marți, 16 februarie 2010

Te imbratisez, OM!

Facem paradă de vorbe, demonstrăm capacităţi supranaturale şi competenţe intelectuale incredibile, dar ne ruşinăm de o simplă îmbrăţişare, nu avem curaj să atingem o mână. Şi zâmbetul devine aproape inutil, de vreme ce nu reprezintă decât un cod al relaţiilor cotidiene de bună creştere.

Nu mai citim în priviri, în timbrul vocii, în nuanţele de dincolo de vorbe.

Am simţit asta, şi am simţit şi ciuda în mine însămi. Posibil să fie sechele ale unui timp în care observam îngrozită cum afectivitatea exagerată transforma oamenii în goliciuni îmbrăţişate. Frica de singurătate, de ridicol, de cine ştie ce sau cine, ne determină să renunţăm la gesturi care ar provoca, în aproapele nostru, reacţii sterpe sau doar împietrite în convenienţe. E posibil să fie aşa. Prima dată. A doua oară. Dar a treia zi, de dimineaţă, s-ar putea să ne trezim cu un fâlfâit de aripi pe umăr…


TE ÎMBRĂŢIŞEZ, OM!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu