Maria (fragment de roman)

Dumnezeu iţi vorbeşte prin îngeri, dar nu îţi dă aripi! Maria rămăsese cu privirile agăţate schilod de turlele bisericii, ca şi cum de acolo i-ar fi venit salvarea.
Curtea mănăstirii era goală, fără a avea, însă, pustiul acela năucitor şi sfâşietor al necredinţei. Îşi coborî paşii până la temelia zidului şi se lipi toată de piatra rece, mare. L-ar fi vrut pe Traian alături. Nu pentru a-şi dovedi ceva, si pentru a-i fi martor la prabuşire. Simţea ca azi Dumnezeu îi va da răspunsuri la multe întrebări, chiar şi la cele nepuse vreodată.
- Cât o fi ceasul?
Maria întoarse privirea spre dreapta. O batrână o privea, aşteptand cuminte un semn de la ea. Abia atunci realiză ca femeia se aflase acolo de la început, ca stătea in aceeaşi poziţie ca şi ea, lipită de piatra mare, bineînţeles altă piatră... Fiecare cu greutatea lui, cu piatra lui, scăpă Maria un surâs... Inainte de a primi un răspuns, bătrâna se apropie si îi prinse Mariei mâna dreaptă.
- Bei apă cu mine?, spuse si o trase imediat spre fântâna pe care Maria nici măcar nu o observase. Scoase de dedesubt o cană de lut, o umplu cu apă si îi intinse cu un gest hotărât.
- Ia, bea!
Sorbi, inghiţitură cu înghiţitură, toată apa din cana de lut. Curgea în ea, ca într-o altă fântâna, toată viaţa ei de până atunci. Ştia că spală astăzi tot. Bătrâna o ţinea în continuare de mână şi Maria simţea că astfel se făcea legătura cu toţi morţii ei, cu viii, cu viaţa ei...
Se cutremură când, la ultima picătură, îi apăru în faţă chipul lui Traian. Lăsă apa să o cuprindă, sorbind cu înfrigurare stropul clar, luminos, care i se dăruia rotogolindu-i-se pe buze. Brusc, bătrâna îi dădu drumul la mână. Maria scăpă cana, al carei lut se nărui în iarba mare, crudă, flămândă. Stropul de apă i se prelinse pe obraz, ca o lacrimă mare, uriaşă ca o ploaie de vară...