luni, 29 noiembrie 2010

Talpi

Nu mai reuşesc să scriu nimic. Poate e sfârşitul sau doar începutul. Am repetat câteva rânduri, dar toate se amestecau şi semănau cu mine. Ca şi cum înlăuntrul meu se schimbă toată anatomia, începe un ireversibil proces de transformare. Ce vietate voi fi? Oare pasăre sau vierme devreme în-fluturit? Braţele căzute pe câmp nu mă vor recunoaşte. Inima a rămas într-un cuib, vor veni femeile-vânător să o sfâşie.
Am luat cu mine doar tălpile de care îmi atârnă genunchii.
E Noaptea Sfântului Andrei. Amuşină lupii pe şira spinării până sus, spre aura cuvintelor. E atât de pustiu că îmi văd trupul niciodată văzut, dinlăuntru spre margine. Din cer până sub pământ. Gol şi umed, aşa cum era de dimineaţă. Acum e Noaptea Sfântului Andrei şi miroase a oameni. Oameni plecaţi cu ei înşişi prin lume. Tălpile le-au rămas la mine, cu genunchii pregătiţi de rugă. Ruga lor. Am şi eu grijă de ceva...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu