Ce este sfinţenia? Nu cred că stă în a-ţi face o chilioară strimtă pe un vîrf de munte şi a trăi acolo în deplină singurătate; sau a te zăvori într-o chilie, o cameră, o celulă pe viaţă; ori a-ţi lega piciorul cu un lanţ de un zid de piatră; ori a-ţi trăi viaţa toată pe un stîlp, cocoţat acolo sus. Acestea-s forme simple, relativ uşoare, brute ale sfinţeniei.
Adevărata, marea sfinţenie, de neînchipuit de grea este de a trăi într-o obşte şi a-ţi iubi aproapele (aşa cum e) ca pe tine însuţi; sau măcar (stadiu inferior, însă tot remarcabil şi sfînt) a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult ca pe tine însuţi.
Ăsta-i lucrul cel greu, cel sfînt, cel creştinesc, cel supraomenesc.
(Se întîmplă să vezi în biserică o canalie care-şi face neîncetat semnul crucii, bate sute de metanii şi aprinde nenumărate luminări. Cum se explică faptul? Luînd aminte că metaniile şi celelalte sînt treabă uşoară.) Celui ce se legase cu un lanţ de un zid, arhiepiscopul Meletie al Antiohiei îi porunceşte să se dezlege: nu cu lanţul se leagă creştinul, ci cu dragostea şi cu libertatea. Zăvorîrea, lanţul, stîlpul, coliba în vîrf de munte sînt rudimente, exerciţii. Ca şi postul. (V-am mai spus-o: v. Epistola către Coloseni 2, 20-23.)
Forma cu totul superioară şi cutremurător de grea a sfinţeniei este ca, liber fiind, într-o obşte închisă trăind, să-ţi iubeşti aproapele nu mai puţin ca pe tine, aşa cum Hristos şi-a iubit apostolii (Ioan 13, 34).
De aceea sfinţi îi consider pe acei care au trecut cu bine examenul cel teribil, cel de care n-ai cum trişa: al închisorii ori al mănăstirii (ori chiar al vieţii în lume), iubindu-şi aproapele deşi prea bine şi prea desluşit îl vede aşa cum este. Restul: milostivirea, privegherile, posturile, metaniile, flagelările… sînt doar treptele dintîi ale Scării, sînt simple gymnofisii yoghine.
(din “Monahul de la Rohia – Nicolae Steinhardt raspunde la 365 intrebari puse de Zaharia Sangeorzan”)
Despre oameni, locuri, cărți, filme, teatru. Despre tot ce ne unește. (Florentina Toniță)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"
"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...

-
Şi mereu mă prefac a şti unde-i marginea. Chiar şi cu ochiul desfăcut. Dar, aşa cum dispare un vârtej, uneori dispare speranța, şi s...
-
Am început a citi cartea Svetlanei Aleksievici într-un miez de noapte. "Dezastrul de la Cernobîl" este mult peste ceea ce a înse...
-
...în care te sufoci în tăcere. ...în care dragostea se face mormânt. singurătăți gâtuite de spaimă, cu un picior în groapa poeziei. hei, h...
-
tu mergi pe deasupra ierbii precum în pustiu umărul ar priponi îngeri să bem cât mai e timp în curând vor izbi ciutele vor năvăli grei...
-
Şedinţa Academiei Republicii Populare Române, Secţiunea de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Arte, Proces-Verbal nr. 10 al şedinţei din 7 mar...
-
În preajma lui Constantin Ştefuriuc m-am aflat o singură dată, în anul muririi lui (1994), la un festival unde eu recitasem din Magda Isan...
-
O existență chinuitoare începută la Botoșani, pe 8 septembrie 1909. Despre Max Blecher și destinul său tulburător au scris, în decursul a op...
-
Fiecare vorbă răsuna de parcă ai hârâi un motor în spaţiu închis, cu ferestrele zăngănind a pustiu. Puse mâinile la urechi şi, într-un efor...
-
Caut de multa vreme o poezie care, odata, m-a cutremurat, din care retineam si deseori imi fugeau prin minte si prin inima ultimele versuri....
-
Nu ştiam nimic despre poetul Ion Nicolescu până ieri. Pentru ca astăzi să îmi dau seama că pe Ion Nicolescu îl ştiu toţi românii. Ion Nicole...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu