887 a pus la pământ economia Botoşanilor, pentru că a mistuit, la propriu, afacerile şi breslele existente până atunci. "A fost practic începutul sfârşitului pentru târgul nostru care până atunci era un centru economic şi comercial recunoscut în zonă. Dar după nenorocirea din 1887 lucrurile au început să se schimbe şi nu în bine", scria în 2001 jurnalistul Florentin Florescu, în Ziarul de Iaşi.

Ajutor pentru Eminescu. Celebra şedinţă din 14 iunie 1887: "...un om este mai scump decât bugetele"! 

În aşa vreme nenorocită, nu e greu de înţeles că Harieta se afla în mare cumpănă. Sărăcia din târg se accentua de la o zi la alta, atmosfera era una greu de descris. La doar câteva zile de la tragedie, un grup de 50-60 de personalităţi ale Botoşanilor înaintează o petiţie către administraţia locală, pentru acordarea unui ajutor financiar poetului Mihai Eminescu.

Ședinţa Consiliului permanent al judeţului are loc pe 14 iunie 1887. Primele reacţii sunt nefavorabile poetului, prin vocea consilierului Leca, acesta precizând că târgul Botoşanilor este într-o grea situaţie şi că banii trebuie direcţionaţi către sprijinirea celor afectaţi de incendiu, propunând ca Eminescu să fie ajutat din "mijloacele statului, căci altfel am crea un precedent". "Când vedeţi că cade casa pe noi, când nu avem localuri de cazarme, subprefecturi, şcoli etc., mai întâi să ne ocupăm de ele. În principiu sunt de a da ajutor d-lui Eminescu, însă să nu se precipiteze, propun a se lăsa pentru şedinţele de la toamnă", spune consilierul Leca în şedinţa din 14 iunie 1887, conform ing. Nicolae Iosub (capitolul "Un an de suferinţă la Botoşani" din cartea "Mihai Eminescu la Botoşani").

Consilierul Leca se pare că a fost, însă, singurul care a emis o astfel de părere, restul consilierilor (14) încuviinţând ajutorul pentru poet. Ing. Nicolae Iosub redă succint propunerile consilierilor, care vorbesc de la sine despre aprecierea şi conştientizarea asupra valorii pe care Mihai Eminescu o reprezenta în acea perioadă, la nivelul comunităţii locale: Consilierul Mania susţine acordarea ajutorului pentru Eminescu, ajutor care "trebuie să se dea cât se poate mai degrabă… căci la apelul făcut cătră toată lumea cred că şi noi vom răspunde da, pentru un astfeli de mic ajutor, deşi bugetul nostru are multe sumi fictive". Consilierul Şmelţ susţine şi el ajutorul: "sunt de opiniune din contra cu dl. Leca, însuşi dl. Leca a zis că Eminescu a fost un eminent bărbat şi că nu avem mijloace, apoi eu cred că noi să-i dăm măcar zilnicile mijloace de trai până îi va da ţara, să-i dăm noi, să-i înlesnim viaţa până i-o va înlesni ţara". Consilierul şi profesorul Savinescu: "…noi vom da; dacă vom fi în stare a da… iară pentru poetul Eminescu propun a se da precumpănit, nu o dată cât trebuie, ce după mijloacele bugetului". Cel mai favorabil discurs, spune ing. Nicolae Iosub, pentru ajutorarea lui Eminescu, îl susţine consilierul Rusu: "Noi sântem datori ca conjudeţeni a-l ajuta, fiind fiul judeţului, căci dacă vom merge pe urmele ştiinţei, apoi omenirea întreagă trebuie să-l ajute… căci un om este mai scump decât bugetele, omul trebuie preferat cazarmelor şi caselor, propun dară a se fixa suma după puterea judeţului şi să nu ne târguim asupra ei".

Aflăm de la Stela Giosan care este deznpdământul acestei şedinţe, din lucrarea "O pagină din istoria Botoşanilor- incendiul din anul 1887, văzut de contemporani": "…în Botoşaniul lovit din greu de marele incendiu, s-a votat după multe discuţii un ajutor material de 1200 lei pentru poetul Mihai Eminescu, fiul acestor meleaguri, aflat acum în suferinţă, şi asta dat fiind faptul că erau necesare fonduri băneşti importante pentru refacerea clădirilor din centru oraşului, afectate în mod serios de incendiul amintit".

Ajutorul aprobat la Botoşani este "şters" de ministrul liberal! 

Din păcate, ajutorul de 100 de lei lunar (1200 pe an) nu ajunge la Eminescu, pentru că propunerea comunităţii botoşănene nu are sprijinul ministrului de interne liberal din acea vreme, gen. Radu Mihai. Aflăm acest lucru abia în luna martie a anului 1888, când Eminescu se afla încă la Botoşani, şi Iacob Negruzzi lua cuvântul în şedinţa Camerei: "Comuna oraşului său natal Botoşani, dupe îndemnul concetăţenilor compătimitori, înscrisese în bugetul ei o modestă sumă de 100 lei pe lună, cu care să se poată veni în ajutorul acelui fiu talentat dar nenorocit al ei, însă fostul ministru D. Radu Mihai, neşciind sau poate nevoind să priceapă ce însemnătate are un mare talent poetic pentru un popor, a şters din bugetul comunei Botoşani acea modestă sumă ce o hotărâse comuna ca ajutor pentru Eminescu".

Numele lui Eminescu se loveşte şi de un alt îndărătnic ministru liberal, cel de finanţe, Constantin Nacu, cel care refuză ajutorul solicitat prin medicul Iszac, motivând prin lipsa fondurilor. Mai degrabă, liberalii nu iartă numele Eminescu, nici desele acuzaţii pe care fostul gazetar de la Timpul le îndreptase ani la rând împotriva lor.

O acuzaţie nedreaptă! 

Aşa stand lucrurile, anatema aruncată asupra botoşănenilor, care nu l-ar fi ajutat pe Mihai Eminescu, refuzându-i ajutorul, este cât se poate de falsă, dar şi întreţinută vreme de aproape un secol de scrieri ale unor importanţi critici, de la Perpessicius ("…noi am fi dorit, să mai găsim în frumoasele pagini ale albumului, transcrise memorabilele şedinţe ale consiliului municipal al Botoşanilor, din 1887, când cererea de ajutor iscălită de 60 de cetăţeni ai urbei poetului se izbea de replici ca acelea: poetul e prea mare pentru judeţ (deci să-l ajute ţara) sau: judeţul are nevoie de cazărmi şi ar fi incorect să se dea ajutoare care ar deschide şi alte apetituri" - 8 iulie 1929, "Botoşanii şi Eminescu", publicat în "Cuvântul") la George Călinescu.

Cuvinte, desigur, nedrepte, pentru că se opresc doar la poziţia unui consilier, Leca, ignorând intervenţiile celorlalţi 14, dar şi situaţia gravă în care se aflau Botoşanii, precum şi faptul - extrem de important - că ajutorul a fost aprobat în şedinţa din 14 iunie, însă nu şi de ministrul liberal Radu Mihai.

Dispute politice. Liberalii nu iartă! 

Alte încercări ale Harietei, dar şi ale doctorului Francisc Iszac din Botoşani, medicul curant al lui Eminescu, medic primar al spitalului şi ulterior al oraşului, insistă pentru acordarea unei pensii lui Mihai Eminescu. Din nefericire, numele lui Eminescu se loveşte constant de potrivnicia guvernului liberal care, cum spuneam, nu uită criticile "îndreptate împotriva administraţiei corupte şi demascarea ideologiei filistine a cluburilor burgheze". Cum am arătat mai sus, în şedinţa Camerei din 2 martie 1888, Iacob Negruzzi acuză deschis regimul liberal, propunând un proiect de lege în acest sens şi solicitând urgentarea trecerii prin secţiuni: "Domnilor, sunt însărcinat din partea unui foarte mare număr de cetăţeni din deosebite părţi ale ţărei se depun o petiţiune pe biroul acestei Onor. Camere, prin care se roagă ca să se acorde un ajutor viager nenorocitului poet naţional. Domnilor, precum vă este cunoscut tuturor, Eminescu, unul din talentele noastre poetice cele mai mari, se găseşte astăzi lovit de o boală grea şi cumplită, şi în acelaşi timp în cea mai mare sărăcie. Din această cauză, comuna oraşului său natal Botoşani, dupe îndemnul concetăţenilor compătimitori, înscrisese în bugetul ei o modestă sumă de 100 lei pe lună, cu care să se poată veni în ajutorul acelui fiu talentat dar nenorocit al ei, însă fostul ministru D. Radu Mihai, neşciind sau poate nevoind să priceapă ce însemnătate are un mare talent poetic pentru un popor, a şters din bugetul comunei Botoşani acea modestă sumă ce o hotărâse comuna ca ajutor pentru Eminescu.

Domnilor, odinioară, în vremile trecute, clasele aristocratice veneau ele singure în ajutorul bărbaţilor de talent săraci sau nenorociţi; astăzi însă în societatea democratică trebuie ca noi Camera, să ne grăbim a sprijini pe bărbaţii de merit al naţiunii.

De aceea, vă rog, Domnilor deputaţi, să vă uniţi cu mine şi să cerem ca de urgenţă să se dea o soluţiune favorabilă acestei petiţiuni, şi sunt gata a depune chiar un proiect de lege în privinţa aceasta. Fac apel la toţi domnii pentru că în această cestiune nu poate să fie vorba nici de majoritate, nici de minoritate. (…) cu toţii să ne unim şi să venim cât mai curând în ajutorul lui Eminescu, care nu este nici al majorităţei, nici al minorităţei, ci este al tuturor românilor".

Liberalul de frunte Ion C. Brătianu, preşedintele Consiliului de miniştri şi ministru de război, ia cuvântul, însă nu în sprijinul lui Eminescu, ci "duşmănos apelului lui Iacob Negruzzi", căruia îi reproşează "ocasiunea de a lovi în adversarii săi politici" şi ia apărarea administraţieii botoşănene, "dar despre Eminescu şi despre nobila cauză a sprijinirii lui nici un cuvânt". 

Cel care vorbeşte răspicat este, însă, Mihail Kogălniceanu: "Voi vorbi deci ca om care pururea mi-am iubit ţara mea şi naţiunea mea. Prin urmare, găsindu-mă acum în mijlocul representaţiunei naţionale, nu cred că va fi unul aci în Cameră care să rămână surd şi nepăsător la suferinţele acestui mare poet al ţărei. De aceea fac apel la D-voastră să votăm cu toţi acest ajutor. Mijloacele ce se acordă pentru susţinerea unui talent care, dacă va fi căutat, se va putea vindeca, nu va fi o pagubă pentru România".

Ajutorul "urgent" vine prea târziu: propus în 2 martie 1888, semnat în 12 februarie 1889! 

Se votează urgent, proiectul de lege trece prin secţii, dar abia peste o lună, la 2 aprilie 1888, este readus în dezbatere, tot de către Iacob Negruzzi. Se votează cu 57 voturi pentru şi 5 împotrivă. După încă 6 luni (între timp liberalii pierd puterea), în şedinţa Senatului din 23 noiembrie 1888, legea privind ajutorul acordat lui Eminescu s-a votat de Adunarea Deputaţilor. De aici au mai trecut încă două luni şi jumătate.

La 12 februarie 1889, Carol I îşi pune iscălitura pe decret. Eminescu se afla internat de aproape 10 zile în spital în Bucureşti, mai întâi la Mărcuţa, apoi la Caritas, de unde nu avea să mai iasă viu. Ajutorul acordat prin decret regal nu îi mai era de niciun folos! 

(Foto: Mihai Eminescu, ultima fotografie: noiembrie 1887, Botosani)