CONSTANTIN DRACSIN, omul care si-a daruit mainile ingerilor

!Mori cu adevarat

cand incepe sa te uite lumea...

Constantin Dracsin, cu numele real Costache Gugoasa, s-a nascut la 20 iulie 1940, in satul Draxini, comuna Baluseni, judetul Botosani, si s-a stins din viata la 7 ianuarie 1999, in ziua Sfantului Ioan Botezatorul.

Este inmormantat la Cimitirul Eternitatea, din Botosani.

A fost poet, grafician, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei Artistilor Plastici Amatori din Bucuresti.

A publicat in timpul vietii opt volume (primul in 1981), numeroase grupaje de poeme in reviste literare ("Cronica", "Ateneu", Luceafarul", Romania literara"), iar desenele sale au fost expuse pe diverse simeze si au ajuns in variate colectii particulare.

Daca ar fi trait intr-un alt timp, intr-un alt oras, intr-o alta tara, Constantin Dracsin ar fi fost un simbol. Al victoriei in fata infrangerii, al putintei in fata neputintei, al bucuriei in fata intunecimii.

Dracsin a fost omul care si-a plimbat intotdeauna manecile in buzunarele goale. Pentru ca mainile si le imprumutase ingerilor.

Asa si-a inceput joaca. Joaca de-a poezia, de-a chinul, de-a viata.

Un poet care si-a trecut cuvintele printre dinti si le-a prefacut in poem. Un artist care, pentru ca nu avea maini, a desenat cu ochii. Poetul care a creat minuni cu creionul intre dinti.

Un confrate de generatie care scrie cu creionul intre dintii sai albi si puternici de moldovean asa cum lucra Luchian in anii sai din urma. Sunt miscat de seninatatea verbului sau, de curatenia si candoarea cu care strabate veacul si viata ce i s-a dat..., scria Ioan Alexandru in aprilie 1976.

Am dat peste un om

care nu stie sa faca un rau bine;

fericit pentru acest lucru

in fericirea lui

fara margini.

Astfel povestea despre sine Constantin Dracsin, in Autoportret. Cuvinte de o curatenie biblica, intocmai Fericirilor: Fericit in fericirea fara margini!

Prea putin cunoscut printre botosaneni, aproape uitat de strazile pe care le-a strabatut, Poetul isi urmeaza acum nemurirea pentru care se pregatise amanuntit timp de 59 de ani.

ZBUCIUMUL JUGULUI

Totdeauna am preferat mai intai

joaca, -

dupa aceea moartea.

Odata chiar murisem

nejucat; -

ca sa ma intorc nejucat

la oile mele.

Se spune ca hartia fiecaruia

este scrisa,

de la cap la coada,

din inceputuri;

jugul ma tine

dupa ce-l duc

prin zi si noapte

zbuciumat.

Hai,

priviti-ma unde ma doare;

de jocul meu sa-si bata joc

numai

cuvantul, mama,

si tot ce iese in ei,

frumos!

DUMNEZEU SA TE ODIHNEASCA IN PACE, CONSTANTINE!

IARNA LA MANASTIREA GOROVEI

Maria (fragment de roman)

De unde vine această nefirească înţelegere a ceea ce ne este dat? De unde porneşte sentimentul de siguranţă, de acceptare a unui om pe care l-ai văzut pentru prima oară, l-ai simţit o clipă şi ţi-ai deschis inima fără teamă, pentru că el este, Dumnezeu îţi trimite gândul acesta, că el este!

Pe Traian îl ştia de multă vreme, deşi mai mult din auzite, iar vorbele ce-i treceau pe lângă urechi Mariei erau departe de a o face să-l placă în vreun fel. Prima dată a vorbit cu el întâmplător, sau mai degrabă într-o circumstanţă socială, pentru că se nimeriseră împreună la un prieten comun. Un prieten mai mult al lui, decât al ei.

De aceea, poate, Traian îşi asumase şi rolul de gazdă, cât timp Luca plecase până jos, la un chioşc de reviste. De fapt, Maria realiză că trecuse ceva vreme şi îşi dădu seama că Luca, avea ea o presimţire, va întârzia mult…

Traian, abia acum îl privea cu atenţie, se plimba fără rost prin cameră, într-o agitaţie alungată din când în când de o abia simţită amabilitate. Maria se aşezase pe o canapea. Îşi aşeză alături pălăria cu boruri largi, era vară şi vara îi plăcea să poarte pălăria aceea mare, pe care o simţea acoperindu-i uneori o grămadă de gânduri. Mergea pe stradă, astfel, într-o intimitate cu ea însăşi, cu gândurile neamăgite de vreo iubire zăludă. Furişa, din când în când, priviri scurte către bărbatul înalt, frumos, timid şi total dezorientat, care nu semăna cu nimic din ce aflase de la prea mulţii prieteni despre el.
Nu au vorbit mai deloc şi Maria hotărî să plece, deşi gestul ei putea părea nepoliticos pentru gazdă.

Se mai vedeau întâmplător, păcăliţi de conjuncturi sau de proastele evenimente care se mai organizau, când şi când, prin oraş.

Într-o seară, Traian i-a bătut în uşă. Maria a deschis fără să verifice vizorul, tocmai pentru că ştia că el este. Deşi nu vorbiseră mai deloc, amândoi ştiau că, mai devreme sau mai târziu, el va suna la uşă.

Într-un fel, Maria îşi încălecă dureros buza de jos, cu ciudă şi, puţin, cu durere. Dacă chiar a venit, atunci e adevărat tot ce se spunea despre el. Dacă a venit, cum va credita ea tot ce urma să i se spună? Cum să aibă încredere în tot soiul de vorbe care, oricât de frumoase ar fi, urmăresc aşternutul şi cămaşa ei de noapte scurtă, de vară?
- Bună seara!
- Bună!
Maria nu avea nici un motiv să nu îi lase liber cadrul uşii, măcar dintr-o ospitalitate umană, meschină, ca a tuturor participanţilor la acest trafic uman, fără semnalizatoare luminoase pentru pericole sau măcar indicatoare ce ar putea să-ţi schimbe destinul, la un moment dat. Dacă i s-ar fi cerut să aleagă ceva, ar fi afişat, pentru acel moment, un avertisment de genul Atenţie! Risc maxim!, punctat de un început de Mozart, ca o agonie asemănătoare nebuniei. Nebunie pe care, însă, Maria o accepta.
- Ţi-am adus ceva!
- Intră mai întâi, se ruşină Maria brusc de toate gândurile care circulau bezmetice, peste limita admisă, prin mintea care, nu ştia de ce, îi scăpase de sub control.
- Nu stau mult, dar vreau să îţi arăt ceva.
Şi scoase, cu o delicateţe care îi transmise Mariei fiori umblători prin inimă, o carte mică, albă, din colecţia veche „Cele mai frumoase poezii”.

Autorul era greu de descifrat din pricina uzurii cărţii, dar reuşi, dintr-o privire, să citească: Octavio Paz. Nu auzise niciodată de el, de asta nici nu se lăsă foarte afectată de marea surpriză.