"Portretul lui M", de Matei Călinescu. Sau despre "natura transparentă a îngerilor"

Matei Călinescu (15 iunie 1934, București – 24 iunie 2009, Bloomington, Indiana) reprezintă, în literatura română și în cea universală deopotrivă, figura intelectualului care transcende formalismul riguros, facilul cotidian, conferind concretului nuanțe surprinzătoare, mai degrabă călătorind în spațiul filosofiei decât în cel al teoretizării cu orice preț. Poet, prozator, critic, eseist, excepțional profesor. În 1973 părăsește România și începe o strălucită carieră universitară la Indiana University din Bloomington.

Despre Portretul lui M, apărut în 2016 la Editura Humanitas, Matei Călinescu însuși mărturisește: "Acest portret biografic al fiului meu, care s-a născut la 24 august 1977, în Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii, şi a decedat, înainte de a fi împlinit 26 de ani, la 1 martie 2003, în oraşul natal, a fost scris în patruzeci de zile după moartea lui, în acele patruzeci de zile simbolice de după moartea oricui. În acele zile n-am putut face nimic altceva decât să mă gândesc la el scriind, transcriind fragmente despre el din vechile mele jurnale intermitente, încercând să desluşesc adevărul fragil al unor amintiri care m-au cutreierat în tot acest timp şi care, ştiam, urmau să se risipească inevitabil în târziul ceţos al memoriei. N-am numărat zilele, dar întâmplarea a făcut ca în cea de-a patruzecea să mă simt împăcat cu durerea mea, înseninat în tristeţe. A rămas această meditaţie despre viaţa lui, dar şi despre acea parte din viaţa mea în care m-am străduit să înţeleg enigma întrupată de el. Enigma n-am înţeles-o, dar am înţeles altceva: că el a fost, aşa cum a fost şi cum continuă să fie pentru mine, un dar".

Aceasta este povestea cărții, astfel încât cititorul este avertizat că urmează un parcurs de 250 de pagini pe marginea unei vieți care le cuprinde, de fapt, pe ale tuturor celor care i-au fost în preajmă. Sunt 40 de zile de intro și retrospecțiune, de analiză lucidă și transparentă asupra episoadelor din trecut. Întâmplările consemnate demult în jurnal capătă acum alte semnificații. Faptele mici sunt conexate altora, până atunci lipsite de importanță, formând un întreg necesar nu doar înțelegii, ci mai ales acceptării.

Viața cu M este o provocare, o lecție permanentă, chiar și după dispariția sa trupească. Cei 26 de ani ai fiului reconfigurează întreaga viață a tatălui. Iubirea devine un instrument de (re)cunoaștere, iar răbdarea un barometru - fragil, e adevărat – necesar echilibrului dintre materialul și spiritualul zilelor. "Răbdarea e un fel de a spune: înțelegere, bunăvoință, tenacitate în a nu manifesta micile sau marile iritări, micile sau marile deziluzii; arta de a surâde; capacitatea de a modifica în permanență așteptările – de a le vedea când cu încetinitorul, când în proiecție rapidă, când cu microscopul, când cu ocheanul – calm și iar calm și iar calm", scrie Matei Călinescu.

Tatăl își observă fiul, îl studiază, îi analizează zâmbetul, intenția, singurătatea, normalitatea și firescul reacției, răbufnirea și revenirea. Însă mai presus de toate tatăl vede la fiul său “lumina aproape indiscernabilă care-l înconjura, afecțiunea pe care o atrăgea ca un magnet și de care se bucura, bucurând”.

Portretul lui M este de o frumusețe sfâșietoare, dar cu toate acestea o frumusețe care “dizolvă fără urmă încordările, spaimele, agitațiile”.

Într-o societate în care școala înseamnă aproape exclusiv performanță, un profesor universitar învață că “inteligența și conștiința (inclusiv conștiința de sine) sunt, analogic vorbind, globul pământesc care se învârtește în jurul soarelui emotiv, al soarelui iubirii”.

Adulții care se dezvoltă în preajma unui copil autist știu că iubirea este energia care alimentează întreaga mașinărie existențială. Or Matei Călinescu reușește nu doar să perceapă, să înțeleagă și să accepte firea copilului său, dar o și traduce într-un limbaj care transcende obișnuitul, ordinarul studiilor reci pe care le parcurgem cu toții atunci când ne afundăm în nevoia de a cunoaște o persoană cu autism. Însă nimic nu este posibil în afara iubirii.

Despre M aflăm, astfel, că “esențial este un copil senin și chiar fericit: dar fericit în felul celor săraci cu duhul. Ce sens bogat și exact totodată a căpătat pentru mine această formula biblică! Săracii cu duhul sunt, chiar în lumea asta monstruoasă, fericiți, purtători ai “împărăției cerului”, măcar ai unui petec (albastru, făcut din numere și muzici neauzite) din împărăția cerului”.

Iar continuarea acestor reflecții este posibil să se așeze, pentru unii, în sfera unui misticism îndoielnic, însă cuvintele sunt pe deplin credibile și convingătoare pentru oricine s-a aflat în preajma unui copil cu autism. “Sunt ființe în înțeles literal – inimaginabil pentru noi cei loviți de blestemul chinuitor și voluptos al imaginației – paradisiace, rupte din rai, absorbite de propria lor identitate, care e parte din identitatea divină. Copiii cu autism sunt poate singurii muritori care ne pot sugera – sugestie atât de deconcertantă pentru noi – natura transparentă a îngerilor”.

Desigur, autorul nu ignoră reacția dezarmantă, nedreptatea tuturor neînțelegerilor și incapacitatea empatiei sociale. Dar, urcând în spațiul biblic, Matei Călinescu dezvăluie un substrat prea puțin vizibil lumii concrete, și totuși o realitate palpabilă prin explozia de lumină pe care o persoană cu autism o emite. "Socialmente, desigur, săracii cu duhul sunt victime ale batjocurii, oprobriului, excluziunii: fericirea lor străină, din altă lume, nu e o fericire pe care un părinte, fie el cât de religios, s-o dorească descendenților lui. Și totuși: „Fericiți cei săraci cu duhul”. Și atât de neînțeleși în fericirea lor”, scrie Matei Călinescu. Iar fericirea lor e atât de simplă, autorul exemplificând prin plăcerea copiilor cu autism „de a contempla principii de ordine – numere, forme geometrice, modele pure, Idei, repetiții, simetrii, identități fără diferență".

Copilul cu autism este o lecție continuă. Un barometru. O poveste despre cum am putea să fim dacă am renunța la toate straturile de conveniență, de cum, de ce și ce trebuie, dacă am lăsa liber izvorul de înțelegere și nu am mai oferi cu măsură zâmbetul, bucuria, iubirea.

“Când încercam să îl facem conștient de diferența lui, el ne răspundea, de pe atunci, cu candoare și cu înțelepciune: “Dar toți oamenii sunt diferiți”. Sau „Fiecare om e așa cum e”. Subînțelesul era că-i comunicam un truism: dacă toți oamenii sunt diferiți, nimeni nu e, de fapt, diferit. Îi lipsea conceptul, de altfel fals (o ficțiune statistică), de „normalitate”.

Portretul lui M este oglinda fiecărei zile, este nevoia de noi, de firesc, de revenire în matca iubirii. Dar este și o invitație la ieșirea din indiferență, un îndemn la toleranță. Și, mai ales, o lecție pe care până acum prea puțin am înțeles-o: nu suntem superiori prin ceea ce ne-a dat Dumnezeu, ci prin ceea ce dăruim.